Pentru tinerii ce au început frecventarea liceului nostru în post-pandemie (autoarea făcând parte, și ea, din această categorie), trupa de teatru a CNMB poate fi un subiect întâmpinat cu mirarea „Ce e aia, mă?”. Dar, dacă facem o plimbare în trecut, vor constata cât de important este acest proiect în istoria Colegiului și ce urmă puternică a lăsat el în sufletele absolvenților.

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la înființarea trupei de teatru NOI și, de 20 de ani (cu o scurtă pauză în timpul pandemiei), sute de elevi au avut și au parte de această experiență inedită. De ce? Pentru că acest proiect nu este ca oricare altul din liceu; nu există un manual care să dicteze ordinea lecțiilor, ci fiecare generație experimentează emoții și experiențe diferite, fapt ce se datorează atât textelor jucate, cât și coordonatorilor ce își pun amprenta asupra spectacolelor.

Teatrul este, așa cum ne-a explicat regizorul la repetiții, o oglindă a societății, iar scena este un spațiu ce ne protejează pe noi, actorii, de restul lumii. În momentele în care suntem pe scenă nu ne mai încadrăm în tiparele societății, ci noi reprezentăm societatea. Ducem la extrem tot ceea ce poate fi dus la extrem: tipologia personajelor, sentimentele, stările și reacțiile lor. Astfel se face că, de la Shakespeare, la adaptări ale Legendelor Olimpului, de la clasicii români, precum Camil Petrescu, la scrieri ale talentaților elevi din CNMB, trupa NOI a adunat un repertoriu variat  care a impresionat la numeroase festivaluri județene, naționale (Iași, Brașov, Suceava, București) și internaționale (Franța, Serbia).

Dar hai să nu ne lăudăm singuri și să vedem ce a înseamnat, de fapt, trupa, cercul, clubul (sau cum vreți să îi spuneți) de teatru NOI.

Fiecare generație a lăsat în urmă măcar un articol, o poză sau un afiș care să ateste prezența acesteia în istoria liceului, fapt care ne ajută să completăm tabloul trupei. Citind textele dedicate ei în numerele precedente ale „Zărilor”, prin anuare sau albume prezente în iubita noastră bibliotecă, nu am putut să nu observ câțiva termeni, câteva fraze recurente, de parcă fiecare creație lăsa în urmă un ecou ce se imprima în următoarele numere. Trebuie, totuși, să stabilim ceva înainte să începem cu citatele. Clubul de teatru nu este precum cercul de chimie, mate, fizică sau oricare altul. Aici nu vii, îți faci treaba, primești temă pentru acasă, și pleci. Când ajungi la prima întâlnire a trupei ți se întâmplă ceva ciudat: teatrul ori te captivează, ori te face să admiți instantaneu că nu ești făcut pentru el. Dar prima experiență este un fel de ruletă rusească: oricât de sigur ai fi că nu ești destul de talentat, poți fi prins în mrejele lui.

Pe scurt, trupa funcționează prin adaptarea unui principiu junimist: Intră cine vrea, „scapă” cine poate. De ce? Pentru că teatrul este un lucru ciudat: un organism de sine stătător, o inimă care pulsează încontinuu, o viață care există în afara fenomenelor explicabile și doar „norocoșii” seduși de el au ocazia de a simți o fărâmă din ceea ce înseamnă să trăiești pe o scenă. Altfel spus, nimic din experiența membrilor din trupa NOI nu poate fi, de fapt, explicat în cuvinte. Nu ne rămâne decât să revenim la citate.

Puteam să fiu eu fără să fiu judecat(ă) a fost enunțul pe care l-am citit cel mai des. Acesta poate reprezenta în mare măsură esența trupei, fiind mărturisirea pe care am regăsit-o chiar și când i-am întrebat pe colegii mei ce înseamnă trupa pentru ei. Într-adevăr, NOI ne-a ajutat să ne dăm jos măștile grele, convenționale, și să fim pur și simplu… noi. Ce înseamnă asta? Ei bine…

Dacă ne-ați vedea la repetiții ați crede că suntem niște imbecili, a scris unul dintre membrii trupei într-un articol din 2012. Și mă bucur să afirm că această descriere a rămas valabilă mulți ani după publicarea acelui articol. Într-adevăr, dacă ați fi o muscă pe peretele sălii unde se țin repetițiile, ați observa un grup de oameni atipici, care sar, urlă, râd cu lacrimi, plâng de frustrare, fac fel de fel de jocuri fără vreun aparent scop. Totuși, toate aceste onomatopee și activități sunt ingredientele necesare pentru pregătirea unei piese de teatru care să impresioneze și să lase o amprentă pe sufletul spectatorilor.

Habar n-am cum s-au simțit celelalte generații, dar, după câteva sute de repetiții cu colegii mei (sau fie, zeci!) pot afirma cu încredere că cele mai frumoase întâlniri sunt cele în care experimentăm o gamă largă de emoții, în care leșinăm de râs la primul joc și ne bușește plânsul când nu ne iese o scenă. Acele întâlniri la care un simplu oftat devine un elaborat moment de beatboxing, cele unde o simplă minge aruncată într-un colț devine principalul obiect de interes pentru zece minute, timp în care ne concentrăm să o pasăm de la unul la altul fără să o scăpăm, de parcă viața de Pământ ar depinde de asta.

Experiența personală în această trupă mi-a arătat că, atunci când urci pe scenă, prinzi aripi. Starea de Mi-e frică să nu mă fac de râs nu mai există, căci răspunsul imediat următor va fi Cui îi pasă?. Așa cum observa unul dintre foștii redactori într-un articol din 2018, Tu nu vei fi niciodată pe scenă. Pe scenă este personajul. Cât se poate de adevărat, căci niciunul dintre actorii de pe scenă nu duce o viață dublă, nimeni nu este ziua elev(ă) la CNMB și seara un profesor, de pildă, care nu știe dacă să accepte sau nu mită…

Lecția pe care am învățat-o de la trupa de teatru în acești ani reflectă una dintre convingerile filosofului Seneca: Ca o piesă de teatru, așa e viața: nu interesează cât de mult a ținut, ci cât de frumos s-a desfășurat.

Dacă cineva mi-ar fi spus la începutul liceului, mie, un copil timorat de clasa a IX-a, că la sfârșitul clasei a XII-a voi avea în agenda telefonică 20 de oameni cu care împart niște glume la care doar noi râdem, niște referințe fără sens pe care doar noi le înțelegem și niște amintiri pe care nimeni altcineva nu are norocul să le rememoreze, nu aș fi crezut nici în ruptul capului. Credința că în clasa a X-a voi lua contact cu lumea teatrului era foarte departe de mine, așa cum era și dorința de a urca pe o scenă și de a mă transforma într-o „nebună”. Dar acest proiect m-a surprins și continuă să mă surprindă, chiar dacă nu mai merg la repetiții și nu mai am un spectacol în care să joc.

Dacă stau să mă gândesc, sunt convinsă că de 20 de ani încoace proiectul NOI surprinde fiecare suflet care ia contact cu el, căci, oricum ar fi sau n-ar fi, acesta este viu și ne mai mușcă de colțul inimii cu dinții de lapte. (parafrază după Nichita Stănescu, descriind opera lui Tudor Arghezi) Prin urmare, ce moștenire lasă trupa Noi, an de an, în istoria Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” Constanța? Mărturisirea unuia dintre foștii membri este, după mine, cel mai semnificativ răspuns la această întrebare: Îmi e dor de NOI. Îmi e dor să ne simțim vii, luminoși, liberi.

Citește și: Un pilon al matematicii românești: Prof. Univ. Dr. Radu Gologan