Ascult Jim Morrison
Mă sprijin de chiuveta rece și privesc pierdut
La șanțurile mici, fragile
Dintre fragmentele de mozaic pătrat.
Nuanțe de albastru, dansând haotic,
Iau peste picior ochii mei extenuați.
Îmi aduc aminte de acel moment când
Am găsit în colțul ochiului o poză
Cu tine stând pe divanul meu.
Mă-ntreb de ce și mă-ntreb cum,
Întrebări vane
Ce-mi tot umplu cutia craniană
Cam din mai până acum.
Privesc în oglindă
Și-mi fixez ochii cu privirea.
Mă simt murdar de dimineață.
Noaptea, întins în pat, tresar,
Palmele-mi transpiră și mi-e cald,
Dar mă asigur că ferestrele-s închise.
“La naiba cu țânțarii” și “la naiba cu socialiștii”!
Gândesc eu în nepăsare.
Nu mă lasă să dorm noaptea,
Dar refuz să-i las să piară
În colțul dormitorului.
Podeaua rece din gresie îmi arde tălpile goale,
Iar ochii-mi fug inconștient
Către raftul de cărți cu cotor roșu.
Peisajul îmi trezește invidia, totul e de invidiat
După asprele bătăi ale conștiinței.
Păcat că i s-a rupt recent cureaua
Când a-ncercat să-și dezbrace blugii.
Geaca de piele zace încă pe pat,
Icoană a plăcerii intelectului,
Cu o brichetă goală atârnând din buzunar.
Parfumul de lăcrămioare îmi bântuie gândurile
Și mă-nvăluie încetișor,
Ca un călău nonconformist.
Din casetofon răsună poeziile lui Jim Morrison
Ca fâlfâitul aripilor unui pescăruș tânăr.
Privesc pe geam la trunchiul corcodușului
Pe care l-am îndrăgit odată.
L-au tăiat, iar eu mă bucur
Ca un copil indiferent
La lamele de topor.
Iubesc parfumul și gresia și mozaicul,
Absurda lor idilă
Mă încântă până-n măduva oaselor.
La naiba cu ferestrele,
Cu ele închise adorm prea ușor.
Clair de Lune
Este douăzeci și unu septembrie. Vântul bate cu înverșunare, însă afară este cald: ultima amintire a zilelor de vară. Copacii se apleacă, norii se încalecă, iar copiii se aleargă, o zi obișnuită.
La fel de obișnuită este și intrarea mea în bibliotecă. Închid repede ușa în urma mea, căci nu-mi doresc ca vântul să mă mai chinuie. Am grijă să nu fac gălăgie, iar după ce mă asigur că nu calc pe nicio crăpătură din parchetul care scârțâie, îmi netezesc grijuliu părul. Cu ochiul atent privesc la papionul meu strâmb, iar cu degetele deșirate îl ajustez cât de bine pot. Îmi ridic sfios privirea și mă uit senin la doamna de la recepție. Bătrânica zbârcită îmi aruncă o privire acră pe deasupra ochelarilor cu șnur de mărgele. Mi-e tare drag de ea și de revista întoarsă pe care pretinde mereu că o citește. Respir adânc, în nări mi se strecoară mirosul cald și umed de cărți învechite. Îmi simt inima cum zâmbește.
Continui precaut drumul prin bibliotecă. Pe podea se văd urmele pașilor mei, făcuți ieri, alaltăieri, acum o săptămână și acum un an; în fiecare zi de când mă știu, rutina este aceeași. De aceea, știu că după primul raft de cărți de la stânga mea, voi vedea pe cineva.
Și, ca întotdeauna, în cel mai întunecat ungher al camerei cu rafturi de cărți, stă bărbatul neobișnuit de înalt. Ferit de lumina gălbuie a becului ce pâlpâie, acesta își ascunde chipul sub umbra unei pălării cu bor lat. Este impunător de lung, dar și ciudat de subțire. Își maschează corpul firav cu un costum fumuriu, elegant, dar mult prea larg pentru el. Dacă nu privești îndeajuns de atent, nu îți dai seama de acest lucru. Însă eu observ mereu mâinile lui subțiri, în care nu ține niciodată niciun obiect. Pare mai preocupat de privitul în jos decât de citit, motiv pentru care nu-i văd niciodată chipul. Ciudățenie: desprins direct dintr-un tablou al lui René Magritte.
Salut politicos din gesturi, apoi continui drumul. Din radio răsună o melodie ușor distorsionată: puricii auditivi îmi gâdilă urechile. Așa este dintotdeauna, nimeni nu s-a sinchisit să-i schimbe bateriile uzate. Ascult pianul cum răsună cu un ritm plăcut, așteptând nerăbdător să înceapă „Clair de Lune”. Mereu ațipesc pe această melodie. Însă melodia nu începe niciodată înainte să trec pe lângă următoarea persoană pe care m-am obișnuit să o văd în bibliotecă.
Și, ca întotdeauna, lângă culoarul pe care trec eu, pe o canapea roșie cu motive în stil victorian stă femeia în rochie verde. Pe cap poartă o pălărie imensă, cochetă, cu pene de struț. Are o poziție destinsă, dar elegantă. Picioarele îmbrăcate în dresuri negre stau unul peste celălalt, bălăngănindu-se cu fiecare clinchet al secundarului unui ceas căruia nu-i cunoaște nimeni locația; știm că există doar fiindcă îl auzim. În mâna stângă, femeia ține o țigară groasă, neaprinsă. O mișcă ușurel între degete, dar nu pufăie, fumatul este interzis în bibliotecă. În schimb, se uită atent la modelul de pe covor, trecând cu privirea peste fiecare rând de cusături, parcă citind propria carte în ațele învechite. Nu o deranjez cu un salut, căci este concentrată. Mă dau, în schimb, mai în dreapta, ca să nu-i încurc iscodirea modelelor de pe covor. Mă întreb de ce nu citește niciodată altceva.
Îmi continui drumul. Mă apropii de labirintul de dulapuri, unde știu că voi găsi cartea preferată. Pieptul îmi e cald, iar inima veselă. Începe să cânte, la fel ca întotdeauna, după ce secundarul bate de treizeci de ori, „Clair de Lune”. Când începe această melodie, sunetul ceasului începe să se piardă în mintea mea, odată cu noțiunea timpului. Acum mă pregătesc pentru următoarea apariție. În curând, voi mai vedea pe cineva.
Și, bineînțeles, în dreapta mea, la unica fereastră din bibliotecă, mânjită de praf și bătută de soare, stă bătrânelul gânditor. Are în fața sa, pe masă, un teanc de cărți aranjate atent, dar cu imprecizia mâinilor unui bătrân. Pe scalp are pete maronii, iar pielea feței este zbârcită. Buzele subțiri nu se mai văd deloc din cauza lipsei dinților. Are înfățișarea tipică a unui om în vârstă. Este foarte mic de statură, uneori mă întreb cum se poate da jos de pe scaun. Dar și când plec, și când vin, el este mereu acolo, așa că nu am cum să aflu. Tot ce face este să privească pe fereastră, la nu se știe ce, prin lentilele ochelarilor rotunzi. Soarele se reflectă mereu în ei, așa că nu-i pot vedea ochii. Îi zâmbesc și lui în sinea mea, căci, și dacă l-aș saluta, nu m-ar vedea. E prea distras de priveliștea de dincolo de geam.
Îmi continui drumul. Cotesc un pic la stânga și intru pe culoarul unde știu că este cartea mea. Este o carte de poezii. Îmi place mult să învăț poezii. Ieri am învățat șapte, iar astăzi voi învăța trei. Așa am decis, nu știu de ce. Aș fi putut să învăț patru cu șase, sau cinci cu cinci, dar eu mi-am dorit să învăț șapte cu trei. Ajung la secțiunea de poezie cu inima veselă.
Mă opresc în fața raftului. Unde în mod obișnuit era cartea mea, acum este un loc gol. Privesc înmărmurit la particulele de praf ce plutesc în spațiul neocupat. Nu înțeleg, cine ar fi putut să-mi ia cartea? E cartea mea, toată lumea știe asta. Încep să simt un gol în stomac. Privesc la podeaua umbrită: umbra este mai albastră decât de obicei. Inima-mi tresare.
Poate am lăsat cartea la masă, la locul meu, unde am citit ieri. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat asta, dar nu e ieșit din comun să uiți. Ni se întâmplă tuturor.
Ies din labirintul de cărți și merg spre capătul culoarului, acolo unde este măsuța mea. Pe măsuța aia îmi pun eu cartea, iar pe scaunul ăla îmi pun eu haina. Totul va fi în ordine atunci când voi ajunge acolo, voi face ce fac eu mereu și totul va reveni la normal. Cartea mea e acolo, știu asta.
Însă pe scaunul meu stă cineva. O umbră, aproape, căci e întuneric acolo. Nu știu cine este, nu l-am mai văzut. Mi-e rușine de el, dar îmi vreau locul pe care mi l-a ocupat și cartea pe care mi-o citește. Așa că-mi fac curaj să-i vorbesc. N-am mai vorbit niciodată în bibliotecă, mă sfiesc să fac asta. Și totuși sunt nevoit. Toată lumea face asta uneori.
– Domnule, te rog să te dai jos de pe acest scaun, este scaunul meu. Iar cartea aceea este cartea mea. Toată lumea știe că aici stau eu, mai am de învățat trei poezii, vă rog.
Domnul se înfurie din cauza insistenței mele și lasă cartea jos, apoi își ridică privirea. Brusc, amuțește. Gura îi rămâne întredeschisă, iar ochii îi lucesc de mirare. După câteva clipe, își apucă haina de pe scaun și gonește pe lângă mine, ieșind din bibliotecă. Trântește ușa după el.
Privesc în jurul meu. Bărbatul înalt cu membre lungi și subțiri se uită acum la mine. Unde ar trebui să fie fața lui, nu se află nimic, ci doar un vid negru, trist. Femeia cu rochie verde are ochii larg deschiși, iar țigara i-a căzut pe jos; cred că am speriat-o, dar nu știu de ce. Bătrânelul de la geam și-a îndreptat privirea spre mine. A uitat de priveliștea de afară. Îi pot vedea ochii lăptoși de orb ațintindu-mă; sau mai degrabă privind prin mine. La radio nu se mai aude decât un sunet distorsionat. Domnul care a fugit l-a dărâmat, iar acum nu mai funcționează aproape deloc. Văd ceasul pe tavan, se mișcă ritmat, pot auzi limba secundelor.
De ce am deschis gura?
