Manifestarea spiritului creator în rândul elevilor care și-au dovedit talentul și curiozitatea, imaginația și gândirea critică, a lăsat urme persistente în timp, iar ele alcătuiesc moștenirea noastră spirituală, de care avem obligația morală să fim conștienți. Liceul nostru are o identitate culturală și nu doar una educațională.
De aceea, continuăm seria evocărilor dedicate unor personalități din lumea artei care se înscriu în patrimoniul cultural al CNMB cu unul dintre mirciștii care și-au afirmat vocația pentru creație încă din perioada liceului, poate cel mai important poet școlit în „Mircea”. Este vorba despre Virgil Teodorescu, creatorul unui lirism inedit și intrigant, exponent al onirismului și al suprarealismului românesc, eseist și traducător, membru corespondent al Academiei Române.
Născut la Cobadin (județul Constanța), la 15 iunie 1909, Virgil Teodorescu a fost elev al Liceului „Mircea cel Bătrân”, loc în care s-au manifestat de timpuriu dedicația sa pentru literatură și pasiunea pentru poezie. În 1926 publica prima poezie în Anuarul Liceului Mircea cel Bătrân, un text intitulat Scrisoare de război, dedicat mamelor care suferiseră de dorul fiilor plecați pe front în Primul Război Mondial. Trei ani mai târziu avea să debuteze cu adevărat, în mediul literar de anvergură, publicând sub pseudonimul Virgil Rareș poezii în revista Bilete de papagal editată de Tudor Arghezi.
Virgil Teodorescu s-a regăsit apoi ca tânăr poet în Avangarda literară românească. În contextul mișcărilor artistice și ideologiilor estetice atât de diverse din perioada interbelică, în care avangardismul, cu influențele sale internaționale, a câștigat tot mai mult teren, poetul constănțean s-a simțit atras de spiritul nonconformist, rebel și inovator al Avangardei. Procesul de aderare la acest curent a început în timpul studenției, la Facultatea de Litere din București. Mediul universitar l-a pus în contact cu un cerc literar activ și divers, care includea figuri importante ale avangardei românești, precum Ilarie Voronca și Gherasim Luca, a căror prezență și ale căror idei și experimente literare i-au influențat evoluția artistică. A ajuns în curând el însuși un reprezentant cunoscut al mișcării și a editat în 1932, la Constanța, revista de avangardă Liceul. În anii 1940, Teodorescu s-a manifestat ca exponent al celui de-al doilea val suprarealist din România, influențat de mari autori străini, ca André Breton și Paul Éluard. Parte a numeroaselor subcurente ale Avangardei, suprarealismul înseamnă respingerea convențiilor, explorarea subconștientului și experimentarea unor formele și tehnici literare inedite.
Până la sfârșitul vieții (1987), Virgil Teodorescu a publicat numeroase volume de poezie (Blănurile oceanelor, Butelia de Leyda, Au lobe du sel, La provocation, Scriu negru pe alb, Semicerc, Rocadă, Vârsta cretei, Repaosul vocalei, Ucenicul nicăieri zărit, Poemul întâlnirilor, Sentinela aerului, Heraldica mișcării, Ancore lucii, Legea gravitației ș.a.), proză și eseu (în volumele colective Critica mizeriei, Spectrul longevității. 122 de cadavre ș.a.) și chiar două piese de teatru – Pisica de mare și Dreptatea mării (piesă pentru teatrul de păpuși).
Prins, după Al Doilea Război Mondial, între chemarea artei autentice și tentațiile unei cariere politice, Virgil Teodorescu a făcut, din păcate, compromisul cu ideologia comunistă și a devenit o portavoce a structurilor de putere ale noului regim. Membru în Comitetul Central al PCR și, din 1974, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, recompensat cu înalte distincții pentru munca sa tovărășească, poetul suprarealist ajungea să declare, într-un interviu din 1969, că pentru artist „există o singură metodă de a scruta viitorul și a cunoaște prezentul în profunzime: metoda materialist-dialectică” întemeiată de Marx și Engels, părinții comunismului.
Chiar dacă a abordat toate genurile literare, identitatea lui Virgil Teodorescu în tabloul culturii noastre rămâne aceea de poet suprarealist. Viziunea lui artistică se distinge prin erotizarea imaginilor, prin descoperirea erosului în natura fiecărui obiect sau a fiecărei existențe lumești („Pentru că în numele tău fluturele cap de mort iubește penumbra” – În numele tău plouă; „Buzele tale sunt la o distanță enormă/ Sunt boabe de cafea dintr-o plantație îndepărtată” – Nimic nu e de neînțeles), dar și prin invocarea erosului ca stare creatoare de experiențe emoționale și senzoriale puternice („umerii tăi care încep în vârful degetelor/ se întind peste voci/ îmi zdrobesc oasele” – Canal stins).
Poetul ne vorbește despre descătușarea energiilor vieții, manifestarea simțurilor și trăirea frenetică a tuturor clipelor marcate de afectivitate și sensibilitate. Îndrăgostitul se extaziază dionisiac și dă frâu liber dorinței de a trăi cu patos tumultul vieții erotice („Înainte de a ucide mai mângâi o dată buzele” – Extraordinara somnolență a părului; „În ruinele patului tău aleargă un cal monstruos/ (…) / și oasele tale sună încet ca o harfă” – În ruinele patului). Virgil Teodorescu găsește iubirea în fiecare formă a lumii, erosul devenind instrumentul său de interpretare și de percepere a universului.
În poezia lui Virgil Teodorescu regăsim și iubirea adolescentină, încărcată de emoție imatură, care i se revelează îndrăgostitului ca o inițiere („Minunatul plumaj al ochilor tăi/ își scutură coralii peste mine/ un copil aruncând mingi în odăile goale” – A devora a privi). Alteori, dimpotrivă, poetul se abandonează unor ritualuri „erotico-thanatice”, ceea ce face ca opera sa să fie proiectată deopotrivă ca templu al iubirii, dar și ca monument funerar („Voi fi amantul tău cu lilieci pe moarte până la ora cinci până la șoldul tău” – În numele tău plouă; „Minunatul plumaj al ochilor tăi/ își scutură coralii peste mine/ (…) / un asasin urmărit/ al cărui cadavru a rămas înapoi în camera de plumb” – A devora a privi). Citind textele lui Virgil Teodorescu, suntem prinși într-un joc tulburător de-a creația și distrugerea, imortalizarea și mortificarea. Prin corespondența dintre subiectul liric și lumea exterioară, avem sentimentul că primim în orizontul înțelegerii noastre o creație pe care putem să o vizităm ca pe un muzeu, un muzeu al materiei artistice rezultate din mortificarea erosului.
Însă creativitatea poetului constănțean a lucrat suprarealist mult mai departe. Virgil Teodorescu este cel care a inventat limba leopardă, „un idiolect ce-l provoacă pe cititor la descifrare. Poetul ia în derâdere, prin această stratagemă, tocmai dorința cititorului de a traduce totul în orice lectură a unui poem și așază cu sadism această barieră în calea traducătorului său (traduttore = traditore) pentru a-l avertiza că, în esență, poemul este inefabil.” (Marin Mincu – Avangarda literară românească). Limba leopardă reprezintă o formă de experiment lingvistic radical, asociat cu reflexul ludic al suprarealiștilor. Cuvintele sunt deformate, inventate sau combinate într-un mod neașteptat, creându-se efecte sonore neobișnuite; sensurile sunt fluide, poetul jonglează cu semnificațiile, punând accent pe sugestie și atmosferă, iar limbajul se construiește pe principiile spontaneității, ale hazardului și ale asociativității libere – tehnici proprii scriitorilor suprarealiști.
În Poemul în leopardă (publicat prima dată în 1940 și reluat în volumul Un ocean devorat de licheni – 1984), „Metoda lui Virgil Teodorescu nu se abate de o anumită ars combinatoria, specifică mecanismelor de poetizare ale întregului grup care fabrică text în mod aleatoriu, operația poetică fiind înțeleasă ca o invariantă a dialectului oniric. Impresia de confecționare neutră, în afara oricărei implicări afective, este frapantă.” (Marin Mincu – O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX – lea).
Iată o „traducere” din leopardă în română: „hiras umosaras ili i pilmi tidiv risiminchi/ anod aflaris ino ables posain ooo hilos anixidiandorinas/ fur toe sisik anghilà trisparit olars to fofo elars boe caon” înseamnă „înfurie elefanții oblica poziție a frunzelor și specia de palmieri pitici piri/ și tu cobori spre mlaștini însoțită de câinele negru cu blana mai sumbră ca cifrele/ în timp ce leoparzii în vârstă de 50 de ani încarcă sexul ca pe o armă de vânătoare” (Poem în leopardă, text bilingv).
Limba leopardă este, de fapt, o metaforă puternică a dorinței sexuale, leopardul fiind un animal asociat cu frumusețea sălbatică, cu agilitatea, dar și cu pericolul și violența. Imaginea leopardei poate reprezenta fie figura feminină, fie o manifestare a dorinței masculine, o fantezie de posedare și contopire intensă, dar și o viziune despre feminitate în aspectul ei natural și liber, eliberat de convenții. În poem, limbajul intens și senzorial amplifică senzația de abandon în fața dorinței, de parcă poetul ar fi îmbrățișat – sau chiar absorbit – de această forță sălbatică, ce transcende raționalul și domesticul. Atmosfera este încărcată de imagini suprarealiste, oferind un tablou erotic complex, în care iubirea fizică și spirituală se împletesc: „veon în estanog viti toi blookdoog disda/ anod toe sisik presenot ion ollos i chimindas vilod bri ion Wisig ofi toe plints chi Amaza plindigoe” – leopardă – „am să-l pândesc pe marele preot și după ce îl voi mânca într-o reculegere gravă voi trece pe loc la creștinism/ și sfărâmându-mi carnasierii voi renunța pentru totdeauna la tine la Vosgi și Amazon voi renunța” – română (Poem în leopardă, text bilingv).
Virgil Teodorescu a fost, așadar, un poet inovator, fascinat de posibilitățile nebănuite ale limbajului și de construcțiile lirice neobișnuite. Esența poeticii sale este formulată astfel de criticul Marin Mincu: „În viziunile sale halucinatorii […] există permanent un ochi, în același timp îndrăgostit și rece, rafinat și pervers, care se complace în a asista de la distanță la îndrăznelile de limbaj.” (Avangarda literară românească)
