Urmează poate cel mai laic discurs?/ eseu?/ cuvinte? aproape religio(a)s(e). Nu caut să dezic vreo pildă în forma ei epicentrică, aici nu polemizez cu Dostoievski și nici nu mă bag unde Camus n-a făcut-o, ci mai curând aș vrea să notez alunecarea multora dintre ele în bigotism. Admit că religia și-a avut rolul în rafinarea omului, până la urmă primele școli s-au clădit în țintirime, dar admit și că i-a fost și grabnic inhibitor.

Cain al lui José Saramago, romanul ce se cam abate de la Biblie, îmi va sluji drept reazem pentru puținele mele voroave. Cum altfel să se scrie despre el, despre cascada de cuvinte fără dialog marcat, dar cu paranteze naratoriale la tot pasul, cu obsesia propagării speciei, decât prin propagarea ludicului?

O să vă car după mine prin mai multe cioturi de teme, așa cum Cain cel din roman călătorea în mai multe prezenturi și făcea boacăne.Cine mă recomandă? Criza religioasă dintr-a zecea. Ce trebuie să știți? Că-n cartea asta Dumnezeu este antagonistul absolut și că portretul Lui rezultă din ce rămâne din religie după ce decantăm axiomele și scăpăm de toate denumirile făcute după modelul „Atot+adjectiv”. Adjective avem, însă, din plin: acest deus al Vechiului Testament nu numai că este prezentat ca otiosus, gelos și mândru, ci este ironizat de propriile creații care nu par să îi perceapă poruncile mai mult decât ca pe niște recomandări. Ca să nu ultragiez prea tare, în continuare o să-L strig D.

Dar, ce e de/ în capul cărții? Firul narativ se deschide în plină Geneză, când D. le face ultimele retușuri omuleților lui, Adam și Eva. După Cădere, cu ajutorul unui heruvim corupt, află că pe lume sunt și alți oameni, în tribul cărora primii doi intră și devin agricultori. Se nasc Abel și Cain, dintre care Abel e ucis de Cain. Ca pedeapsă divină, Cain devine un rătăcitor, mai ales temporal, dă evenimentelor biblice puncte de inflexiune, ca la derivate. Ajunge slujitorul și amantul lui Lilith, îl prinde pe Avraam chiar înainte să-și ucidă fiul, când îngerul întârzie, trece pe la turnul Babel. Se întoarce la Avraam când este vestit că va avea un fiu, vede distrugerea Sodomei și Gomorei, e prezent la masacrul din Muntele Sinai, trece prin războaie. Se întoarce la Lilith unde își întâlnește fiul, pe Enoch, asistă la episodul lui Iov. În final, se întoarce în timp la construirea Arcei lui Noe, care se sinucide după ce Cain îi omoară soția, fii și nurorile. După măcel, D. nu îl omoară, ci îl lasă să fie singurul om de pe lume.

Acum că știți ce și cum, să ne întreținem cu temele de care ziceam ceva mai sus!

1. știință vs ignoranță

D. își vrea creațiile după chipul și asemănarea sa, dar ce-i prea mult strică. Ce strică? Știința! Putem chiar crede că își pregătește primii născuți pentru un eșec care le este destinat, le pune Copacul la îndemână, la o întindere de mână. Știa D. ce-i vor face copiii cărora, vorba vine, le lipsea însuși buricul: după adăugarea lui la creație a fost ultima dată când i s-a părut bună. Era oare calvinist înainte de [Mica] Schismă, când clauzele Iadului nici măcăr nu se stipulau în contract? Prin extensie, își damnează toată creația născută întâmplător în familia „greșită” (indiferent cât se propagă ideea unui D. ecumenist, incompatibilitatea în zonele profund conservatoare rămâne, chiar aceea care mă interesează, întrucât restul ar urma, ca după majorarea unui șir). Se zice că-i mai mult decât calvinist, poate unul fără aleși, pentru că, după cum ne cântă naratorul, odată ne vom afla la Judecata finală, unde toți vor fi condamnați pentru că au făcut prea mult sau prea puțin.

Curiozitatea este păcat mortal nu numai o dată. După ce Adam și Eva cad din Eden, soția lui Lot ne asigură, și ea, drobul de sare crengist. Dar de ce? Din curiozitate se mușcă fructul interzis, curioasă era și soția care și-a întors privirea către Gomora distrusă și, pentru asta, a fost făcută un stâlp de sare. Ca să cazi e suficient să păcătuiești (orice o mai fi însemnând asta) o singură dată și nici măcar pe cont propriu.

2. feminitate și feminism în Vechiul Testament?

Două femei, Eva și Lilith, nu chiar (aproape deloc) antagonice, prima, mama lui Cain, a doua, amanta lui. Să le luăm, totuși, pe rând. Eva se simte independentă de toate figurile masculine (ne)transcendente; totuși i se pare că i-ar fi fost mai ușor de era bărbat. De la ea se naște a doua oară spiritul de frondă, când îl seduce pe heruvimul (viitor Azael! și posibil tată al lui Cain!) de la Poarta Raiului pentru a-i da o primă bună vestire: că nu sunt singuri pe lume (își dau, totuși, seama că trebuie să fie vreun experiment ceresc, dacă doar ei sunt imaginea în oglindă). Lilith, matroană, soția lui Noe (nu neapărat cel cu arca), amanta lui Cain, cum am zis, mama fiului său. Ambele sunt departe de imaginea pseudo-femeii biblice, cu năframă pe cap și cu scapularul pe după gât, care nici nu erau încă inventate. Impure și, prin asta, perfect umane, își trăiesc viața până la zid, al cetății sau al următorului copil.  

3. discuție de la egal la egal

Creația lui D. nu se sfiește deloc, cel puțin Cain nu o face: își acuză demiurgul (pe care nici nu-l crede al său) că i-ar fi complice, dacă nu chiar întâiul făptaș al crimei. Culmea e că D. îi dă dreptate, de aia îl lasă să nu ispășească sângele cu sânge, ci doar îl lasă și marcat, și nomad. Dacă în Veacul de singurătate al lui Márquez fiii colonelului Aureliano Buendía erau marcați pentru a fi uciși, semnul din frunte îi servește drept călcâi al lui Ahile răsturnat; pe el nu-l poate ucide nimeni. După judecata asta inversă, Cain se leapădă de D., care, la rândul său, s-ar fi lepădat de om, încă de dinainte, în caz c-aveau deiștii dreptate. Refuzatul (frate) este, poate, un prototip al lui Nietzsche, îl ucide pe D. în el, de dragul libertății; nici măcar nu pot să-l găsesc condamnabil. Justifică fratricidul prin imposibilitatea teocidului, căci D. are prostul obicei de a se separa ontologic, deci de a se ascunde în coloane de fum, jucându-se de-a v-ați ascunselea. Abel devine un țap ispășitor accesibil, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori: mai niciodată nu tragem pe cine trebuie la răspundere, ci doar pe cine ne ascultă. Fratele rămâne în mintea lui Cain cu muște ieșindu-i din cap, imagine trasă la indigo după una din Ingydar de Adrianne Lenker, flies draw sugar from his head.

Totuși, D. se poate, pe undeva, să fie chiar un părinte bunicel, omului nu îi e frică să-l tragă de mânecă, nu prezintă mysterium tremendum sau altele de așa soi. Probabil omul e doar copilul obraznic față de bătrâni (cum e cu putință ca D. să fie bătrân?). În orice caz, robul nu-și asumă rolul, se dezleagă cu prima ocazie: „Fericiți cei ce au ales râzvrătirea, pentru că ei vor moșteni pământul.”.

Poate e pentru c-am șaptișpe ani, dar cred că așa ar și trebui să fie, omul n-ar trebui să fie urmărit de conștiința care-și ia postul de zeu, să nu poată uita niciodată, să trăiască cu pietricele în adidași și cu barete care-l rod, cu cătușe care să-i țină de cald, să devină un scrupulos religios ș-atât. Omul n-ar trebui să poarte vreo vină ancestrală care să-l țină din a-și face singur unele. Cum ar înțelege altfel ceva din ce e între nimicul de dinainte și-orice ar veni pe urmă.

Cain se întreabă: dacă el a fost pedepsit pentru o singură moarte, cum va fi D. osândit pentru fiecare mort din genocide, care devin, cum altfel, statistici. Nu e nimeni care să o facă, să-l sancționeze pe merit (Ce se poate înțelege din asta: justiția perfectă și îndurarea perfectă trebuie să coexiste). La întrebarea lui Cain, nouă ni se răspunde cu un ecou. În afară de noi, nu pare să mai fie altcineva.

4. problema lui isaac

În lipsa unui miel de jertfă, facem cât putem, nu? O formă de orbire este, cred eu, și obediența absurdă. Cain îl salvează, în carte, pe Isaac, care aproape-i precede lui Iisus, pentru că îngerul lui D. se face că are o defecțiune la aripă și întârzie (nu face voia lui D.?). „Niciodată nu e opusul lui târziu, opusul lui târziu e prea târziu”. Până unde este, oare, devoțiune și de unde începe psihoza? N-o să mă convingă niciun argument în favoarea lui Avraam (cum să-ți înșeli, aproape omori, copilul și să te aștepți să-ți sară-n brațe?) și n-o să cred că omorul e moral (chiar dacă sunt aproape anagrame!) când crezi că te pune cineva să-l comiți. Un dumnezeu n-ar trebui să necesite spectacole de supunere, nici măcar când își dă Fiul în lume, care măcar își știa viitorul de miel: că avea să fie sacrificat. Același lucru poate fi spus și despre părinții care refuză tratamentele copiilor din motive personale. Oricât de prețioasă este libertatea medicală, ea ar trebui să se oprească strict la deciziile pentru sine.

5. problema copiilor din sodoma & gomora

Dacă citiți cumva cartea lui Saramago, faceți-o pentru pagina 88. Bizar de exact, știu. Dar vă spun că pentru dialogul dintre Cain și Avraam despre copiii nevinovați din Sodoma și Gomora, care-l face pe aproape-ucigătorul-de-copil să-l pună pe D. la îndoială, s-au uitat pereții înapoi la mine: „Da, o fi fost dumnezeul tău, dar n-a fost și al lor.”. Sunt copiii ăia, nelăsați să vină, un instrument de atras atenția, sunt jertfa pre-hristică? Revin la ideea cu nașterea în familia „greșită”, cum să fie etic așa ceva? Poate o să vă gândiți c-ar fi crescut și-ar fi păcătuit la rândul lor (iarăși, cât se poate de discutabil), dar iată că n-au apucat să se nască, pe când marii cruzi ai istoriei au apucat să iasă din locul de joacă. Iată că pe cei cincizeci i-am fi găsit oricare dintre noi, înainte sau după orbire.

A încercat cineva să-mi spună că și-n prezent copiii se îmbolnăvesc de pe urma neiertării părinților. Ce fel de zeu blând ar permite asta? De ce să crezi într-unul care o face?

Citește și: Am simţit că trebuie să scriu ca să pot să trăiesc