De unde ne începem viitorul? Cine îl alege? Cum va arăta acesta? Cântărește mai mult norocul, soarta ori șansa? Talentul ori munca? Pragmatismul ori spontaneitatea? Este trecutul cheia înțelegerii prezentului? Atunci care trebuie să fie cheia viitorului? Trebuie oare să mă instalez puternic în prezent pentru a galopa spre viitor?
Mai întâi, pentru noi, liceenii, ideea de viitor nu este doar o proiecție abstractă ori un exercițiu de imaginație, ci o prezență vie, adesea copleșitoare, care însoțește fiecare alegere, fiecare ezitare, fiecare bătălie interioară. În această etapă a formării, când eul se modelează din nesiguranțe și visuri, viitorul apare ca o chemare profundă, dar și ca o frică nespusă. Este asemenea unei linii a orizontului neclară, dar încărcată de promisiuni, viitorul însuși fiind o țesătură fină de visuri, temeri și alegeri.
Cred că la întrebarea „De unde începe viitorul?” nimeni nu știe răspunsul, însă… oare de unde vine întrebarea însăși? Scriind, îmi dau seama că izvorăște de acolo de unde izvorăsc, de fapt, toate istorisirile școlărești: din bancă. Banca este locul unde ne lovesc zilnic întrebările grele despre lume – lumea percepută diferit la fiecare oră, prin lentila fiecărei materii – însă mai ales întrebările despre noi înșine: Îmi place această materie? Mă văd profesând în acest domeniu? Pot să o scot la capăt? Ce mă face fericit? Pot eu oare să iau o notă mare la această materie grea? De ce nu o înțeleg? Ce au profesorii cu noi? Îmi voi găsi oare o profesie în domeniul preferat? O s-o dau în bară? Și ce fac atunci?…
Dedesubtul acestor întrebări se găsește ceva mai profund, mai neclintit, cu totul înspăimântător – două întrebări pe care se bazează toate celelalte îndoieli – Sunt suficient de bun? și Ce mă voi face când voi fi mare? La prima întrebare, în acest moment, n-am alt răspuns în afară de Habar n-am, iar la a doua aș face o mențiune: spunem despre noi că suntem deja mari, însă suntem oare…?
Gândindu-mă la școală, îmi răsună în minte, ca un ecou, observația curentă „Ce greu este ghiozdanul tău! Ce cari în el?”. Unii răspund că greutatea este dată de manualele vechi, alții dau vina pe multele instrumente de scris. Toți acești oameni însă nu înțeleg pe deplin greutatea ghiozdanului, căci în fiecare dimineață, când îl pregătim, punem în el, fără să vrem, și alte lucruri, pe care nu le vede nimeni: așteptări, frici, dorințe, visuri. Astfel, poate cel mai greu bagaj este acela pe care nu ni l-a pus nimeni în spate, ci noi înșine: acest „ghiozdan invizibil”, plin de gânduri care nu îți dau pace, replici nepotrivite, așteptarea unui sincer „Bravo”, dorințe arzătoare, neînțelegeri, speranțe, năzuințe, nesiguranțe… adică (din nou) viitorul.
În orice caz, tânărul aflat între inocența copilăriei și asumarea maturității privește înainte ca într-o oglindă care tremură. În ea nu vede răspunsuri, ci posibilități. A vorbi despre viitor înseamnă, pentru un licean, a vorbi despre sine, nu despre profesii, nu despre trasee impuse, ci despre sens. Despre aspirațiile autentice, despre curajul de a visa într-o lume care adesea cere pragmatism și conformism, despre a nu uita că drumul nu este dictat, ci descoperit. Că viitorul nu e o destinație fixă, ci o construcție vie, fragilă și profund personală. Importanța ideii de viitor stă tocmai în acest spațiu dintre incertitudine și putință. Ea devine forța care modelează identitatea în plină devenire, dar și sursa unor întrebări care clădesc verticalitatea interioară.
Astfel, în tăcerea acestor ani de formare, când întrebările devin mai importante decât răspunsurile, viitorul capătă sensul cel mai înalt: acela de a fi scris. Scris cu autenticitate, cu îndrăzneală, cu fragilitate umană.
Pentru a-mi scrie propriul destin am ales să merg împreună cu colegii mei la un Târg de facultăți internaționale, desfășurat la București între 15 și 16 martie. O oarecare „ieșire” am numit-o noi, o evadare de la testele și gândurile tipic școlărești în scopul proiectării sau uitării lor (ori uitării de sine) într-un spațiu nou, cumva idolatrizat de către provincialii ca noi: Bucureștiul. „Ieșirea” nu s-a dovedit, însă, instrumentul evadării, ci un puternic mijloc de autocunoaștere. Explorându-și opțiunile pentru viitor, eroul – adolescentul – descoperă, cu mirare și chiar nemulțumire, fluctuațiile din universul său interior, instabilitatea opţiunilor, a convingerilor şi a atitudinilor, iar această dinamică îl tulbură, măcar pentru ceva timp. Înțelege apoi că fix această dinamică instabilă poate deveni cel mai mare atu, întrucât astfel își poate construi, ca personajul lui Mircea Eliade, o personalitate care să integreze coerent miile de suflete şi zecile de conştiinţe pe care le descoperă în sine.
Am întâlnit astfel zeci de tineri de-o seamă cu mine foarte hotărâți în legătură cu domeniul pe care vor să-l îmbrățișeze, pragmatici, influențați mai mult de potențialul unui câștig mulțumitor decât de dorințele și pasiunile lor. Vin pregătiți de acasă cu o întreagă listă de căsuțe ce trebuie bifate pentru a ajunge la „succes”. Vin dornici să aleagă un drum care nu este în totalitate al lor, importante fiind pentru ei școala bună, locul de muncă bun și salariul bun.
Despre asta este oare viitorul? Cum rămâne cu fericirea? Este ea mai prejos de locul de muncă ori salariul dorit? Este trist că suntem oarecum învățați că putem alege ori „aceasta” ori „cealaltă”: ori voi avea succes, ori voi fi fericit; pot avea ori o familie, ori o carieră extraordinară. Societatea ne pune aceste lentile extreme, însă nu există și o cale de mijloc?
Trebuie, în primul rând, să ne putem imagina corelarea perfectă a celor două variante și abia apoi o vom putea crea în viața noastră.
Totuși, pentru fiecare dintre noi, viitorul poate avea o altă culoare. Unii îl pictează în albastrul calm al liniștii, alții în roșul pasiunii care nu se stinge. Unii îl văd printre norii de tehnologie, în timp ce alții îl caută în pământul fertil al simplității. Însă, în mijlocul acestor lumi posibile rămâne aceeași căutare: de sens, de apropiere, de lumină. De aceea, ce cred eu că este cu adevărat important nu este puterea, ci empatia. Nu viteza, ci direcția. Nu controlul, ci înțelegerea. Numai așa diferențele nu ne mai despart, ci ne îmbogățesc. Prin urmare, esența căutărilor noastre când scrutăm viitorul nu se schimbă, oricât de futuristic ar fi decorul, fericirea în forma ei pură rămânând acel ceva care nu poate fi programat, ci doar simțit.
Viitorul pe care ni-l dorim este, așadar, un spațiu în care întâlnirea valorilor morale (celeste) cu cele materiale (terestre) devine posibilă. Știm însă, că orice am face, viitorul nu este perfect, căci noi înșine nu suntem perfecți. El nu vine cu pași repezi, ci crește tăcut, în noi, ca o lumină care pâlpâie mai tare în fiecare vis. Nu este o linie dreaptă, nici un drum pavat cu siguranțe, ci o spirală de alegeri, dorințe și timp. Pentru fiecare dintre noi, viitorul poartă un chip diferit, desenat din speranțele noastre cele mai tăcute. Este odiseea din noi înșine. Nu trebuie să fie perfect, ci adevărat. Trebuie să conțină ceea ce ne face oameni: speranțe, greșeli și frumusețea clipelor trecătoare.
Viitorul se naște în fiecare dintre noi. Este acea scânteie divină, incoruptibilă, indivizibilă și nepieritoare. Este un punct de foc în noi, nemuritor și infinit, pe care nimeni nu-l poate mărgini și nimic nu-l poate atinge, îl simți arzând până în măduva oaselor și-l vezi strălucind până în adâncurile cerului. Viitorul se construiește în sufletul fiecăruia. Trebuie doar să fim deschiși și să avem curajul să privim în interiorul nostru. În loc de extrospecție să practicăm, pentru început, introspecția: să ne descoperim pe noi înșine pentru a descoperi lumea, iar în loc să ne întrebăm Ce? (Ce vreu să mă fac când voi fi mare? Ce îmi place?) ar trebui să ne întrebăm De ce? (De ce vreau să mă fac astronaut? De ce îmi place acest lucru?). Vom găsi astfel un sens profund în tot ceea ce facem, iar viața va căpăta semnificații cu totul noi. Astfel, dacă învățăm să privim nu doar înainte, ci și înăuntrul nostru, viitorul va fi mai puțin o necunoscută și mai mult o oglindă – una în care vedem nu ce va fi, ci cine vom deveni.
Pentru mulți, însă, viitorul visat nu este decât reîntoarcerea la un trecut idealizat. Pare-se astfel că viitorul are legături puternice și cu trecutul. Este ca și cum viitorul ar fi o ușă, iar trecutul este cheia. Însă ce ușă deschid? Care este cea potrivită? Sunt ușile mereu aceleași? Duc ele către aceeași destinație? Nu, ele sunt răsturnate, amestecate, reperspectivate, dispuse labirintic. Sunt privite printr-o „prismă” ce le recalibrează permanent şi le arată, prin refracţie, într-o nouă înfăţişare. Fiecare trăsătură e ponderată, contrabalansată sau negată de multiplicarea portretelor. Ușile înaintează parcă şi se întorc într-un dans al sorții și al timpului, iluminându-se una pe cealaltă, centrul dedalic la care se raportează această dinamică fiind mereu „prezentul”. Viitorul capătă astfel mai multe nume: pentru cei slabi devine intangibil, pentru cei fricoși necunoscut, iar pentru curajoși – șansă. Însă, „viitorul” te sfințește oricine ai fi, întrucât te face să participi la un mister cosmic, un spațiu patronat atât de intangibil, cât și de necunoscut și de șansă. Depinde doar de tine ce ușă deschizi, căci cheia este singura care rămâne mereu aceeași.
Anatole France credea că „Trecutul nu poate pieri, căci viitorul se va naşte din el”. Altfel spus, axa temporală (trecut, prezent și viitor) nu devine altceva decât cadrul ce împletește melancolia – nu doar tristețea că ceva a trecut, ci și o formă subtilă de bucurie că acel ceva a existat – trăirea acelui ceva în forma prezentului și năzuința arzătoare de experimentare a unui nou ceva care te fericește. Această axă temporală însumează astfel efortul de a exista, străduinţa şi sagacitatea, sacrificiul şi inteligenţa, pasiunea şi curajul, ambiţia şi profesionalismul, încât, privindu-se în oglinda timpului, tânărul devine concomitent spectatorul trecutului și arhitectul viitorului.
Pe de altă parte, viitorul nu ar trebui să devină o fabrică de reciclat „trecutul”. Ar trebui să facem cumva ca viitorul să fie mai mult al meu, al celui de acum, decât al meu, al celui din trecut, întrucât eu însumi nu mai sunt același. În acest context, trecutul este substanţial, în sensul unei reconstituiri prin recunoaştere, însă nu ar trebui să ia locul actului de „a fi”, entuziasmului și spontaneității prezentului, pentru că singura promisiune a viitorului ne rămâne prezentul.
Prezentul devine, așadar, fructul trecutului și sămânța viitorului, căci trecutul are rădăcini, dar viitorul are aripi, iar în prezent se germinează viitorul!
La întrebarea „De ce este atât de complicat viitorul?” ne răspunde Victor Hugo, prin maxima: „Viitorul e încă şi mai mult al inimilor decât al minţii.”.
De aceea este atât de complicat și de frumos, pentru că este al inimii…
