zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Metalul care nu ruginește 

Gusturile muzicale reprezintă o parte considerabilă din identitatea multor adolescenți. Unii se rezumă la a fi fanii anumitor formații, alții visează cu melancolie la viața de scenă, la a cânta cu pasiune și poftă de viață deasupra unei mări de admiratori ce le îngână refrenele. Câțiva dintre aceștia chiar aleg să-și urmeze visurile, muncind din greu pentru a-și împlini idealul adolescentin.  

Interesați de această ultimă categorie și dorind să-i încurajăm pe tinerii artiști care ne-au demonstrat că proiectele lor sunt realizabile, am adresat câteva întrebări unor formații constănțene cunoscute, compuse din liceeni. Am fost curioși să aflăm care le sunt originile muzicale, cum au făcut față dificultăților inerente și cum au progresat. Am stat de vorbă cu cei de la Immemorial (Cătinaș Antonio, Mirea Andrei, Cristea Ștefan, Buhneci Alex și Amariei Andrei), cu membrii trupei Gholera (Vasile Ionuț, Marinescu Theodor, Vanghele Stelian și Vănuț Alexandru) și cu Dividing by Zero (Popa Daniel, Boscencu Theodor, Bălan David, Parască Ștefan și Cătinaș Antonio) . 

Ruxandra Ilie: Formația voastră vine dintr-o aspirație veche sau dintr-o idee neașteptată devenită realitate? 

Immemorial: Inițiativa a venit de la chitaristul ritm, Cristea, și a fost bazată cam dintotdeauna pe o aspirație de-ale lui. Membrii fondatori ai trupei au fost Cristea (chitara ritm), Virghiol (chitara lead) și Parasca (bass), fiind urmați de Andrei (tobe) și mine, Antonio, (voce). La scurt timp după formarea trupei, Parasca a decis să plece, iar el a fost înlocuit la bass de către Omar. 

Gholera: Formația a fost creată de mine (Marinescu Theodor) și chitaristul lead (Vănuț Alexandru), inițiativa fiind a mea. A urmat un proces de căutare și selectare; am avut întâi un alt toboșar și un alt basist, însă ne-am cunoscut cu Theo, la un concert la Phoenix și basistul nostru actual ne era prieten de mult. 

Dividing by Zero: Formația a fost făcută de Theo, Anto și Liviu. Apoi, după un an, am fost invitat să cânt cu ei din cauza plecării primului lor toboșar. După câteva schimbări, am ajuns la forma actuală a trupei: David la tobe, Antonio la voce, Theo la chitară și backing vocals, Ștefan Parasca la bass și Dani la chitară 2. Invitația pentru mine a venit din partea lui Anto, iar pentru Parasca a venit de la mine. Trupa acoperă mai multe idei, uneori venite spontan. Nu a început cu o imagine clară, ci și-a găsit identitatea pe parcurs. 

Ruxandra Ilie: Cum găsiți inspirația pentru melodiile voastre? Ce activități/ momente vă aduc cele mai bune idei? 

Immemorial: Când vine vorba de versuri, depinde foarte mult de ce vreau să transmit într-o piesă, dar multe teme de-ale noastre înclină spre probleme sociale și personale. Încerc să țin un balans între cele două; totuși, de multe ori, mă găsesc scriind mai mult despre „of”-urile mele, ceea ce mă ajută să ajung și la anumite răspunsuri despre mine, pe care continui să le caut. Când vine vorba de songwriting în sine, tot ce ține de partea de chitară este scris de Cristea, care apoi vine la repetiții și ne arată ce a compus. După, încercăm să-i dăm de cap la tobe, după care la bass, apoi unim tot ce am făcut și, ulterior, dacă e nevoie, mai facem anumite schimbări. Deci este o muncă de echipă și e ceva care ne și ajută să ne apropiem mai mult unul de altul. 

Gholera: Melodiile sunt de obicei compuse în formă instrumentală și sunt înregistrate niște demo-uri care sunt trimise pe grupul trupei. După aceea, cele mai bune piese sunt cântate la repetiții. De obicei, se mai schimbă tobele și versurile. Nu cred că există o anume activitate care ne inspiră să scriem. Doar apar riff-uri pe care le transformăm în melodii. 

Dividing by Zero: Inspirația, când vine vorba de compus, se bazează pe riff-uri făcute de Theo sau Dani sau poate veni de la o piesă. Depinde de vibe și de moment. 

Ruxandra Ilie: Metalul este un gen muzical complex, cu foarte multe subdiviziuni. Ce formații v-au orientat să vă stabiliți nișa și stilul muzical? 

Immemorial: Câteva dintre formațiile care ne-au ajutat să ne găsim propriul sunet sunt: Gojira, Knocked Loose, Nails și Counterparts

Gholera: Trupa care ne-a inspirat cel mai mult a fost Death, prin riff-urile deopotrivă agresive și melodice, însă o parte destul de măricică a venit și de la Sepultura, reper pentru versurile rebele și stilul agresiv. 

Dividing by Zero: Când vine vorba de trupele care ne-au inspirat… este complicat de spus exact care. În primul rând, trupe de metalcore, cum ar fi Trivium, As I lay dying și Avanged sevenfold, dar pot fi gäsite și influențele trupelor Knocked Loose, Death (ocazional) și Bloodbath

Ruxandra Ilie: Care sunt planurile pentru viitorul formației? Trupa reprezintă pentru voi un proiect de adolescență, motivat mai mult de pasiune, pe care doriți să-l lăsați să se dezvolte în voia lui ca să vă bucurați de experiență fără prea multe griji sau o investiție serioasă într-un viitor aducător de renume? 

Immemorial: Nouă nu ne place să gândim atât de în alb și negru; sunt mai multe nuanțe la mijloc. Ne-am apucat din pasiune, continuăm pentru că ne aduce fericire, dar, în același timp, depunem și un efort imens pentru a compune cât mai multe piese de calitate, astfel încât, poate la un moment dat, vom ajunge pe scene mai mari. Suntem foarte serioși în ceea ce ține de proiectul în sine, dar putem fi serioși doar pentru că avem pasiunea necesară ca să ne putem bucura și de călătorie. 

Gholera: Trupa a fost creată doar de fun, dar peste un timp am început să realizăm faptul că noi chiar am putea să ajungem cineva dacă ne ținem ca lumea de treabă… Ca planuri pentru viitor avem să cântăm la Oddysea și Out of Doors Fest, lansarea unui album și cât mai multe concerte. 

Dividing by Zero: În mare, Dividing reprezintă un mediu în care ne putem descărca, dar în care putem și crea. Dorința de a cânta la concerte și fest-uri mari a fost acolo de la început, însă nu înseamnă momentan o investiție serioasă de la care se așteaptă rezultate din punctul de vedere al ascultătorilor. Noi cântăm pentru noi în primul rând, iar cei care rezonează cu muzica noastră se găsesc în mediul lor la concerte. 

Ruxandra Ilie: De care eveniment/ concert la care ați fost pe scenă sunteți cei mai mândri și care este evenimentul vostru de vis? 

Immemorial: Evenimentul de care suntem cei mai mândri a avut loc pe 30 Noiembrie 2024, în cadrul Interact Cetatea Tomis, unde am cântat împreună cu Grinder și Tourist (București). Shout-out baieților din trupa Tourist pentru munca pe care au depus-o și pe care o depun în continuare. A fost evenimentul la care am strălucit cel mai tare până acum și la care pot spune că s-a observat concret direcția fonică a trupei. Evenimentul nostru de vis este să cântăm la un concert DIY ce găzduiește mai multe trupe de hardcore; avem o sete imensă de a vedea publicul cum, în sfârșit, se descătușează pe muzica noastră, plus faptul că vrem să întâlnim și mai multe persoane care iubesc genul ăsta muzical și împărtășesc valorile pe care le transmite el. 

Gholera: Concertul de care suntem cei mai mândri este cel de pe 9.11.2024, cu Hollow Flag. A fost unul dintre cele mai mari concerte la pub și noi n-am fi putut visa niciodată că putem avea un așa concert. 

Dividing by Zero: Cred că evenimentul de care suntem cei mai mândri ar trebui să fie ba ultimul concert pe care l-am avut la Phoenix (datorită numărului de spectatori și pentru acuratețea cu care am putut performa), ba festivalul la care am putut participa la White Horse, numit Out Of Doors Fest. Concertul nostru de vis ar fi unul în afara țării, de exemplu la Wacken sau la alte festivaluri de metal cu trupe care rezonează cu noi. 

Ruxandra Ilie: Ce sfaturi i-ați oferi unei formații aflate la început? 

Immemorial: O să fie momente în care o să vrei să te lași, să dai deoparte muzica, momente lipsite de speranță pentru viitorul trupei, dar nu trebuie să te dai bătut, pentru că, până la urmă, ele doar asta sunt, momente. Nu sunt permanente și nici nu vor fi vreodată. Încercați să depuneți efortul necesar ca să vă cunoașteți la nivel personal unii pe alții; colegii de trupă nu sunt doar colegi de trupă, îți sunt și prieteni, iar dacă veți construi o conexiune puternică de la început, asta va face drumul trupei mai lin. Investiți într-un sunet de calitate; nu vă duceți la prietenu’ Gigi care face mix/ master pe un pachet de țigări. Nu o să fiți satisfacuți. Încă o chestie: investiți în voi înșivă. Luați lecții de chitară/ bass/ tobe sau canto; o să vă ajute enorm pe viitor. Și așa, la final: construiți-vă relații în lumea muzicii și întrețineți-le. Sunt foarte mulți oameni nașpa, știm, dar, de asemenea, sunt și foarte mulți oameni foarte, foarte faini care, dacă stai cu ei la discuții o singură dată, îți vor schimba perspectiva asupra vieții. Cel puțin din proprie experiență, pot spune că pe scena din Constanța avem niște oameni foarte mișto și foarte primitori, pe care trebuie doar să-i găsești. 

Gholera: Aveți cât de multă răbdare posibilă, nu săriți să căutați gig-uri prea devreme, construiți o chimie între membrii trupei timp de vreun an și stabiliți ce piese veți cânta bazându-vă pe ce votează toți și țineți legătura ca prieteni, nu ca simpli colegi de trupă. Cheia este disciplina și răbdarea. 

Dividing by Zero: Primul sfat ar fi răbdarea. Nimic nu se întâmplă imediat, în special lucrurile mărețe, iar înțelegerea și unitatea ar trebui puse pe primul loc. Cel de-al doilea sfat ar fi îndemnul de a vă crea un sunet original, cu scopul de a vă exprima, nu de a atrage neapărat un public cât mai larg. 

Gholera

Dividing by zero

Immemorial

Citește și: „Future for Future”

 

Am simţit că trebuie să scriu ca să pot să trăiesc

Este unul dintre versurile ei.

Acum peste două decenii era elevă a Colegiului „Mircea” și prima olimpică națională la limba și literatura română pe care acesta o dăduse. În 2000 câștiga o Mențiune la națională, iar un an mai tărziu Premiul al II-lea. A fost redactor-șef al revistei Zări Alb Astre și membru al cenaclului Pătratul literar al CNMB, condus de prof. Mircea Țuglea, iar în perioada studenției membru al cenaclului 314, coordonat de Simona Popescu. După Licența și Masteratul de la Facultatea de Litere din București, două burse de studiu (la Universitatea din Lund, Suedia, și Universitatea din Amsterdan, Olanda), un Doctorat la facultatea bucureșteană pomenită anterior (coordonat de celebrul critic literar Sorin Alexandrescu și având ca temă Dinamica Identitate – Individualitate în cultura vizuală, cu aplicație la film), a fost lector univ. la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității „Spiru Haret” și profesor de limbile engleză și germană în sistemul educațional privat. A lucrat ca redactor și traducător de limba engleză la editurile Polirom, Corint, Curtea Veche și Frontiera. De câțiva ani este psihoterapeut analist jungian la cabinetul individual pe care l-a deschis. 

Este vorba despre RALUCA CIOCHINĂ, astăzi o scriitoare confirmată.

O schiță a traseului său în literatură ar suna așa: debut poetic (2002) în Suplimentul de Marți al revistei Observator din Constanța și pe www.marți.ro; debut în proză prin romanul colectiv Rubik (Polirom, 2008); volumele de poezie Greva Tăcerii (2011, Premiul de debut al AFCN) și Ghicește-mi, Păpușa (2015); texte publicate în antologiile de literatură contemporană Poemarți, o antolologie marțolie de Grigore Soitu (2014), Poezie călătoare de Anca Zaharia (2019), Pașii mamelor noastre de Virgil Botnaru (2021) și Pașii taților noștri de Virgil Botnaru (2021). A publicat recenzii și articole în revistele Romania literară, Observator cultural și Litere.

Cum fluviul prezentului își are izvoarele în trecut, iar un analist jungian vorbește cel mai bine despre asta, am rugat-o pe Raluca Ciochină să-și amintească pentru noi de acel timp.

Pentru mine imersiunea în zona literară nu ar fi fost posibilă fără sprijinul și ghidajul profesoarei din liceu, pe care am cunoscut-o în clasa a X-a. Orele de literatură erau fascinante, pentru că am simțit că mi se deschide o nouă lume, foarte diferită de ceea ce cunoșteam până atunci. Având o cultură extraordinară, ne povestea despre mitologie, istorie, psihologie, făcând cu măiestrie legături între domenii. O astfel de lucrare de cercetare în domeniul literaturii comparate am întâlnit abia ani mai târziu, în marile universități ale lumii. La ora de română am auzit de Carl Jung, care în a doua parte a pregătirii mele profesionale mi-a devenit mentor și ghid în cabinet. 

La îndemnul profesoarei mele am început să scriu versuri, în liceu, cu mare stângăcie, iar cărțile de mai târziu au apărut după foarte mult timp, în care am modificat și rafinat asiduu. Dintre scriitori contemporani care m-au susținut în promovarea a ceea ce am scris și mi-au dat încredere să continui vreau să-i amintesc pe Simona Popescu, Nora Iuga, Octavian Soviany și Cosmin Perța. 

Totuși, cred că la un moment dat s-a produs un declic și am început să scriu ‘pentru mine’, nu ca să citească neapărat cineva. M-a ajutat enorm poezia în procesul de dezvoltare personală, ambele volume fiind, de altfel, dedicate primei mele terapeute. Bănuiesc că poezia este pentru mine produsul unui dialog intern, prin care încerc să înțeleg atât ce e în lumea interioară, cât și ce este în afara mea. Și, bineînțeles, să mă eliberez de niște demoni ai trecutului, care, dacă îi las pe hârtie, parcă nu mai sunt așa de amenințători. Cu multă generozitate, scriitoarea ne-a oferit spre publicare câteva texte din manuscrisul viitorului său volum, Fetița din întuneric. Ne declarăm onorați să cuprindem în paginile Zărilor Alb Astre aceste poezii ale RALUCĂI CIOCHINĂ, prin care autoarea se întoarce la revista pe care cândva a condus-o.

Am nevoie să intervină cineva

între mine şi mine

ca să nu mai fiu singură

în tăcerea care urlă.

* * *

Am simţit că trebuie să scriu ca să pot să trăiesc

şi să ies de sub dărâmături.

Chiar dacă nu scriu din mine tot curg versuri

ca să reuşesc să respir ca să pot să gândesc

ca să am cum să spun

despre cine sunt

despre cum am crescut

despre cum au tăiat din mine bucăţi şi le-au aruncat la câini

despre cum nu am putut ieşi de după porţile de fier

despre cum au zdrobit-o pe bunica os cu os

despre cum am urlat am luptat am învins

despre cum l-am găsit pe Vasilică treizeci de ani mai târziu

despre cum m-am salvat

despre cum te-am avut pe tine şi te-am născut

despre noi despre ce este o familie

despre cum e să fie frumos când iubeşti

cum spunea bunica.

Am reuşit.

* * *

Mama spune că nu aude

fetiţa din întuneric care urlă de durere

până se crapă pământul.

Ea crede că a făcut totul bine

şi vrea să trăiască în linişte.

Mama se plimbă pe malul mării.

* * *

Nu putem să ne ţinem în braţe

şi să desenăm floricele

spui când tot ce aş vrea

e să ajung în burta ta prin buric

şi să rămân pentru totdeauna acolo.

O să fiu foarte tăcută.

* * *

Nu ştiu dacă sunt femeie sau bărbat.

În mine este doar un şarpe

care mă strânge cu putere de gât.

* * *

Mi-e frică să cobor cu tine

prin spatele mesei

ca nu carecumva durerea

să ne zdrobească amândurora

capetele de pereţi.

* * *

Din întuneric îmi cresc ochi de pisică

iar pe spate gheare îmi râcâie pielea.

Jos în camera mamei

bunica încă răsuflă în pat

şi asta îmi este de ajuns.

* * *

Am nevoie de atât de multă iubire

încât îmi ies lacrimi prin piele

când mă ating.

* * *

Mi-au spus că păpuşa blondă

îngropată adânc în mine

nu există

şi atunci am urlat.

* * *

În spatele porţilor de fier

unde unchiul Gabi le ia mieilor gâtul cu satârul

nu cresc flori. Şi nici iarbă.

Cum să fac să nu mă mai simt

în fiecare pui de animal omorât pe rând

în fiecare pui de găină cu capul tăiat

eram eu.

* * *

Mama nu îşi aduce aminte.

Mă întreabă râzând dacă simt durerea

anilor care au trecut.

Eşti un şarpe crescut la sân

îmi spunea ca să mă ţină departe.

Doar moartă poate voi reuşi să o iau în braţe.

* * *

Vreau să fii furioasă

nu ştiu cum să smulg cu dinţii din carnea altuia

şi să scuip.

În mine doarme un copil cu mâna la gură.

Cum îl cheamă? Ţine-mă strâns.

Citește și: Despre Virgil Teodorescu și erotica leopardiană

 

Despre Virgil Teodorescu și erotica leopardiană

Manifestarea spiritului creator în rândul elevilor care și-au dovedit talentul și curiozitatea, imaginația și gândirea critică, a lăsat urme persistente în timp, iar ele alcătuiesc moștenirea noastră spirituală, de care avem obligația morală să fim conștienți. Liceul nostru are o identitate culturală și nu doar una educațională.

De aceea, continuăm seria evocărilor dedicate unor personalități din lumea artei care se înscriu în patrimoniul cultural al CNMB cu unul dintre mirciștii care și-au afirmat vocația pentru creație încă din perioada liceului, poate cel mai important poet școlit în „Mircea”. Este vorba despre Virgil Teodorescu, creatorul unui lirism inedit și intrigant, exponent al onirismului și al suprarealismului românesc, eseist și traducător, membru corespondent al Academiei Române.

Născut la Cobadin (județul Constanța), la 15 iunie 1909, Virgil Teodorescu a fost elev al Liceului „Mircea cel Bătrân”, loc în care s-au manifestat de timpuriu dedicația sa pentru literatură și pasiunea pentru poezie. În 1926 publica prima poezie în Anuarul Liceului Mircea cel Bătrân, un text intitulat Scrisoare de război, dedicat mamelor care suferiseră de dorul fiilor plecați pe front în Primul Război Mondial. Trei ani mai târziu avea să debuteze cu adevărat, în mediul literar de anvergură, publicând sub pseudonimul Virgil Rareș poezii în revista Bilete de papagal editată de Tudor Arghezi.

Virgil Teodorescu s-a regăsit apoi ca tânăr poet în Avangarda literară românească. În contextul mișcărilor artistice și ideologiilor estetice atât de diverse din perioada interbelică, în care avangardismul, cu influențele sale internaționale, a câștigat tot mai mult teren, poetul constănțean s-a simțit atras de spiritul nonconformist, rebel și inovator al Avangardei. Procesul de aderare la acest curent a început în timpul studenției, la Facultatea de Litere din București. Mediul universitar l-a pus în contact cu un cerc literar activ și divers, care includea figuri importante ale avangardei românești, precum Ilarie Voronca și Gherasim Luca, a căror prezență și ale căror idei și experimente literare i-au influențat evoluția artistică. A ajuns în curând el însuși un reprezentant cunoscut al mișcării și a editat în 1932, la Constanța, revista de avangardă Liceul. În anii 1940, Teodorescu s-a manifestat ca exponent al celui de-al doilea val suprarealist din România, influențat de mari autori străini, ca André Breton și Paul Éluard. Parte a numeroaselor subcurente ale Avangardei, suprarealismul înseamnă respingerea convențiilor, explorarea subconștientului și experimentarea unor formele și tehnici literare inedite.

Până la sfârșitul vieții (1987), Virgil Teodorescu a publicat numeroase volume de poezie (Blănurile oceanelor, Butelia de Leyda, Au lobe du sel, La provocation, Scriu negru pe alb, Semicerc, Rocadă, Vârsta cretei, Repaosul vocalei, Ucenicul nicăieri zărit, Poemul întâlnirilor, Sentinela aerului, Heraldica mișcării, Ancore lucii, Legea gravitației ș.a.), proză și eseu (în volumele colective Critica mizeriei, Spectrul longevității. 122 de cadavre ș.a.) și chiar două piese de teatru – Pisica de mare și Dreptatea mării (piesă pentru teatrul de păpuși).

Prins, după Al Doilea Război Mondial, între chemarea artei autentice și tentațiile unei cariere politice, Virgil Teodorescu a făcut, din păcate, compromisul cu ideologia comunistă și a devenit o portavoce a structurilor de putere ale noului regim. Membru în Comitetul Central al PCR și, din 1974, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, recompensat cu înalte distincții pentru munca sa tovărășească, poetul suprarealist ajungea să declare, într-un interviu din 1969, că pentru artist „există o singură metodă de a scruta viitorul și a cunoaște prezentul în profunzime: metoda materialist-dialectică” întemeiată de Marx și Engels, părinții comunismului.     

Chiar dacă a abordat toate genurile literare, identitatea lui Virgil Teodorescu în tabloul culturii noastre rămâne aceea de poet suprarealist. Viziunea lui artistică se distinge prin erotizarea imaginilor, prin descoperirea erosului în natura fiecărui obiect sau a fiecărei existențe lumești („Pentru că în numele tău fluturele cap de mort iubește penumbra” – În numele tău plouă; „Buzele tale sunt la o distanță enormă/ Sunt boabe de cafea dintr-o plantație îndepărtată” – Nimic nu e de neînțeles), dar și prin invocarea erosului ca stare creatoare de experiențe emoționale și senzoriale puternice („umerii tăi care încep în vârful degetelor/ se întind peste voci/ îmi zdrobesc oasele” – Canal stins).

Poetul ne vorbește despre descătușarea energiilor vieții, manifestarea simțurilor și trăirea frenetică a tuturor clipelor marcate de afectivitate și sensibilitate. Îndrăgostitul se extaziază dionisiac și dă frâu liber dorinței de a trăi cu patos tumultul vieții erotice („Înainte de a ucide mai mângâi o dată buzele” – Extraordinara somnolență a părului; „În ruinele patului tău aleargă un cal monstruos/ (…) / și oasele tale sună încet ca o harfă” – În ruinele patului). Virgil Teodorescu găsește iubirea în fiecare formă a lumii, erosul devenind instrumentul său de interpretare și de percepere a universului.

În poezia lui Virgil Teodorescu regăsim și iubirea adolescentină, încărcată de emoție imatură, care i se revelează îndrăgostitului ca o inițiere („Minunatul plumaj al ochilor tăi/ își scutură coralii peste mine/ un copil aruncând mingi în odăile goale” – A devora a privi). Alteori, dimpotrivă, poetul se abandonează unor ritualuri „erotico-thanatice”, ceea ce face ca opera sa să fie proiectată deopotrivă ca templu al iubirii, dar și ca monument funerar („Voi fi amantul tău cu lilieci pe moarte până la ora cinci până la șoldul tău” – În numele tău plouă; „Minunatul plumaj al ochilor tăi/ își scutură coralii peste mine/ (…) / un asasin urmărit/ al cărui cadavru a rămas înapoi în camera de plumb” – A devora a privi). Citind textele lui Virgil Teodorescu, suntem prinși într-un joc tulburător de-a creația și distrugerea, imortalizarea și mortificarea. Prin corespondența dintre subiectul liric și lumea exterioară, avem sentimentul că primim în orizontul înțelegerii noastre o creație pe care putem să o vizităm ca pe un muzeu, un muzeu al materiei artistice rezultate din mortificarea erosului.   

Însă creativitatea poetului constănțean a lucrat suprarealist mult mai departe. Virgil Teodorescu este cel care a inventat limba leopardă, „un idiolect ce-l provoacă pe cititor la descifrare. Poetul ia în derâdere, prin această stratagemă, tocmai dorința cititorului de a traduce totul în orice lectură a unui poem și așază cu sadism această barieră în calea traducătorului său (traduttore = traditore) pentru a-l avertiza că, în esență, poemul este inefabil.” (Marin Mincu – Avangarda literară românească). Limba leopardă reprezintă o formă de experiment lingvistic radical, asociat cu reflexul ludic al suprarealiștilor. Cuvintele sunt deformate, inventate sau combinate într-un mod neașteptat, creându-se efecte sonore neobișnuite; sensurile sunt fluide, poetul jonglează cu semnificațiile, punând accent pe sugestie și atmosferă, iar limbajul se construiește pe principiile spontaneității, ale hazardului și ale asociativității libere – tehnici proprii scriitorilor suprarealiști.

În Poemul în leopardă (publicat prima dată în 1940 și reluat în volumul Un ocean devorat de licheni – 1984), „Metoda lui Virgil Teodorescu nu se abate de o anumită ars combinatoria, specifică mecanismelor de poetizare ale întregului grup care fabrică text în mod aleatoriu, operația poetică fiind înțeleasă ca o invariantă a dialectului oniric. Impresia de confecționare neutră, în afara oricărei implicări afective, este frapantă.” (Marin Mincu – O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX – lea).

Iată o „traducere” din leopardă în română: „hiras umosaras ili i pilmi tidiv risiminchi/ anod aflaris ino ables posain ooo hilos anixidiandorinas/ fur toe sisik anghilà trisparit olars to fofo elars boe caon” înseamnă „înfurie elefanții oblica poziție a frunzelor și specia de palmieri pitici piri/ și tu cobori spre mlaștini însoțită de câinele negru cu blana mai sumbră ca cifrele/ în timp ce leoparzii în vârstă de 50 de ani încarcă sexul ca pe o armă de vânătoare” (Poem în leopardă, text bilingv).

Limba leopardă este, de fapt, o metaforă puternică a dorinței sexuale, leopardul fiind un animal asociat cu frumusețea sălbatică, cu agilitatea, dar și cu pericolul și violența. Imaginea leopardei poate reprezenta fie figura feminină, fie o manifestare a dorinței masculine, o fantezie de posedare și contopire intensă, dar și o viziune despre feminitate în aspectul ei natural și liber, eliberat de convenții. În poem, limbajul intens și senzorial amplifică senzația de abandon în fața dorinței, de parcă poetul ar fi îmbrățișat – sau chiar absorbit – de această forță sălbatică, ce transcende raționalul și domesticul. Atmosfera este încărcată de imagini suprarealiste, oferind un tablou erotic complex, în care iubirea fizică și spirituală se împletesc: „veon în estanog viti toi blookdoog disda/ anod toe sisik presenot ion ollos i chimindas vilod bri ion Wisig ofi toe plints chi Amaza plindigoe” – leopardă – „am să-l pândesc pe marele preot și după ce îl voi mânca într-o reculegere gravă voi trece pe loc la creștinism/ și sfărâmându-mi carnasierii voi renunța pentru totdeauna la tine la Vosgi și Amazon voi renunța” – română (Poem în leopardă, text bilingv).

Virgil Teodorescu a fost, așadar, un poet inovator, fascinat de posibilitățile nebănuite ale limbajului și de construcțiile lirice neobișnuite. Esența poeticii sale este formulată astfel de criticul Marin Mincu: „În viziunile sale halucinatorii […] există permanent un ochi, în același timp îndrăgostit și rece, rafinat și pervers, care se complace în a asista de la distanță la îndrăznelile de limbaj.” (Avangarda literară românească)

Citește și: Două povești despre Erasmus+

Eichmann și simptomatologia răului

În ramificațiile malefice de putere ale celui de-Al Treilea Reich, Adolf Eichmann a jucat un rol decisiv în punerea în aplicarea a Soluției Finale – exterminarea evreilor din Europa. Cum de s-au putut comite asemenea acțiuni criminale? Și de ce un om ca Eichmann, tip banal și lipsit de orice fel de inteligență, cum vom vedea, a putut fi artizanul unei atari monstruozități? Acestea sunt întrebările fundamentale la care filosoafa Hannah Arendt încearcă să răspundă în lucrarea sa, Eichmann la Ierusalim – raport asupra banalității răului.

În înțelegerea fenomenului totalitar e vital să analizăm personajele-cheie, or Eichmann pare a fi unul dintre ele. O scurtă schiță biografică ne va ajuta să pătrundem în psihologia acestui individ comun, care a făcut un rău elaborat.

Născut în 1906 la Solingen, acesta a fost primul copil al unei familii mic-burgheze germane. Nu s-a remarcat prin nimic în anii de studiu, pe care nu și i-a încheiat niciodată, fiind mai mereu considerat un ratat de către cei din jur. Trecând prin câteva slujbe, rămânând, în final, șomer, Eichmann se înscrie în NSDAP – Partidul Naționalist Socialist Muncitoresc German, în anul de glorie al partidului 1932, în care formațiunea politică a lui Hitler obține un scor important la alegerile generale din Germania, care-l vor propulsa pe acesta din urmă în funcția de cancelar. De asemenea, Eichmann se alătură și organizației de partid numite SS – Schutzstaffel, care, în anii de după preluarea puterii de către Hitler, va deveni cel mai important organ polițienesc din Reich, având rolul de frunte în găsirea unei rezolvări pentru „problema evreiască”. Până în acest punct, Eichmann ne apare, în fond, ca o persoană oportunistă, care încerca să obțină prin aceste mutări o avansare pe scara socială. Cum va demonstra Hannah Arendt, aceste mișcări fuseseră făcute din pur snobism, neavând la bază scăpărări ale unor convingeri bine determinate, constantă ce va caracteriza acțiunile lui Eichmann pe tot parcursul carierei sale.

La data Anschlussului, anexarea Austriei de către Germania, interzisă prin Tratatul de pace de la Versailles, în martie 1938, Eichmann ajunge în Viena spre a se ocupa de problema emigrării evreilor austrieci. Aici își creează o reputație de adevărat negociator, care îi consolidează imaginea de expert al problemei evreiești. La Viena a mediat emigrarea evreilor, colaborând cu comunitățile evreiești austriece, în rândul cărora își stabilește relații importante.

Însă, cum cel de-Al Doilea Război Mondial izbucnește doar un an mai târziu, misiunea lui Eichmann la Viena pentru „problema evreiască” se încheie. Pe parcursul cuceririlor germane din Estul Europei, dar și din Vest, și mai ales după inițierea Operațiunii Barbarossa, adică invazia Uniunii Sovietice de către Germania, pe 22 iunie 1941, era clar că emigrarea forțată și deportarea în masă nu aveau să rezolve problema de fond. Încorporându-se atâtea noi provincii în imperiul creat de Hitler, afluxul de populație evreiască creștea, iar așa-zișii Ostjuden – evreii din Est – erau priviți ca fiind mai indezirabili decât cei germani și vest-europeni și inferiori lor.

În acest context, „sionistul” Eichmann  propune o altă rezolvarea a acestei probleme spinoase, avansând ideea de a crea un stat evreiesc în teritoriul ocupat al Poloniei, idee ce a fost respinsă de guvernatorul nazist al Poloniei ocupate, Hans Frank. De fapt, aici asistăm la lupta acerbă a membrilor patridului nazist și ai SS-ului de a-i face pe plac lui Hitler, la o competiție subterană și maniacală între ei pentru a câștiga aprecierea Führerului. Ideea de a-i deporta pe evrei în Madagascarul francez a fost și ea intens vehiculată de către SS, Eichmann fiind preocupat de acest plan, abandonat finalmente.

Era nevoie de o rezolvare radicală a problemei. Lagărele au fost prima soluție, următoarea fiind exterminarea fizică. Decizia s-a luat la Conferința de la Wansee, din ianuarie 1942, care a pus capăt tuturor „dilemelor morale” ale membrilor SS, directiva venită de la cancelaria lui Hitler fiind clară: evreii trebuiau exterminați.

Eichmann nutrea o admirație profundă față de Führer, pe care-l considera o figură providențială. El va declara în cadrul anchetei de dinaintea procesului desfășurat mai târziu: „Poate că a greșit în întregime, dar un lucru este cert: a fost capabil să-și croiască drumul de la un simplu caporal în armata germană la rangul de Führer al unui popor de aproape optezeci de milioane de suflete. […] succesul său mi-a dovedit că ar fi trebuit să mă supun acestui om”.

După Conferința de la Wansee, când pentru Germania iminența înfrângerii devenea tot mai clară (dar nu și pentru liderii ei, care se agățau de iluzia deșartă a continuării războiului, în încercarea disperată de a cuceri Uniunea Sovietică), Eichmann este trimis, în 1944, în Ungaria. Acolo este însărcinat de către SS cu punerea la punct a Soluției Finale, el deportând aproximativ 3000 de evrei pe zi în decursul lunilor aprilie – iulie. Rudolf Höss, comandantul celebrului lagăr de la Auschwitz, confirma la procesele de la Nürnberg că, în decursul acelor luni, conform ordinului șefului SS, Heinrich Himmler, primea ordine directe de la Eichmann.

Când armatele sovietice pătrund la finele anului 1944 în Ungaria, administrația germană, în frunte cu Eichmann, este obligată să părăsească Budapesta. Data de 8 mai 1945, care a însemnat sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa (semnarea armistițiului între Germania și puterile aliate), este o zi neagră pentru Eichmann, conform jurnalului său din care aflăm că: „Am simțit că urma să trăiesc o viață individuală dificilă, lipsită de conducere, că nu mai aveam să primesc directive de la nimeni, că nu aveau să mi se mai dea ordine sau comenzi […] – pe scurt, în fața mea se înfățișa o viață cu totul necunoscută mie.” Acest pasaj dezvăluie încă o dată „tragedia” lui Eichmann, incapacitatea lui de a asuma o decizie, de a-și trăi viața ca un om liber. Fiind incapabil de a asuma o conduită existențială și de a fi conștient de libertatea sa, a putut comite crime fără precedent în istoria umanității. Filosoful german Immanuel Kant consideră că moralitea este cu neputință de conceput în afara libertății; anulându-și complet libertatea, Eichmann nu mai are cum să conștientizeze dimensiunea morală a acțiunilor sale.

După terminarea războiul, Eichmann rămânând, în fond, un nazist obscur, dat fiind că încă nu se cunoștea dimensiunea reală a implicării lui în crimele nazismului, reușește să scape de prizoneriatul din tabăra aliaților occidentali, cu o identitate falsă. Ulterior, emigrează în Argentina împreună cu întreaga lui familie. Dispariția lui a fost intens investigată de serviciul secret al recent înființatului stat Israel. Un interviu luat lui Eichmann în 1956 de către un jurnalist nazist expatriat a confirmat ipoteza că acesta nu murise, astfel că Mossadul a întreprins acțiuni care au dus la capturarea lui Eichmann în vara anului 1960.

La Ierusalim îi este intentat un proces, intens mediatizat, care are ca scop condamnarea definitivă a nazismului de către victima lui principală, poporul evreu. În cadrul procesului, Eichmann a declarat că nu a omorât niciodată pe nimeni și nu a condamnat vreodată un evreu la moarte (deși era conștient de locul în care ajungeau, prin semnătura lui, evreii deportați). Este clar, conform Hannei Arendt, că acesta credea cu sinceritate tot ce spunea și că aceste clișee justificative de care abuza erau asumate de el în mod inconștient. Toate detaliile revelate prin depozițiile acuzatului construiesc portretul unui om alienat, blazat, indiferent și complice. Legiuitorii procesului au încercat să-i contureze lui Eichmann imaginea unui om malefic, mincinos și gata oricând să se disculpe. Însă datele lui de personalitate sunt, așa cum scrie Hannah Arendt, mai interesante prin aspectele care ar putea servi unui studiu de caz: „…lucrurile nu erau atât de simple pe cât ar fi dorit legiuitorii și ceea ce părea de mică relevanță legală era, în schimb, de un mare interes politic, și anume să afle de cât timp are nevoie un om obișnuit să își depășească repulsia înnăscută față de crimă și ce se întâmplă cu el atunci când a reușit acest lucru.” Portretul lui Eichmann include și o formă de afazie, despre care Hannah Arendt notează: „Cu cât îl ascultai mai mult, cu atât devenea mai evident că inabilitatea sa de a vorbi era strâns legată de inabilitatea de a gândi, adică de a gândi din punctul de vedere al altcuiva. Nu se putea comunica cu el, nu pentru că ar fi mințit, ci deoarece era înconjurat de cea mai sigură protecție împotriva cuvintelor și prezenței celorlalți și, prin urmare, împotriva realității ca atare.”

Pe data de 15 decembrie, Eichmann a fost condamnat la moarte prin spânzurare, aceeași metodă folosită în cadrul proceselor de la Nürnberg, sentința urmând să fie aplicată pe 1 iunie 1962. Capetele de acuzare au fost legate de participarea lui la Conferința de la Wansee și implicarea lui în deportarea evreilor de pe tot teritoriul Europei.

Răul totalitarismului este întruchipat pe de-a-ntregul de Eichmann, un om prea puțin dispus la reflecție, gata oricând să asculte de ordinele altora, indiferent de ce ar implica ele. Puterea totalitară e alimentată de astfel de indivizi mediocri și oportuniști, lipsiți de conștiință morală și, deci, de dileme. Ea se consolidează prin monstruoasa lor contribuție. De altfel, de adăugat din biografia lui că Eichmann le datorează mult evreilor, un unchi prin alianță, evreu, intervenind pentru el, de exemplu, ca să fie angajat, iar el, la rându-i, a salvat unele cunoștințe evrei. Nu putem vorbi, așadar, de o ură personală față de evrei, ceea ce e și mai sinistru, ci doar de un angajament oportunist și criminal. Acest fenomen e numit de Arendt banalitatea răului.

Din cazul Eichmann, ca, de altfel, din biografia tuturor slujitorilor unui regim abuziv, se desprinde problema esențială a relației dintre om și puterea politică. Pe marginea ei lansez spre reflecție următoarele întrebări: Ce credeți că v-ar ține pe voi departe de un regim totalitar? Dacă ați ști că cineva vă împărtășește toate convingerile sau dacă vi s-ar promite cel mai strălucit viitor, pentru voi și pentru țară, credeți că ați putea sesiza cruzimea din vorbele „lor” insinuată în inimile voastre?

Citește și: Text și context: romanul „Madame Bovary”

 

Patru ani pentru o zi

Ce măsoară cei patru ani din titlu și care este ziua căreia îi sunt dedicați? Ei se referă la un ciclu olimpic, implicând proiecte, eforturi, antrenamente, mobilizarea energiilor psihice, competiții intermediare, selecții, ambiții, rivalități… Obiectivul spre care se concentrează toate aceste resurse este ziua în care sportivul evoluează în proba sa olimpică. În unele ramuri sportive „ziua” durează… mai multe zile, în altele, minute sau secunde.

Poate că suntem atât de fascinați de Jocurile Olimpice în primul rând pentru că ele au valoarea unui deznodământ la acest efort epopeic, individual sau de echipă, și degajă măreție, stârnesc admirație și îi inspiră pe oameni. Sunt Jocuri ale păcii, corectitudinii și respectului între competitori, adică ne amintesc de acele valori pe care le-am dori permanente în viața noastră. Jocurile oferă un moment în care putem să respirăm, să uităm de tot și de toate și să ne bucurăm sincer de unirea tuturor individualităților noastre prin sportul de excelență. Competiția Celor cinci cercuri aduce, astfel, o implicare emoțională puternică, o confirmare a unității celor cinci continente ale lumii, a sportivilor de toate etniile, dar și a valorilor olimpiste, o expresie a continuității, a comuniunii cu aproapele, a ideii că mai repede, mai înalt și mai puternic este Mai Bine!

Pentru că suntem la începutul noului ciclu olimpic, mă gândesc că ar fi interesant să privim puțin în urmă, spre câteva momente pe care Jocurile le-au traversat în ultimul secol, pentru a conștientiza că ele sunt sport, dar și spectacol, și că spiritul olimpic însuși a trebuit să intre în competiție cu adversari lipsiți de fair play.

Cea mai recentă ediție s-a desfășurat, după cum știm, în perioada 26 iulie – 11 august 2024 în Franța și a adus, ca de fiecare dată, ceva special omenirii, însumând strădania și agerimea, sacrificiul și inteligența, pasiunea și curajul, ambiția și profesionalismul: ce este mai bun din cei mai buni sportivi. Jocurile au însemnat, pe de altă parte, un mare show, cu o acoperire mediatică enormă. Organizatorii Jocurilor Olimpice de la Paris s-au bucurat de 9,5 milioane de bilete vândute, un record pentru un asemenea eveniment. Spectacolul a fost de proporții grandioase. În deschidere, aproape 100 de ambarcațiuni au defilat pe apele Senei, purtându-i pe sportivi prin fața publicului, într-o atmosferă de opulență regală, fashion show și progresism. Din punct de vedere strict sportiv, au fost înregistrate 12 noi recorduri mondiale și 27 de noi recorduri olimpice, stabilite de unii dintre cei 10500 de atleți care s-au calificat la Olimpiadă. Se estimează că evenimentul a costat 9,1 miliarde de dolari americani și că a adunat peste trei miliarde de oameni în fața micilor ecrane pentru a-și susține sportivii preferați.

Trebuie să fim conștienți, însă, că Jocurile înseamnă mult mai mult decât aceste cifre, că esența lor este puterea pacifistă și că principalul lor obiectiv este ca, într-o lume atât de fragilă, plină de diverse conflicte și războaie, să ne unească în comunicare, înțelegere și prietenie.

Să nu uităm cât de multe constrângeri ideologice s-au manifestat de-a lungul timpului asupra spiritului olimpic, să nu pierdem din vedere evenimentele sângeroase care i-au transformat pe unii sportivi în victime și martiri, așa cum s-a întâmplat la München, în 1972. Atunci, opt membri ai organizației teroriste „Septembrie negru” i-au asasinat pe 11 dintre sportivii israelieni chiar în căminul olimpic în care erau cazați. Masacrul de la München a îngrozit omenirea și a revelat ce consecințe monstruoase pot avea disputele istorice asupra unui cadru creat pentru colaborare.

Unul dintre aceste momente dramatice, poate cel mai important din istorie, a fost Olimpiada de la Berlin, din 1936. În cadrul ei a apărut ștafeta torței olimpice, ritual folosit atunci ca puternic mijloc de propagandă nazistă. Cu trei ani înainte de a declanșa Al Doilea Război Mondial, cancelarul german Adolf Hitler privea de sus, din loja sa, delegațiile viitorilor săi adversari de pe câmpul de luptă: Statele Unite ale Americii, Anglia și Franța. În același timp, Carl Diem, secretarul general al Comitetului de organizare a Olimpiadei, credea, în concordanță cu ideile olimpiste, că găzduirea Jocurilor la Berlin va contribui la pacea mondială și la unirea tuturor elitelor politice, servind ca exemplu pentru întreaga lume. Dar ministrul propagandei naziste, Goebbels, își dăduse seama că găzduirea acestor Jocuri este un extraordinar instrument ideologic prin care poate promova Germania lui Hitler la scară internațională ca pe un model de succes. Germanii au investit echivalentul a 54 de milioane de euro pentru organizarea acestei olimpiade, construind un stadion monumental, cel mai mare din lume la acea dată, iar publicațiile franceze scriau că Berlinul vrea să depășească toate recordurile în organizarea Jocurilor Olimpice, peste 100.000 de oameni putând încăpea în acest stadion. Satul olimpic reprezenta o imagine idilică a unei așezări tipic nemțești, creându-se lacuri artificiale, fiind aduse animale de la Grădina Zoologică din Berlin și amenajându-se în jur de 40 de restaurante, saune și alte facilități. Organizatorii doreau să le ofere astfel sportivilor o imagine impresionantă a Germaniei, aparent o țară a tuturor posibilităților și libertăților.

În realitate, pe 15 septembrie 1935, cu mai puțin de un an înainte de Jocurile Olimpice, se puseseră în aplicare Legile lui Hitler, prin care evreilor li se retrăgea cetățenia germană, magazinele lor fiind închise și aceștia nemaiavând dreptul la servicii medicale. Liderii lumii libere au ignorat brutalele măsuri antisemite, lăsându-se amăgiți de o cu totul altă imagine, a unei Germanii fascinante prin prosperitate și toleranță.

Așadar, în vara anului 1936, valorile olimpiste și ideile naziste au intrat în coliziune, dar această incompatibilitate a fost camuflată cu mare inteligență de propaganda oficială, care a creat iluzia concordanței lor perfecte. Pe 1 august, când ceremonia de deschidere s-a transformat într-o demonstrație a ideologiei naziste, ideile olimpiste ce promovau pacea și unirea în diversitate fiind strivite cinic de marea demonstrație de forță a armatei germane, adevărul a început să iasă la iveală.  Pentru a-și etala așa-zisa supremație ariană, organizatorii au inițiat clasamentul pe medalii al țărilor participante și au supralicitat fiecare victorie obținută de sportivii germani. Dar, ca o ironie a istoriei, mitul rasei ariene a fost spulberat de Jesse Owens, sportivul american de culoare care s-a dovedit a fi cel mai mare altlet participant la Olimpiadă și unul dintre cei mai mari alergători din toate timpurile. La Berlin, Owens a câștigat patru medalii de aur: la probele de 100 și 200 de metri, la proba de ștafetă 4×100 de metri și la săritura în lungime. Prin el, spiritul olimpic a învins mașinăria propagandei naziste.

Revenind la trecutul apropiat, în Capitala Franței, din fericire Jocurile Olimpice s-au dovedit a fi în continuare prilejul cu care fiecare țară încearcă să scrie cât mai frumos capitolul ei din istoria sportului. În acest context, delegația României a reunit 106 sportivi, care au ridicat steagul țării noastre pe râul Sena, fiind cea mai numeroasă delegație din ultimii 20 de ani. Departe de performanțele impresionante de altădată, sportivii români au obținut, totuși, 3 medalii de aur, 4 de argint și două de bronz.

De amintit că povestea lor la Jocurile Olimpice a început tot la Paris, însă cu 100 de ani în urmă. Ar trebui să privim Jocurile din 1924 prin lentila epocii, fiindcă au fost printre primele ediții de după Primul Război Mondial, într-un moment în care toată omenirea era dornică de sărbătoare ca de o terapie la coșmarul războiului. Jocurile de la Paris din 1924 au reprezentat punctul de plecare al sportului olimpic românesc, un fel de „a fost odată ca niciodată” din care se va naște tot ceea ce va fi.

De atunci, tricolorii au continuat să urce, cele mai valoroase ediții fiind cele din Los Angeles (1984), la care România a câștigat 53 de medalii (20 de aur, 16 de argint, 17 de bronz), Sydney (2000), de unde atleții s-au întors cu 26 de medalii (11 de aur, 6 de argint, 9 de bronz) și Atena (2004), unde lotul României a abținut 19 medalii (8 de aur, 5 de argint, 6 de bronz).

De-a lungul anilor, România a obținut cele mai multe medalii la gimnastică artistică, disciplină la care sportivii noștri au urcat de 72 de ori pe podium. Emblema acestui sport, atât în România cât și peste tot în lume, este Nadia Comăneci, cea mai titrată sportivă româncă, cu 9 medalii olimpice (5 de aur, 3 de argint și una de bronz), gimnasta care a primit prima notă de 10 din istoria disciplinei. Gimnastica, ABC-ul mișcării, ce reprezintă perfect armonia dintre trup și suflet, este urmată de canotaj, la care România a adunat 46 de medalii. Reprezentanta lui cea mai cunoscută este Elisabeta Lipă, care a urcat de 8 ori pe podium, câștigând 5 medalii de aur, două de argint și una de bronz. Singurul bărbat din primii 10 sportivi români este canotorul Ivan Patzaichin, care se situează pe locul patru. El a fost prezent la cinci ediții ale Jocurilor Olimpice. Românul a intrat în istoria olimpismului drept Campionul cu pagaia ruptă. Acestuia, în calificările de la Jocurile Olimpice desfășurate la München în 1972, i s-a rupt pagaia la numai câțiva metri după start, însă sportivul a continuat cursa, ajungând la linia de sosire, iar când s-a jucat finala a câștigat aurul la această probă.  

După 100 de ani, povestea sportivilor olimpici români ne-a readus la Paris, într-un timp în care, deși conflictele mondiale cresc, lumea privește cu același entuziasm și speranță Jocurile, prilej al metamorfozării răului în bine. Olimpiada rămâne, indiferent de contextul politic și istoric, acea planșă albă pe care atleții vor lăsa pentru viitor urmele sudorii și determinării, lacrimilor și extazului, victoriei și eșecului, urmele auriului, argintiului sau ale bronzului.

Mai sunt aproximativ 1200 de zile până când se va scrie următorul capitol al acestei frumoase povești: ediția Jocurilor Olimpice de la Los Angeles din 2028! Până atunci, dincolo de războaie și pandemii, de probleme locale sau mondiale, Competiția Celor Cinci Cercuri rămâne icoana sportului și a excelenței, fiind unul dintre acele momente în care Globul se unește în aceeași suflare.

Ca simpli spectatori, înțelegem că sportul are o putere specială de inițiere și transfigurare și că sportivilor li se întredeschide calea altui mod de a înțelege viața. Povestea de dragoste dintre om și spiritul olimpic evoluează, pentru fiecare sportiv, de la simpla curiozitate până la pasiunea mistuitoare, modelându-l emoțional, intelectual și comportamental.

Citește și: Schiță (Chestionar din Zare-n Zare)

Ion Marin Sadoveanu, mircistul îndrăgostit de mare

 

Orizontul deschis al Mării Negre le-a oferit artiștilor un flux continuu de inspirație ce dă dependență. Acest tărâm definit de toleranța născută din multiculturalitate, de câmpiile nesfârșite ce amintesc de spațiul oriental și de freamătul necontenit al valurilor ce se izbesc de țărmuri i-a fascinat pe călători precum Eminescu, poetul care descoperă în Dobrogea un Orient în miniatură, cu tot amestecul său de popoare, sau Arghezi, care își avertiza prietenii despre vraja acestor meleaguri, spunând că Toate drumurile duc într-acolo, ca altădată la Roma. Spiritul de curiozitate îți va fi din belșug răsplătit. Însă bagă de seamă și pregătește-ți un moral rezistent. Dobrogea uimește, se strecoară lin și dulce, pe nesimțite. Ea intră în sânge și nu mai poți să scapi de obsesia ei. Dobrogea te soarbe.

O personalitate culturală care a crescut în farmecul Dobrogei și a purtat mereu în suflet dorul acestor locuri este Ion Marin Sadoveanu, romancier și dramaturg interbelic, fost elev al liceului nostru.

Iancu Leonte Marinescu (numele real al viitorului scriitor) se naște pe 15 iunie 1893 la București și este fiul doctorului Nicolae Marinescu și al Emiliei Petrescu. La trei ani de la nașterea băiatului, tatăl este numit medic primar al spitalului din Constanța, mutându-se împreună cu familia în orașul de la mare. Provenind dintr-o familie înstărită, cea a bunicilor din partea mamei, și fiind unicul fiu, Iancu se bucură de iubirea și răsfățul tuturor. Copil fiind, îi cerea bunicului bani pentru jucării, însă, pe măsură ce crește, îi folosește mai degrabă pentru a-și cumpăra cărți. Educația copilului a fost mereu în centrul atenției familiei. Primii trei ani de studii îi face în particular, ghidat de cei mai buni profesori aleși de tatăl și bunicul său.

Fiul doctorului Marinescu își petrece copilăria într-o Constanță în plin proces de modernizare, un oraș mic, dar cu aer exotic, cu ulițe prăfuite, ogoare arate de cămile și simigerii cu specialități orientale. Portul, inima orașului, îl fascinează pe băiat, imaginea festivităților de la 15 August rămânând în memoria scriitorului, care le va readuce la viață în scene din romanul Ion Sântu: Grecii de pe bărcile cu pânze șuierau îndemnându-se, iar din lotci, tătarii și turcii hăuiau dând din brațele lor scurte, întocmai ca la cursele de cai, când se frământau pe bidiviii mărunți.

Deși inițial părăsirea Bucureștiului, un oraș liniștit la vremea aceea, cu multe grădini și o viață culturală consistentă, nu a fost pe placul copilului, în timp acesta se familiarizează cu agitația mării și deschiderea peisajelor dobrogene ce îl fac să descopere pasiunea pentru călătorie și istorie. Tatăl îi insuflă iubirea pentru austera frumusețe a Dobrogei, iar în memoria sa ajunge să suprapună imaginea acestuia cu cea a spațiului în care a copilărit. Va spune despre el că este cel mai autentic poet pe care l-am întâlnit în viața mea, un neîncetat constructor de ficțiuni, un iubitor și cunoscător pasionat al Orientului. Totodată, doctorul reprezintă și un model pe care copilul, apoi adolescentul îl urmează în ceea ce privește sensibilitatea pentru cunoaștere: În singurătatea mea de pe malul mării se află germenii a două preocupări ce mi-au rămas până azi: istoria și mistica profesiunii tatălui meu: medicina!.

Pe lângă puternica figură paternă, alți mentori ai tânărului Sadoveanu au fost profesorii de la Gimnaziul „Mircea cel Bătrân“. În acea vreme, școlile erau foarte stricte în ceea ce privește sistemul de notare. Astfel se explică de ce, deși cunoștea germana la nivel fluent, elevul nu a reușit niciodată să obțină note foarte mari, ci doar 7,50 și 8,06. Ca să vă faceți o idee despre severitatea sistemului de notare, enumăr alte note ale viitorului scriitor: la istorie are 6,7,8 și 9, la franceză 9, 7,50, 7,63, iar media de la finalul cursului inferior de liceu este 7,25. La „Mircea”, clasele se diferențiau prin uniformă și exista o mândrie a fiecărui an în parte, așa cum reiese din scrisorile elevului către bunicul său: Să vezi cum ăi de clasa a I-a și a II-a cu ce respect mă salută. Dar și eu la rândul meu salut pe cei de clasa a IV-a. În ceasurile în care nu era la școală sau nu se pregătea în particular, el și alți colegi de-ai lui se întâlneau să citească sau să își împărtășească primele încercări literare pe un vechi remorcher abandonat numit „Sulina“.

În 1908 absolvă Gimnaziul „Mircea cel Bătrân“ și se mută la București, unde urmează până în 1912 secția modernă de la Liceul „Sf. Sava“. Cu toate acestea, își petrece vacanțele la mare, locul în care se simțea cel mai bine. Despre preocupările lui tipic adolescentine aflăm din scrisorile pe care le trimite prietenilor. În timpul liber, citește, dansează, joacă tenis și, în decorul romantic al mării, se îndrăgostește pentru prima dată. Ca orice adolescent, uneori simte nevoia de a se retrage în singurătate și despre asta mărturisește: Fug de lume ca de experiențele de la chimie. Toată ziua citesc și adesea și scriu.

Cu studii superioare de filosofie la București și Paris, ocupând apoi funcții publice importante (Șef de cabinet la Ministerul de Interne, Director general al Teatrelor și Operelor și Director al Teatrului Național din București, după Al Doilea Război Mondial), fostul mircist se simte, totuși, un om de litere în primul rând. Pasiunea pentru literatură și permanentul exercițiu al scrisului îi deschid calea afirmării ca artist în peisajul cultural interbelic, sub pseudonimul Ion Marin Sadoveanu.

O direcție de manifestare a autorului ține de domeniul teatrului, fie că vorbim despre primele compoziții dramatice (Metamorfoze – 1927, Anno domini – 1927, Molima – 1930), fie că ne referim la volumul de debut Dramă și teatru (1926) sau la cronicile dramatice și studiile despre teatru: De la mimus la baroc (1933), Drama și teatrul religios în Evul mediu (1942). Ion Marin Sadoveanu a proiectat și o istorie a dramaturgiei și a teatrului, pe care, din păcate, nu a terminat-o.

Adevărata consacrare i-a adus-o, însă, proza. Cea mai reprezentativă operă a acestuia este romanul Sfârșit de veac în București (1944), care prezintă povestea unui funcționar mărunt, dar fără scrupule, care, cu instincte puternice de arivist, reușește să se îmbogățească de pe urma unui baron bătrân. Romanul surprinde sfârșitul unei epoci și nașterea unei noi categorii sociale, cea a burgheziei îmbogățite. Criticii l-au considerat o capodoperă românească de tip balzacian, fiind în același timp, un roman psihologic, un roman social, un roman de atmosferă și totodată un roman artist, în sensul că este scris cu o artă deosebită a stilului. (Octav Șuluțiu).

Romanele ulterioare, Ion Sântu (1957), un Bildungsroman, continuare a Sfârșitului de veac în București și Taurul mării (1962), care evocă viața din vechiul oraș dobrogean Histria, confirmă vocația scriitorului pentru epicul de tip balzacian, crearea de tablouri sociale în mișcare și imaginarea de eroi puternici prin complexitate psihologică.

După o viață extrem de activă, în care a încercat să își împlinească diversele chemări, Ion Marin Sadoveanu moare la masa de lucru, înconjurat de cărți, cu o zi înainte de reîntoarcerea la Constanța, orașul care i-a furat inima încă din copilărie. Despre mare credea că e singura țară care dacă ți-a intrat odată în sânge și te-a infectat, te face să nu roșești de sclavia ta. Marea rămâne pentru el una din marile și nemărginitele mele dragoste. Mării îi închină un poem pierdut, Pitic, despre care se spune că avea peste 1000 de versuri. Importanța mării pentru spiritul său creator e dezvăluită concis într-o scrisoare către Tudor Vianu: Marea și cartea sunt un amestec dumnezeiesc.

Sursă de documentare: Pe urmele lui Ion Marin Sadoveanu de Mădălina Nicolau, Editura Sport-Turism, București, 1988

Citește și: Radiografie de moment (Chestionar din Zare-n Zare)

 

DCDCA – Din căminul din Călimănești adunate

„Ocazional scriu. Ocazional scriu și bine.”, am văzut asta într-o biografie de pe rețele și mi-a plăcut, pentru că asta fac și eu, deși, ce-i drept, aș adauga un discutabil, pe undeva. Și ca o consecință climatică naturală la treaba asta a mea cu scrisul, m-am înscris (pentru autenticitate, mi-a fost imprimată extern o accelerație) la Tinere Condeie, da, acolo unde mergea Băjenaru. Plicul meu A5 (cu greu procurat) a ajuns la națională! Și se face că, în speță, dacă-mi permit să citez din Fără Zahăr, mă duc la munti azi, mă duc pe dealu’ Polonic, am fost în tabăra (de creație!) de la Călimănești! (aici se adună un număr de vlăstare scripturale din țară, pentru o săptămână, iar dirijor este Ministerul Educației)

Se cere, deci (de fapt, nimeni n-a făcut-o), un jurnal succint de călătorie!

19 august a.c.: De pe plaiurile podișului dobrogean am pornit de cu seara, cu trenul IR 1914, lejer, până în zece ore, aer condiționat, frumos. Birjar, mână abitir!

20 august a.c.: [dimineața devreme] Ajung(em) primii la porțile Liceului Tehnologic de Turism, ne poziționăm strategic pe o bancă și așteptăm ca orologiul să bată orele opt antemeridian, când se deschidea, neoficial, tabăra.

[dimineața, mai puțin devreme] După o concisă pețire cu camera fiecăruia de la cămin (211!), program de somn și mâncat (recomandare sinceră și nesponsorizată, Hotel Carolin!) nestructurat. Sfat fundamental pentru cine mai trece pragul internatului: Alege patul de jos, scara din dotare nu este pentru novici! Rețineți, nu sunteți chiar la un boarding school din filme, dar vă obișnuiți repede. Dezvălui cu căldură existența scaunelor colorate din fundul curții pentru momentele când se convoacă Consiliul de Coroană, adică prietenii lăsați înlăcrimați la Constanța.

[orele șaptesprezece, sala de conferințe, abreviată sdc] Se prezintă (oficial!) tabăra, cuvântează dl scriitor Petru Crăciun (pentru curioși, președintele juriului și al filialei de Tineret din cadrul Uniunii Scriitorilor Români, în cele ce urmează, abreviată la USR.), dl Inspector Județean (atenție, suntem în Vâlcea!) și d-na directoare a liceului. Ajunge cine se trezește, ratele de prezență nu sunt echiunitare. Se fac poze, se dau diplome și antologii (cuvânt cheie, rostit la ordinea minutului). Se anunță tema concursului din tabără: „Cea mai neobișnuită poveste de vară.” (da, scrim și în deplasare)! Mâncăm (mai bine decât preconizam) și ne veselim, ieșim la o înghețată și știm deja că pe pod se stă comod.

21 august a.c.: [majoritar, sdc] Zi de cenaclu! (în Solenoid parcă era mai pretențios, asta e!) Ajung fetele din Republica Moldova, le este înmânat premiul „Nicolae Rotaru” (scriitor și fost președinte al juriului, defunct) de către fiul acestuia. De dimineață citesc copiii de gimnaziu, aplauze, scaun tras în față, felicitări, nu vă opriți din scris! Se imortalizează vestitul instantaneu de la scări, care se găsește ușor pe rețele. 

Next in queue: Primul atelier! Îl susține dl scriitor-de-peste-Prut-de-literatură-pentru-copii, Sergiu Afanasiu, aflăm cum se particularizează tinerii scriitori basarabeni (esențial, au argou rusesc și multă erotică în cărți), ce înseamnă să fii tânăr (<35 de ani, stăm bine), ce apropiați suntem, de fapt, noi, românii și moldovenii etc.

Mâncăm, lenevim. Citesc copiii (?) de liceu, aceeași poveste, scaun în față, aplauze, nuvăopriți. Cât despre mine, citesc mai puțin prost decât de obicei! Mâncăm, iar!

Aș vrea să laud promptitudinea cu care domnii de la Five ne-au servit, două ore după finele programului (legea fundamentală a relațiilor cu clientela: cu cât orașul este mai mic, cu atât funcționarii, mai amabili). Sunt mândră că mi-am popularizat preferințele de cafea în rândul grupului! Scorțișoară, că avem de unde! Aș vrea să laud (menționez?) și măicuțele care ne-au dat afară de pe pod, că era târziu.

22 august a.c.: [majoritar, sdc] Zi de ateliere! Cosmin Andrei Tudor, cel mai tânăr membru al USR care se pare că a citit ghidul de anul trecut cu poietul, ne vorbește despre cum să nu ne ratăm ca tineri scriitori. De fapt, suntem o țară de ratați, cu prima carte mereu ieși pe minus, nu se poate trăi din scris, darvoisăscriețineapărat, aflăm povestioare despre drepturi de autor renumerate cu 3 lei și câțiva bani. Ca să nu te ratezi, gândește-te mereu la ratare. Concret, suntem sfătuiți să ne găsim un model (de preferat, firește, un scriitor), să ne detașăm de carte înainte să o publicăm și să nu ne grăbim emoțional. De remarcat este comentariul (dânsu)lui, cu care sunt de acord, că scrisul este mai degrabă un act de eliberare de imagini, de aceea se scrie cu lehamite, scriitorului nu îi place să scrie. Intră poliția peste noi, ni se face un imperios instructaj antidrog, suntem ultragiați, întrucât noi scriem, nu altceva!

Urmează atelierul d-lui Crăciun despre debutul editorial (nu e o rușine să-ți plătești singur cartea… eu nici nu știam că nu e gratis să publici, detalii, detalii). Mâncăm, stăm; ascultăm, iar! De data asta, un atelier despre cum se scrie o poveste de succes, firește al d-lui Crăciun. Permiteți-mi să fiu puțin incisivă: m-a pierdut când a spus că trebuie (!) să scriem pe teme de interes, că dacă scriem despre stilouri antice nu va citi nimeni! (să nu te citească nimeni, tragedie mondială, vărsați o lacrimă). O expunere nițel cam prea consumeristă, dacă mă întrebați pe mine. Se scot antologiile anilor precedenți și se caută, ca la pomelnic, supraviețuitorii, după modelul: Cutărică, mai scrie?, ce e cu el?, de ce nu mai scrie?. Găsim doi, din cincizeci, despre care se mai știe ca mai scriu (o statistică încurajantă foarte, firește). Suntem lăsați să ne aplecăm asupra marilor noastre opere (am ceva mai puțin păr în cap, nu-mi place ce scriu etc).

Nu ne iese plimbarea cu vaporașul, nu găsim niciun birjar de la Bolt disponibil și dispus să ne modifice coordonatele spațiale până la Barca lui Valentin, oraș mic, ce să-i faci. Se discută (cu o prietenă (re)găsită de pe la alte concursuri, ce mică-i lumea!) intens Istoria Secretă, șocăm puțin auditoriul găsit, poate, la momentul greșit pe bancă lângă noi, riscul meseriei.

23 august a.c.: [Râmnicu Vâlcea!] Zi de excursie! (da, ieșim din Călimanești!) Deschidem, însă, ziua cu un atelier, la birou stă poeta Evelyne Croitoru. Ne sfătuiește să scriem cu dicționarul lângă noi și ne invită la emisiunea dânsei (se face pentru a douăzecea oară gluma cu stickurile expuse în cincizeci de ani la muzeu, domnule, tineretul nu mai are ce manuscrise să aibă…)!

Vine, deci, autocarul… urmează discuții despre Ethel Cain și Phoebe Bridgers (epidermic, acasă e cu totul altfel), primim pachețel de mâncare! Unde ajungem? Firește, Muzeul Satului… Vâlcean! Intrăm în căsuțe și în școală, stăm puțin la poze și purcedem mai departe! Urmează Muzeul de Istorie, iar poze, stat pe scări șamd… terminăm caracteristic cu o ieșeală în Parcul Zăvoi, puțin pe fugă. Sfârșesc prin a ticlui ceva mult prea lung și cam incert, dar perfect caracteristic, îi zice monologul ventrilocului, destul despre asta. Predăm, de cu seara, lucrările asiduu concepute, la colț printate, de pe mail. Sunt îndrumată către teancul pentru gimnaziu, refuz politicos.

24 august a.c: [majoritar, sdc] Ultima zi! Seara plecăm pe la cășile noastre, constănțenii primii, după cum am și ajuns. Dar până atunci! Doamnele profesoare se retrag în bârlogul a două săli de clasă și ne hotărăsc soarta noastrăatuturor. Aflăm câte ceva despre drepturile de autor și cum încheiem un contract de editare! Să citiți ce scrie cu literă mică! Se dovedește curând a fi un atelier cel puțin necesar.

Are loc, până la urmă, premierea după ierarhia flexibilă, o adevărată inovație. Îi felicităm, deci, pe Raluca, dintr-a zecea, și pe Dragoș, dintr-a opta. Pe surse, sunt a doua de la liceu, dar nu vom ști precis niciodată, întrucât anul ăsta doar primii sunt premiați, deci cam trebuie să mă credeți pe cuvânt. Mi se zice să mai las mitologia și că scriu bine contemporan, printre altele. Ne duce d-na din Bistrița la gară și, cu ultima sticlă de Borsec de 0.5 de la dl Crăciun în buzunarul hanoracului, plecăm acasă la oricine ne așteaptă acolo!

Citește și: Mikros. Viața de sub lentilă

 

Olimpiada Internațională de Limba Engleză – o experiență culturală prin ochi de voluntar

Între 1 și 8 septembrie, Constanța a găzduit a doua ediție a Olimpiadei Internaționale de Limba Engleză, la care au participat peste două sute de copii din cincisprezece țări: Armenia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Georgia, Germania, Grecia, Letonia, Luxemburg, Republica Moldova, Macedonia de Nord, Portugalia, România, Slovacia, Spania și Turcia. România a avut opt reprezentanți din diferite orașe ale țării.

La desfășurarea acestui eveniment liceul nostru a contribuit cu elevi voluntari care au însoțit delegațiile în timpul activităților, au făcut poze și filmulețe. Ei au fost îndrumați de doamnele profesoare Arif Andaluzia, Crăciun Daniela și Radu Luminița care, în calitate de profesori voluntari, au ajutat la organizarea evenimentului.

Pentru noi, elevii voluntari, această olimpiadă a reprezentat oportunitatea rară de a împărtăși timp de o săptămână câte puțin din limba și gastronomia românească și de a-i familiariza pe participanți cu modul nostru de a trăi, cu locurile în care ne petrecem timpul și prin care trecem în fiecare zi: plaja „Modern”, liceul nostru, centrul vechi, Parcul Primăriei și chiar cu  nelipsitul CT BUS. A fost o ocazie să ne vedem viața prin ochii străinilor cu care ne-am împrietenit, să ne analizăm pe noi prin interacțiunile, glumele și discuțiile cu ei. Le-am pus întrebări, dornici să aflăm cum gândesc și câteva răspunsuri le vom reda de-a lungul articolului pentru a gusta și voi din experiența noastră.

De exemplu, având în vedere că mulți dintre noi vorbesc fluent… romgleza, eram curioși cum se manifestă fenomenul în alte limbi și care sunt părerile celor mai buni cunoscători ai limbii engleze în legătură cu acest subiect.

„Și noi ne combinăm limba cu engleza. În special tinerii, mai puțin cei în vârstă, și de aceea suntem mereu criticați. Pe de o parte, cred că este bine că oamenii știu engleză sau că vor să o învețe și să o vorbească, iar faptul că o integrează în limba maternă arată acest lucru. Dar pe de altă parte, acest fenomen este rău pentru că am impresia că pierdem câte puțin din esența limbii noastre… de exemplu, mi se întâmplă destul de des să uit cuvinte în portugheză și… știți și voi… nu e prea ok, mai ales că unora li se pare lipsit de respect.”, a declarat Leonor Da Costa Gomez din delegația Portugaliei.

„Sunt și avantaje și dezvantaje… totuși, cred că majoritatea înlocuirilor pe care le facem nu sunt necesare.”, ne-a răspuns Misoska Marija, reprezentantă a Macedoniei de Nord.

Revenind la desfășurarea olimpiadei, festivitatea de deschidere a avut loc luni, 2 septembrie, la Centrul Cultural „Jean Constantin”. La aceasta a participat și corul liceului nostru, care a intonat Imnul României. Diversitatea culturală a Dobrogei a fost surprinsă prin momentele artistice a patru ansambluri de dansuri populare: Quarasu (dansuri tătărești), Iholu (dansuri armânești), Fidanlar (dansuri turcești) și Plaiuri Dobrogene (dansuri românești).

Ansamblul de dansuri tradiționale tătărești Quarasu în timpul festivității de deschidere

În fiecare dintre următoarele trei zile participanții au susținut proba scrisă la Școala Gimnazială „Gheorghe Țițeica”, iar proba orală și prezentarea proiectului (deja pregătit) la Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu”, în funcție de nivelul de dificultate la care au fost înscriși (B1, B2 sau C1). Conform părerii generale, proba orală a fost cea mai stresantă din cauza emoțiilor copleșitoare care ar fi putut afecta discursul și crea blocaje.

În legătură cu evenimentul în sine, le-am întrebat pe două concurente din Republica Moldova cât de relevante mai sunt olimpiadele de engleză, de vreme ce toată lumea cunoaște azi destul de bine această limbă.

„Cred că, în zilele noastre, scopul principal al olimpiadelor este de a promova spiritul de competiție și de a-i selecta pe copiii pasionați, în acest caz, de învățarea limbii engleze.”, a răspuns Țigulea Evelina.

„Consider că aceste olimpiade ne oferă șansa de a ne îmbunătăți cunoștințele de limba engleză. De asemenea, putem pătrunde în profunzimile limbii, deoarece, chiar dacă pentru majoritatea oamenilor din lume engleza este a doua limbă, este cu totul diferit atunci când îți faci timp să vorbești cu alți oameni în această limbă, să te manifești și să înveți despre cultura ei. Olimpiadele ne mai oferă și oportunitatea de a ne întâni cu oameni din diferite locuri și de a învăța de la ei. Cred că este foarte important să înveți de la alții.”, a declarat Pruteanu Eugenia.

Am fost surprinși când am aflat că majoritatea olimpicilor nu intenționează să urmeze o carieră într-un domeniu lingvistic, ci într-unul științific și că engleza le va fi de folos doar pentru a studia în străinătate. Așadar, am insistat noi, care mai este rostul cunoașterii atât de profunde a acestei limbi?

„Fiecare limbă are nuanțele ei și nu cred că înțelegerea și cunoașterea lor complică lucrurile, ci, din contră, devine mai ușor pentru tine să exprimi ceea ce simți, să comunici așa cum ai face-o în limba maternă, dar cu oameni care nu o vorbesc.”, a opinat o concurentă.

Vizita participanților la Muzeul de Artă din Constanța

Din păcate, nu am avut prilejul să observăm delegațiile cuprinse de emoția competiției decât prin poze. Cel mai mult am interacționat cu ele în timpul activităților de după-amiază, după probe și după ce a fost servit prânzul la Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu”. Marți a avut loc vizita la Muzeul de Artă Populară. Miercuri, în prima parte a după-amiezii, fiecare grup și însoțitorii lui au ales fie să se plimbe pe plajă, pe strada Ștefan cel Mare, să viziteze liceul nostru (despre care s-a spus că seamănă cu Hogwarts!), fie să bea un suc sau să se dedice altor activități. În a doua parte a zilei, la Centrul Cultural „Jean Constantin”, a avut loc o prezentare a costumului nostru tradițional și a modului în care acesta reflectă mentalitatea românilor din trecut, relația lor cu natura și cu divinitatea. La final, ne-am îndulcit printr-o degustare de deserturi tradiționale specifice fiecărei țări reprezentate în concurs.

Vorbind despre cultură, ni s-au părut interesante discuțiile despre cele mai mari diferențe culturale pe care le-au observat participanții între România/ Constanța și țara sau orașul lor. Răspunsurile au fost cât se poate de diverse. Spaniolii ne-au spus că nu observă nicio diferență majoră, mai ales că seamănă și limbile și am fost foarte fericiți să auzim că georgienii s-au simțit ca acasă. Totuși, sunt și diferențe: „Din câte am observat, cei mai mulți oameni din Constanța s-au născut aici. Luxemburgul este mai… internațional; fiecare este de altundeva. De exemplu, eu trăiesc în Luxemburg, dar sunt din Italia, el trăiește în Luxemburg, dar e din Slovacia. Asta cred că este cea mai mare diferență.” Sau: „Cred că ce ne face similari este faptul că suntem relaxați, dar cred că oamenii de aici sunt mai puțin stricți ca bosniacii din punct de vedere religios.” Și: „Voi mergeți foarte mult pe jos!”; „Cred că traficul. În Turcia mașinile nu se opresc ca să lase pietonii să traverseze.”

Delegația Bulgariei

Delegația Armeniei

Cu acest prilej ne-am satisfăcut și o veche curiozitate: Cum sună limba română pentru străini?

„Pentru mine sună foarte latin, ca italiana vorbită cu accent rusesc.”

„Când am auzit-o prima oară, îmi suna ca o rusă mai delicată. Este fină ca o limbă latină, dar are ceva din duritatea limbilor slave, cred că «r»-urile.”

„Când eu vorbesc în italiană, prietenii mei români înțeleg aproape tot. Dar când ei vorbesc în română, eu nu înțeleg nimic.”

Delegația Luxemburgului

Joi, obiectivele principale vizitate au fost Muzeul de Artă și Moscheea Carol I. Apoi au avut loc jocuri pe plajă, organizate de voluntari ai organizației TEAM din Constanța. Vineri de dimineață concurenții și-au aflat rezultatele, urmând ca după-amiază să participe la un Treasure Hunt, care, din păcate, a fost oprit din cauza furtunii.

Zilele s-au scurs cu repeziciunea caracteristică momentelor frumoase. Într-o clipită era deja sâmbătă, ultima zi petrecută alături de delegații. De dimineață a avut loc premierea, tot la Centrul Cultural „Jean Constantin”. La proba individuală, România a obținut cinci medalii și trei mențiuni:

  • o medalie de aur la nivelul B2 (Leonard-Nicolas Gîţoi, Liceul Teoretic „Alexandru Ghica” Alexandria, Teleorman)
  • două medalii de argint (Ionuţ Moldovan, Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” Cluj-Napoca – nivel C1 și Maria Avram, Colegiul Naţional de Informatică „Matei Basarab” Râmnicu Vâlcea – nivel B1)
  • două medalii de bronz (Daria-Ioana Nicodim, Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” Galaţi – nivel B2 și Victor-George Căciulan, Liceul Teoretic Internațional de Informatică, București –nivel C1)
  • trei mențiuni: două la nivelul C1 (Maria Saioc, Colegiul Naţional „Elena Cuza”, Craiova și Andrei Hreniuc, Colegiul Naţional „Vasile Lucaciu” Baia Mare) și una la nivelul B2 (Raisa Mădălina Coman, Colegiul Naţional „Mihail Kogălniceanu” Galaţi) 

De asemenea, la proba pe echipe, România a căștigat o medalie de aur la nivelul B2 cu grupul format din Leonard Gîţoi, Maria Avram, Raisa Coman și Daria Nicodim și o medalie de bronz la nivelul C1 cu echipa formată din Ionuţ Moldovan, Victor Căciulan, Maria Saioc și Andrei Hreniuc.

După-amiază, după festivitatea de premiere, am participat la un spectacol la Delfinariu, urmat de cina festivă și, odată cu acestea, a venit și momentul să ne luăm rămas bun.

Privind în urmă, cred că ce a rămas în noi după această săptămână sunt amintirile frumoase, recunoștința pentru ocazia de a participa la un astfel de eveniment, de a interacționa cu olimpici internațional, cu tineri din culturi diferite, uniți în orașul nostru de dorința de a pătrunde în profunzimile limbii engleze. Am rămas și cu convingerea că ar trebui să ne apreciem mai mult și să ne cunoaștem mai bine cultura, pentru că devine mai special să găsim lucruri care ne aduc împreună atunci când conștientizăm că suntem diferiți și ne cunoaștem diferențele. E o bucurie să creezi unitatea, păstrând diversitatea.

Citește și: Redescoperirea frumosului în Muzeul „Dinu și Sevasta Vintilă” din Topalu

Redescoperirea frumosului în Muzeul „Dinu și Sevasta Vintilă” din Topalu

Toată vara m-am mișcat într-un cu totul alt spațiu. Am trăit într-o lume în care timpul era vaporos, aproape inexistent, în care zilele nu se mai sfârșeau, fiind toate un prelung șir al bucuriei, desfătării și relaxării. Vara asta nu am simțit că va veni școala, trăiam în prezent, fără gânduri, bucurându-mă din plin de natură, conversații banale, dimineți senine și parfumate.

Vacanțele au o frumusețe ascunsă: uiți de tine și de realitatea cotidiană, începi să observi cu pasiune tot ceea ce te înconjoară. Ești absorbit într-o lume a senzațiilor și a sentimentelor care se leagă încet-încet de peisaje, obiecte și persoane. Am privit mai atent soarele și valurile blânde ale mării la asfințit, tremurul copacilor în bătaia vântului arzător și blând de iulie, iarba verde și strălucitoare sub cerul mereu schimbător. Am trăit conștientă de schimbare, mergând odată cu ea, nu ca altădată când simțeam că zilele mă părăsesc și mă seacă de speranță. Fără apăsarea timpului pierdut, a zilelor în care fiecare minut este desemnat precis, iar eu sunt doar un acționar banal care încearcă să completeze o listă interminabilă de obiective. Vacanța de vară este cea care îți oferă libertatea de a trăi cu desăvârșire, uitând de timp, griji, antipatii… Un lucru este clar, cu toții am fost cuprinși de sentimentul acesta ademenitor de pace profundă, molcomă, cel puțin o dată în această vară.

Și acum a început un nou an școlar. Dar, văzându-ne cu prietenii, regăsindu-ne colegii, vom putea trăi încă o dată vara povestind-o. Nu doar povestea noastră, ci și poveștile lor o vor mai ține în viață. Vom rememora peisaje, întâmplări hazlii și impresii legate de orice ne-a impresionat. Însă nu vom mai putea să ne petrecem timpul oricum dorim. Vom avea obligații, teme și proiecte. Poate că visăm în primele săptămâni la noi aventuri, în alte țări, pe alte meleaguri și nu ne vom sătura să visăm.

Continuând aceste călătorii imaginare, vă încurajez să vizitați minunatele muzee de la noi din țară care găzduiesc și conservă sute de lumi fabuloase create prin artă. Un astfel de loc plin de farmec și istorie, un tărâm al amintirilor care m-a fascinat în această vară este Muzeul „Dinu și Sevasta Vintilă” din comuna dobrogeană Topalu. Deși nu este ca marile muzee ale lumii, neavând grandoarea și extravaganța lor luxuriantă, este un muzeu cu adevărat original și reprezentativ pentru noi ca popor. Ne întoarcem la casa noastră, în fascinanta Dobroge, și, vizitând acest minunat aeroport al artei cu destinații uluitoare, emanând forța și esența culturii naționale, putem să o redescoperim în adevărata ei splendoare.

Veți fi vrăjiți de muzeu, un mic univers care ascunde atât de multe povești, căci asta sunt tablourile și sculpturile: niște obiecte vii care îți trezesc spiritul din temelie prin mesajul lor, prin munca și voința creatorului. Ajungi să descoperi sufletul artistului, examinând fiecare pictură, schiță sau sculptură, monument al unui sentiment, al unei emoții, idei, amintiri…  Chiar tu, ca vizitator și privitor al artei, prin impresiile și emoțiile tale, ajungi la o relație personală cu opera de artă… Sunt comori ale imaginației autorului și ale experienței tale subiective totodată. Muzeul despre care vreau să vă vorbesc este un astfel de juvaier ascuns.

A fost întemeiat în Topalu, locul său de naștere, de către doctorul Gheorghe Vintilă, un mare colecționar care a adunat și a lăsat apoi moștenire comunei sale, la data de 27 august 1960, un uluitor ansamblu de 228 de lucrări de artă grafică, pictură și sculptură, pe care a reușit să le achiziționeze ca urmare a desființării multor colecții importante în cel de-al Doilea Război Mondial. Ele sunt expuse în actualul muzeu, alături de fotografii și documente care i-au aparținut ctitorului. Acestui iubitor al artei și frumosului îi datorăm și cele 47 de opere donate Muzeului de Artă Constanța în 1969, ca urmare a răsunătorului succes al colecției expuse anterior la Topalu.

Tezaurul plastic de la Topalu cuprinde lucrări de referință ale marilor artiști români din perioada modernă și contemporană, ca pictorii Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Sava Henția, Constantin Artachino, Nicolae Dărăscu, Iosif Iser, Camil Ressu, Alexandru Ciucurencu, Octav Bancilă, alături de Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Francisc Șirato, pe care colecționarul i-a cunoscut personal. De asemenea, sunt expuse sculpturi ale artiștilor Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Oscar Han, prieten apropiat cu doctorul, cel care i-a creat bustul aflat astăzi pe mormântul său din curtea casei părintești.

Constantin Artachino  – „Turtucaia”
Iosif Iser – „Doamna spaniolă”

Numele muzeului provine de la cel al părinților lui Gheorghe Vintilă, Dinu și Sevasta Vintilă, ambii învățători, cei care i-au insuflat pasiunea pentru cultură, contribuind totodată la dezvoltarea comunei, și a căror casă este în prezent sediul muzeului. Admirator devotat al Dobrogei, al istoriei și al artei românești, doctorul Gheorghe Vintilă a cumpărat fiecare operă din proprie inițiativă, cheltuindu-și toți banii pe care îi avea. Nu pentru fală, din mândrie sau ambiție trufașă, ci din dragoste pentru artă și viață. Nu era un om rece și interesat de avere, ci un idealist plin de pasiune.

Colecția uimește atât prin mărime (pe care nimeni nu o bănuia și care a produs un șoc în lumea culturală), cât și printr-un deosebit bun gust. Frumosul a fost pasiunea care l-a ghidat pe doctor de fiecare dată când a cumparat un tablou. Trebuia ca acesta să-l inspire, să-i desfete și să-i pătrundă sufletul, mișcându-i inima până la fascinație. Uneori nu putea dormi, gândindu-se la un tablou pe care și-l dorea.

Nicolae Grigorescu  – „Ciobănaș”

Odată ce a fost dezvăluită colecția prin expunerea ei la Topalu, a fost intens râvnită de alte muzee, însă colecționarul nu a vândut-o, ci a donat-o comunei natale. Acest gest altruist izvorât din dorința de a le reîntoarce simbolic părinților săi bunătatea și susținerea de care au dat dovadă, de a onora satul părintesc și pe oamenii săi, i-a dat împlinire sufletească și sentimentul că și-a îndeplinit destinul.

Arta nu este deosebită doar ca obiect al creativității vizuale și imaginative, prin renumele autorului său, ci și prin colecționar, cel care reușește să creeze o realitate estetică integrând fiecare tablou, combinând operele, mereu atent la emoțiile sale, la stilistică și înlănțuire imaginativă. „Cel mai mare muzeu rural din Europa”, cum numea criticul și istoricul de artă Luiza Barcan Muzeul din Topalu, recunoscând imensa însemnătate a colecției, este un spațiu de mare valoare culturală și estetică și de impresionant rafinament artistic.

Jean Al. Steriadi – „Ahmet Ali”
Nicolae Tonitza – „Soția sculptorului Han”

De-a lungul timpului, muzeul a  căpătat un renume și în calitate de instituție culturală educațională, alături de Muzeul de Artă Constanța, prezentând un interes deosebit atât pentru instruirea tinerilor în general, cât și pentru specialiști sau pasionații de artă. Cele două muzee de stat au o legătură veche și puternică, nu numai pentru că fac parte din același ansamblu instituțional, muzeul din Topalu fiind înființat la un an după inaugurarea noului Muzeu de Artă Constanța, ci pentru că se aseamănă prin istorie și lucrările de referință care fac parte din aceeași familie estetică și culturală, contribuția doctorului Vintilă la cele două colecții producând apropierea lor stilistică. Datorită donației făcute de Gheorghe Vintilă, numit apoi muzeograf principal de către primul director al Muzeului de Artă Constanța, istoricul de artă Florica Cruceru, în 1969, ambele colecții etalează, de exemplu, minunate peisaje din România sau pitoreasca atmosferă de la Balcic. 

Fiecare muzeu este unic, iar arta este înțeleasă, desigur, în diverse moduri, fiind privită prin filtrul a numeroase criterii estetice. Însă, înainte de toate, arta este cel mai puternic mijloc de înălțare sufletească. Ea comunică, indiferent de privitor, ceva pe deplin uman, o speranță și o iubire pentru viață înălțătoare. Pe aceste culmi arzătoare ale existenței ne apropiem realmente de ideal, ne schimbăm sau întărim convingerile, căci arta are o putere înnoitoare și explozivă. Este un mesaj nemuritor de la om la om, care nu mai necesită cuvinte.

De aceea fiecare instituție culturală deschisă publicului este o poartă către împlinire și progres. Nici nu vă pot spune ce importanță formatoare a gândirii și spiritului are un muzeu ca cel de la Topalu, importanță amplificată de acțiunea uriașă a modelării fiecărui suflet care îi trece pragul. Acesta a fost și este scopul  Muzeului „Dinu si Sevasta Vintilă”, care a supraviețuit în ciuda numeroaselor procese intentate de moștenitorii lui Gheorghe Vintilă pentru a trece colecția în proprietate personală. Există o adevărată piață a artei, ceea ce i-a redus semnificativ mesajul și influența. În contextul proceselor desfășurate prima dată la Constanța, apoi la Galați și în cele din urmă la Curtea de Casație și Justiție din București, valoarea colecției a fost estimată la două milioane de euro. Dar opera de artă nu costă sume exorbitante doar pentru că cineva a stabilit asta. Ea valorează atât pentru că exprimă ceva, nu este doar un bun comercial, un pion în jocul afacerilor și al profitului. Acest mesaj a fost suficient de convingător susținut în instanță de reprezentanții instituției încât muzeul să nu dispară, iar colecția să rămână în patrimoniul public. Prin scrisorile trimise Curții de Casație și Justiție, s-a exprimat deplina recunoștință față de gestul admirabil al doctorului Vintilă, pentru tezaurul istoric și cultural dăruit, pentru recunoașterea și dezvoltarea comunei sale natale și îmbogățirea  patrimomiului românesc de artă.

Dimitrie Paciurea  – „Himera apei”

În prezent, Muzeul „Dinu și Sevasta Vintilă” este în continuare recunoscut și valorificat la nivel național. Acesta se bucură de o incredibilă popularitate, lucrările de artă aflându-se atât în muzeu cât și în expozițiile temporare din țară, cum ar fi cel de la „Art Safari”. Fiind mic, el nu poate găzdui în același timp toate operele, așa că, în funcție de sezon, sunt expuse diferite colecții.

Câteva detalii finale. Dacă vă gândiți să vizitați muzeul, trebuie să știți că drumul către Topalu este destul de lung, între 1h 30 min. și 2h. Dacă ajungeți acolo, vă recomand să vizitați și Cetatea Capidava, aflată la doar 7 km depărtare. Nu este pe deplin restaurată, doar o porțiune fiind scoasă de sub pământ și vegetație și refăcută. Peisajele care o înconjoară sunt minunate, în apropierea cetății fiind Dunărea, iar băile romane sunt deschise vizitării fără taxă de intrare. Este într-adevăr o călătorie fascinantă, însă și obositoare. Înarmați-vă cu muzică bună și prieteni de nădejde! Alături de cineva drag, poate deveni o experiență cu adevărat memorabilă.

Cetatea Capidava

Cât despre muzeu, acesta este deschis de miercuri până duminică, de la 10 la 18 în sezon și de la 09 la 17 în extrasezon. Biletele pentru adulți costă 10 lei, pentru pensionari 5 lei, pentru elevi și studenți 2,5 lei, iar pentru copiii sub 7 ani intrarea este gratuită. Vă recomand să accesați site-ul muzeului și muzeedelasat.ro, unde regăsiți toate informațiile necesare. Tot pe site-ul muzeului găsiți și un tur interactiv 3D, alături de câteva videoclipuri explicative.

Și un îndemn: Vizitați cât mai multe muzee și învățați să prețuiți arta!

Citește și: Utopia păltinișeană în plină distopie comunistă

Călătorie în timp cu priveliște la Zări Alb Astre

Indiferent că e vorba de tipicul produs american de comedie, un thriller despre problemele grave ale unor elevi, un horror sau un SF, mulți dintre noi au vizionat măcar un film cu adolescenți care suferă, caută, găsesc sau nu răspunsuri la frământările lor, rezolvă sau nu situații complicate, trec prin conflicte cu toată lumea și cu ei înșiși, se zbat în școli de periferie ori triumfă în colegii de elită. Mulți am citit cărți pe aceste teme sau, poate, am ascultat istorisirile bunicilor și părinților despre această perioadă a vieții.

Suntem generații diferite, dar adesea gândurile, aspirațiile și emoțiile ne unesc. De aceea, vă propun să dăm timpul înapoi și să descoperim adolescența prin ochii mirciştilor de odinioară, cercetând una dintre cele mai interesante și expresive resurse scrise ale liceului, revista Zări Alb Astre, și căutând aspectele care privesc viața și interesele lor școlare în diferite perioade. Dacă nu ați citit revistele din trecut, vă sfătuiesc să o faceți accesând „Biblioteca” site-ului nostru. Garantez că lecturarea acestora nu vă va dezamăgi!

 

Pentru o mai bună înțelegere a contextului voi puncta câteva repere din istoria colegiului, pe care le-am cules din Monografia Liceului „Mircea cel Bătrân” scrisă de profesorul Ion Faiter.

Conform monografiei, această instituție a fost întemeiată la 1 septembrie 1896, ca gimnaziu de băieți, înlocuind Școala normală de învățători și institutori. Terenul a fost greu de obținut, iar formarea unui colectiv de profesori a fost și mai dificilă. În ciuda obstacolelor de tot felul, prin stăruință și eforturi, inițiatorii au făcut ca măcar o parte dintre tinerii dobrogeni care nu aveau destule resurse financiare pentru a învăța în București sau în străinătate să aibă posibilitatea de a-și face studiile în Constanța.

În anul 1911 unitatea școlară a fost transformată în liceu, iar în deceniile următoare a suferit multe schimbări aduse de Războaiele Mondiale și apoi de regimul comunist. În ciuda acestor schimbări, liceul/ colegiul „Mircea” s-a menținut ca o instituție de prestigiu, care a continuat să dezvolte minți tinere și strălucite.

 

Întrebarea este: Ce doreau acestea să exprime, să arate lumii?

Să începem cu primele numere, pe care biblioteca digitală ni le îngăduie, și anume cele din anii 1946-1947, perioada de după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, grea pentru toată lumea.

După anul 1946, instaurarea comunismului stalinist produce daune considerabile, impunându-se, conform monografiei „sistemul unui stat «cu mai reduse performanțe didactice»”. Liceul a fost ocupat de trupele rusești până în anul 1958, biroul directorului a fost transformat în sală de biliard, iar elevii liceului erau puși în dificultate când orele se făceau haotic, prin clădirile libere din oraș.

 

 În această perioadă total neprielnică studiului a luat naștere revista Zări albastre. Redactată prin activitatea unor comitete de elevi, ea era consacrată mai mult creațiilor literare, cuprinzând în mare parte poezii și compoziții epice scurte ale elevilor din L.M.B., asezonate cu citate din mari personalități. Apar și articole informative, elevii din acea perioadă arătându-se preocupați de subiectele momentului, un exemplu fiind un articol din primul număr despre bomba atomică. Nu erau ignorate performanțele mirciștilor, existând o cronică sportivă și articole despre alte rezultate extraordinare, acest subiect dovedindu-se, din fericire, inepuizabil chiar și după 78 de ani.

Mi s-a părut interesant că ultimele pagini ale revistei erau dedicate unor rubrici contrastive cu cele precedente. După textele sentimentale ori solemne anterioare, citim  rubrica „Între noi”, în care, după modelul revistelor literare consacrate, li se răspundea elevilor aspiranți la publicare, redacția motivând absența creațiilor lor din paginile respectivului număr. Acestora li se oferă, totuși, sfaturi prietenoase pentru ca pasiunea lor pentru scris să înflorească din ce în ce mai frumos. Chiar mă gândesc dacă autorii nenorocoși se simțeau mai bine știind ce au greșit sau se simțeau stânjeniți din cauza „spălării păcatelor” în public. O altă rubrică, „Jocuri”, așa cum o dezvăluie și titlul, conținea câteva jocuri de inteligență menite să antreneze mintea tinerilor, distrându-i în același timp.

 

Să nu uităm, totuși, că începuturile revistei au fost marcate de ravagiile produse în societate, implicit în educație, de instalarea regimului totalitar comunist de extracție sovietică. Nici nu poate fi vorba despre libertatea de inițiativă și exprimare a tinerilor mirciști, așa că adevăratele lor trăiri și experiențe nu pot fi reconstituite din paginile revistei. Textele au un ton conformist, în acord cu ideologia noului regim. De exemplu, unul dintre numerele din 1947 este dedicat  împlinirii a treizeci de ani de la Marea Revoluție Socialistă din 1917 care a transformat Rusia în URSS, cuprinzând articole ce valorificau cultura sovietică.

Comunismul a impus reforme care au afectat grav sistemul de învățământ, calitatea educației, comportamentele, relațiile dintre profesori și elevi, atmosfera din școli etc. O mostră de înregimentare prin îndoctrinare o găsim în evocările din monografia amintită mai sus. Este vorba de schimbarea ortografiei (1953), care le lasă elevilor o mare nedumerire: „Noi treceam într-a X-a. L-am întrebat atunci, pe Dom’ profesor, ce părere are despre înlocuirea lui sunt cu sînt. Iată răspunsul: «…domnule, dacă ăștia vor spune că trebuie să scriem că vacile este negre, vom scrie și noi că vacile este negre»”.

 

În ciuda acestor vremuri negre (ca vacile anterior pomenite), elevii liceului erau mândri de apartenența lor la L.M.B.: „Chiar dacă nu câștigam olimpiade școlare, prin faptul că eram elevi ai acestui liceu și aveam dreptul de a purta matricolă cu sigla L.M.B., scrisă cu litere galben-auriu, ronde, pe un câmp albastru intens, noi eram «cineva» în urbe”, își amintește un mircist al acelor timpuri. Aflăm din monografie că „Uniforma școlară și numărul matricol continuă a fi obligatorii până în ultimul trimestru al celei din urmă clase”.

 

După o lungă perioadă de „hibernare” forțată, Zări albastre renaște în 1983. Noua serie circulă momentan doar intern, având scopul de a duce mai departe tradiția începută în 1946. Spre deosebire de primele numere, în cel din 1983 își fac loc și științele exacte, câteva pagini din revistă fiind destinate să găzduiască probleme interesante de matematică și fizică.

Putem spune că aceste discipline se numărau printre principalele pasiuni ale mirciştilor din acea perioadă, ingeniozitatea fiind lăsată să lucreze, adunându-se idei care prindeau contur, un exemplu fiind o schiță tehnică inovativă realizată de un elev, schiță ce reprezintă un dispozitiv electronic pentru reglarea temperaturii.

Nici materiile umaniste nu par mai puțin de interes, aspiranții la calitatea de scriitor fiind bineveniți și revista având un spațiu rezervat textelor inedite, în care cu siguranță autorii și-au pus tot sufletul, dovedind mai mult sau mai puțin talent. Primul număr din acel an începe cu un interviu, continuă cu istorisirea unui elev ce pare captivat de orele din atelierul școlar, cu un articol plin de entuziasm ce dezvăluie cum se desfășura o oră normală în acest spațiu destinat educației și se termină cu poezii pline de expresivitate, cu o compunere imaginativă și cu o recenzie. Conținând și probleme rezolvate, dar si articole legate de etică sau cultură, interviuri, recenzii, creații literare și chiar și câteva jocuri de inteligență cu recompense din partea liceului, revista se apropie de gustul fiecărui licean din „Mircea” într-o perioadă în care, să nu uităm, orice material tipărit era supus cenzurii ideologice.  

 

După „iarna” greu de îndurat a comunismului, „primăvara” istorică sosește triumfătoare, Revoluția din 1989 promițând un viitor mai bun pentru educație, însă învăluit în mister și incertitudine. Au loc foarte multe schimbări generale, ce transformă toată țara, dar și schimbări din inițiativa internă a liceului. Un exemplu de îmbunătățire din L.M.B. este înființarea secției de Informatică, astfel putând fi realizată cu ajutorul sponsorizărilor organizarea primei ediții a Balcaniadei de Informatică în România.

 

Această perioadă deosebită, înfloritoare pentru liceu, este marcată în anul 1996 de împlinirea unui secol de la înființare, unitatea noastră școlară primind titlul de „Colegiu Național”. Este anul în care se publică un număr omagial al Zărilor, ce conține și un articol despre revista școlară a liceului. Este un număr remarcabil, ce dezvăluie eforturile pline de dedicație, depuse de întreg colectivul responsabil de revistă. Elevii sunt recunoscători pentru liceul care îi formează, însă nimic nu ar fi fost posibil fără îndrumătorii lor.

În continuare, liceenii se arată și de data aceasta dornici de a afla informații noi, fiind preocupați de științe, dar și de literatură, poeziile având un loc de cinste și în acest număr. Liceenii anilor ’90 ne vorbesc despre seriozitatea și respectul lor față de educația clasică, mulți dintre ei cultivându-și în același timp și latura artistică.

 

Începând cu anul 2000 revista e concepută dintr-o perspectivă diferită, într-un spirit mai ludic ori chiar satiric în unele cazuri. Liceenii se simt mult mai liberi și vor să demonstreze acest lucru, revista conținând multe texte amuzante. Mi s-a părut interesantă integrarea unor noi teme, care atestă diversificarea domeniilor de interes și deschiderea către multiculturalitate, cum sunt mitologia și credințele populare, revista având chiar și un horoscop și o „anchetă” despre superstițiile elevilor din liceu. 

 

Din anul 2004 se înființează cercul de jurnalism și se „deconstruiește” postmodernist titlul revistei, care devine Zări Alb Astre. Al doilea număr din anul 2004 începe cu articole foarte sincere dedicate unei populare petreceri, și anume Balul Bobocilor. Dorința de „a da cărțile pe față” este sesizabilă, începând să apară și articole ce cuprind impresii ale liceenilor, unele mai joviale, altele ce demascau aspecte neplăcute din culisele evenimentelor. Articolele tinerilor jurnaliști, unii ajungând mai târziu adevărați profesioniști, sunt pline de expresivitate. Ele reprezentau o gură de aer proaspăt ce îi făcea pe mulți cititori să lase în urmă registrul scrisului solemn, pentru a se bucura de o revista inedită, scrisă de elevi pentru elevi.

O altă diferență este reprezentată de temele articolelor. Acestea încep să urmărească pasiunile adolescentului, impresiile și experiențe sale. Sunt scrise articole despre târguri de carte, recomandări de muzică sau de film, revista devenind „ghidul mircistului cool”, fără ca rezultatele academice să fie ignorate. Liceenii mirciști se prezintă prin performanțele școlare, dar și prin activitățile din timpul liber, lăsând impresia de oameni cu opinii solide și cu un larg portofoliu de preocupări.

 

Începând cu anul 2010, spiritul satiric se temperează, însă cel ludic rămâne, delectându-ne cu numere minunate. Structura caleidoscopică se păstrează, revista conținând creații literare (Rubrica „Pixeli și tinere pixuri”), interviuri cu profesorii liceului și personalități remarcabile, articole despre diverse evenimente etc. O rubrică foarte interesantă, ce și-a făcut apariția în multe numere, este „Ghidul Bobocului”, ce vine în ajutorul bobocilor, care au mereu nevoie de sfaturi legate de integrare și de încurajări. Adolescentul din această perioada nu este, în umila mea opinie, atât de contestatar ca cel din anii 2000, însă este cu siguranță mai încrezător în sine. Este rezultatul trecerii timpului, al schimbărilor generale din societate, o sinteză perfectă a celor două categorii menționate anterior, un fel de „Homo sapiens sapiens” al adolescenței.

 

O concluzie? Unele interese ale liceenilor s-au schimbat, însă multe au rămas aceleași, dovadă fiind temele articolelor, reluate în variațiuni de-a lungul timpului. Fiecare serie din Zări Alb Astre poartă amprenta unei generații, la fel de visătoare și plină de speranță ca precedenta sau ca succesoarea ei.

 

Citește și: Tehnici de zbor în spirit european

WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner