Cronicile realului - Revista Zări Alb Astre

How to boboc mircist (Cum să nu te mai pierzi prin „Mircea“)

Posted on 20/09/202324/09/2023 by Alexandra-Hristina OPREA

A trecut vara (din păcate) și după multe concerte, nopți nedormite, lenevit pe șezlong și examene dificile s-a decis să apară și septembrie.

Nimic special nu?

Începe un alt an școlar ca oricare altul… just a little catch: ești oficial boboc la Mircea!

„Now what?“ îți trece probabil prin cap. Ai venit exact la articolul potrivit, vei găsi tot ce trebuie să știi (și ce nu!) despre acest liceu!

Aparențele

Așa își creează orice persoană prima impresie, ia să vedem.. Mircea. Clădirea este foarte veche și frumoasă, se distinge cu ușurință față de celelalte licee, sălile de clasă sunt foarte înalte și foarte aerisite (iarna vă recomand din toată inima mea înghețată, haine foarte groase. Înălțimea sălilor de clasă oferă loc gândurilor ample și sofisticate ale mirciștilor, astfel încât, căldura nu-și mai găsește locul în liceu).

Desigur, cei care au fost la colegiu sunt deja obișnuiți cu aceste holuri, dar nu vă îngrijorați, în scurt timp veți cunoaște toate scurtăturile și cele mai bune locuri de ~~chiul~~ învățat în liniște.

Primul drum pe care îl veți știi va fi de la intrarea liceului până la clasa voastră, dar încet încet, veți găsi: curtea interioară cu atot îndrăgitul nostru Damu și chioșcul lui – care nu, nu are POS. Sala de sport care, fun fact, majoritatea se află în subteran, alături de camera de șah. „Scările raiului“ (cu cât ajungi mai sus cu atât se îngustă treptele, beware!) care duc în pod, aici veți găsi două clase de limbi străine și câteva uși de metal încuiate („curiozitatea a omorât pisica, dar satisfacția a adus-o înapoi“).

Tot acolo, se poate observa talentul artistic al mirciștilor… De-a lungul anilor, mulți elevi și-au lăsat amprenta pe pereți. Mă rog – până când direcțiunea îl acoperă cu var pe timpul verii ~~for new drawings to come~~ deoarece, cu siguranță știm toți de mici, desenele sunt făcute pe hârtie. Când vă întoarceți la etajul 1, veți da peste oglinda mare de selfie-uri în Aripa Mircea. Iar dacă căutați un loc mai retras, biblioteca este dotată cu fotolii și o mini canapea.

Holul (interzis al) profesorilor care face legătura dintre cele două aripi ale liceului. Aici vă veți regăsi fugind de-a lungul lui pentru a ajunge dintr-o aripă în cealaltă. Fie că doar vă este lene, fie că este și :59, iar timpul vă presează mai rău decât ora profesorului care urmează. Acolo se află cancelaria cu două intrări, dar și orarul fiecărui profesor (cum intrați pe hol din Aripa Parc pe stânga) și multe altele.

Pentru a găsi cu ușurință tot ce v-am menționat mai sus, în cazul în care nu vi s-a făcut un tur al liceului sau oricum ați uitat deja tot, vă las aceste hărți! (nu va trebui să mai întrebați unde este baia, cu plăcere!)

Puteți face câte un screenshot la fiecare hartă sau să le descărcați direct pe telefon.

Dar cum rămâne cu aparențele voastre? Poate ați auzit că la Mircea sunt mulți „fițoși“ și că trebuie să aveți haine de firmă. Nu cred că este adevărat – și nu aveți de ce să vă faceți griji.

Oameni cu astfel de prejudecăți veți întâlni peste tot, aici nu sunt predominanți, așa că ignorați orice comentariu pe aceasta temă.

În primele săptămâni de liceu este de obicei primul și singurulul moment când toată clasa vine în uniformă (aka cămașă și/ sau cravata. Este bine să o aveți pentru premieri sau alte activități importante!), prin iarnă acestea se transformă în hanorace albe, iar primăvara apar culorile și tricourile normale.

Acest ciclu nu se mai repeta după clasa a noua, faceți poze cât mai puteți!

Dar profesorii, materia?

Aici din păcate nu vă pot spune ceva concret, fiindcă profilele sunt diferite și toți profesorii sunt originali, unii mai serioși, alții mai puțin. Precum și în gimnaziu, după câteva luni veți știi deja toate obiceiurile fiecăruia, la ce oră puteți să întârziați sau la care vi se prăjește creierul.

Fiind mirciști cu siguranță vă veți descurca cu materia, dar în caz că întâlniți dificultăți, cu siguranță sunteți familiarizați cu materialele și explicațiile online așa că folosiți-vă de ele! Poate găsiți un coleg care este dornic să vă explice sau puteți ruga profesorul, desigur.

Personal am cunoscut profesori care stau toată pauza să vă explice cu drag, dar și profesori care încă nu ne știu pe nume, deși avem foarte multe ore pe săptămână. Sper să nimeriți cât mai mulți ca primii menționați!

Activități extrașcolare

Există patru feluri de grupuri în care vă puteți înscrie: cercurile, cluburile, voluntariatele și echipele sportive.

Pe de o parte, cercurile sunt pentru pregătirea la olimpiadă, așa că se axează pe materiile școlare: fizică, matematică, chimie și biologie (acestea au fost cele din anul școlar 2022-2023, întrebați-vă profesorii dacă există și pentru alte materii dacă sunteți interesați).

Pe de altă parte, cluburile se orientează pe activități care nu sunt în curricula școlară, cum ar fi: teatru, dezbateri, fotografie și robotică. Acestea sunt mai underground, la începutul anului puteți găsi postere pe holurile liceului și informațiile corespunzătoare pentru înscriere. Niște excepții anul școlar trecut au fost:

Clubul de dezbateri, care s-a promovat prin a merge din clasa în clasa și s-au prezentat.
Clubul de robotică care.. cred că să făcea cu o singură clasă în subsolul liceului (dacă sunteți interesați întrebați fiecare profesor de fizică).
Și ultimul dar nu cel din urmă, clubul de teatru care a pus un singur afiș (o foaie alba A5) pe care personal l-am descoperit la o lună după termenul limită de înscriere

…Felicit clubul de fotografie!

Pentru a evita astfel de incidente nefericite, vă sfătuiesc să întrebați colegi/elevi mai mari/profesori, să căutați pe Instagram sau Facebook și să vă uitați după afișe peste tot.

Voluntariatul liceului se numește „Time to Impact“ și vă puteți înscrie la bibliotecă! Se desfășoară tot felul de activități, cum ar fi: târguri de prăjituri, ecologizarea mediului, donații și multe altele.

Echipele de sport sunt destul de straightforward, însă va trebui să stați foarte mult pe capul profesorului de sport respectiv… Nu vă dați bătuți, mult succes! (aveți nevoie)

Țin să menționez Consiliul Școlar al Elevilor (prescurtat CȘE), o organizație alcătuită de elevi pentru elevi cu scopul de a-i reprezenta. Dacă întâlniți vreo nedreptățire sau aveți întrebări/propuneri/idei despre orice ține de activitățiile liceului îi puteți contacta.

Acestea pot fi de asemenea discutate la AG-urile lunare ( = adunările generale, o sedință cu toți șefii de clasă dar și cu alți elevi din liceu care doresc să participe). Biroul Executiv este format din 5 persoane, puteți întreba pe oricare dintre acestea, să trimiteți un email sau un mesaj pe Instagram.

Pentru mai multe informații (și cum va puteți implica dacă vă doriți) găsiți pe Instagram la @csecnmb.

În final, cum am putea să uităm de ceea ce țineți în mână, revista liceului „Zări Alb Astre“.

Sfaturi

Știți cum se spune, anii de liceu sunt cei mai frumoși. Nu va fi totul roz, însă aici veți învăța câteva lecții foarte importante.

Nu mă refer la matematică sau română sau orice altă materie, ceea ce este cu adevărat important este să vă descoperiți pe voi înșivă.

Adică, care vă sunt scopurile și să faceți tot ce puteți pentru a le îndeplini, care vă sunt slăbiciunile și să învățați cum să le înfrângeți. Ieșiți din zona voastră de confort și să încercați cât mai multe lucruri noi care acum vă sperie.

Să fiți conștiincioși și să nu vă lăsați copleșiți de problemele liceului (teste, certuri între colegi, prietenii.. relații), toate vor trece și le puteți face față! And that’s how…

Citește și:

Festivitatea de deschidere la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța! Detalii de la eveniment

Despre domnia regală a reginei „Lizzy“ – o viață plină de aventuri și împliniri istorice

Posted on 01/06/202303/06/2023 by Ekatrina-Ioana MĂNDILĂ

Numele de Elisabeta a II-a nu este unul necunoscut generației noastre. Femeia, sau mai bine zis personalitatea, care poartă acest apelativ a avut un impact uriaș în societatea contemporană. Maiestatea Sa, regina Elisabeta a II-a a Angliei, a fost cel mai longeviv monarh din istoria Regatului Unit.

Aceasta s-a născut pe data de 21 aprilie 1926 în Londra Mare, Anglia, Regatul Unit. Ea este primul copil al ducelui și ducesei de York, care mai târziu poartă numele de regele George al VI-lea și regina Elisabeta. Când tatăl ei a devenit rege, Elisabeta a avut un rol social mult mai important, fiind moștenitoare prezumtivă. Ea a început să facă cursuri private de istorie constituțională.

În 1939, Anglia a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial și Elisabeta împreună cu sora ei, Margaret, ar fi trebuit să fie duse în Canada pentru a evita bombardamentele aeriene. Mama lor a refuzat, spunând că: „Copiii nu vor pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată“. Prima emisie radio a viitoarei suverane a fost în 1940, când aceasta avea doar 14 ani, la „Ora copiilor“ de la BBC.

Ea a declarat: „Încercăm să facem tot ce putem pentru a ne ajuta marinarii, soldații și aviatorii noștri viteji și încercăm, de asemenea, să suportăm propria noastră parte din pericolul și tristețea războiului. Știm, fiecare dintre noi, că până la urmă totul va fi bine“. La doar doi ani după terminarea războiului în Europa, Elisabeta pornește în primul ei turneu peste mări cu părinții ei care se desfășoară în sudul Africii.

Aceasta se căsătorește cu Prințul Philip al Greciei și Danemarcei la 9 iulie 1947. Aceștia se cunoșteau de când Elisabeta avea doar 13 ani și au început să facă schimb de scrisori. Logodna lor nu a fost nici pe departe lipsită de controverse.

La 6 februarie 1952, regele George al VII-lea a murit. Elisabeta se afla într-un turneu. Soțul ei, Philip, i-a transmis această veste tristă. Aceasta a decis ca numele ei regal să rămână Elizabeth. Perechea regală s-a întors în grabă în Regatul Unit pentru înmormântare și încoronare și s-au stabilit la Palatul Buckingham. La insistențele familiei și a prim-ministrului de atunci, Winston Churchill, suverana a decis ca numele casei regale să rămână Windsor, chiar dacă soțul ei nu a fost de acord.

Relația reginei Elisabeta a II-a cu Winston Churchill a fost una de respect și prietenie. Fără Winston Churchill, suverana nu ar fi putut să se adapteze atât de repede la rolul de cap al statului. Chiar dacă aceasta nu era îndeplin pregătită să fie regină, prim-ministrul a îndrumat-o la fiecare pas. Când Winston Churchill a decedat, regina a încălcat regulile de protocol și a ajuns la înmormântare înaintea familiei.

La doar un an după căsătoria ei cu Philip, Elisabeta devine mamă. Charles Philip Arthur George este primul copil al suveranei, născut la 14 noiembrie 1948. Regina Elisabeta a avut de-a lungul domniei sale patru copii. Totuși, aceștia nu prea au avut parte de atenția mamei lor deoarece „datoria vine înainte de toate“.

În 1977, regina a ajuns la Jubileul de Argint al ascensiunii sale. Acesta a marcat 25 de ani de la încoronarea ei. În același an, regina Elisabeta a II-a a avut probleme cu muzica rock. Trupa britanică „Sex Pistols“ lansează cântecul „God Save the Queen“. Chiar dacă are același titlu cu imnul britanic de atunci, versurile melodiei nu o puneau pe regină într-o lumina bună. De aceea, cântecul nu a apărut la radio. Totuși, muzica a ajuns publică oricum, ocupând chiar primele poziții în topurile din Anglia.

Chiar dacă nu toți oamenii o admirau, regina Elisabeta tot avea parte de o percepție publică excelentă. Sondajele de opinie mereu au arătat că suverana are o clasificare bună. Acest lucru se poate observa cel mai bine în timpul Jublieului de Diamant (anul 2012), când aceasta are o aprobare de 90%. Această admirație a poporului a fost bine meritată, deoarece regina a fost patroana a peste 600 de organizații caritabile.

Maiestatea Sa a avut parte de patru jubilee:

Jubileul de Argint;
Jubileul de Aur;
Jubileul de Diamant;
Jubileul de Platină.

Regina Elisabeta a II-a este singură monarhă din istoria Regatului Unit care a ajuns la Jubileul de Platină, care comemorează 70 de ani de la urcarea pe tron. Este puțin probabil să mai fim martori la un suveran atât de longeviv.

La data de 8 septembrie 2022, ora 18:30 BST (British Summer Time, ora 20:30 în România), Palatul Buckingham a anunțat trecerea pe lumea cealaltă a reginei Elisabeta a II-a. Aceasta a avut parte de o moarte liniștită, de bătrânețe, la vârstă de 96 de ani.

Suverana a murit în Scoția, la Castelul Balmoral, unul dintre locurile ei preferate. Nu se știu exact ultimele cuvinte ale reginei, dar preotul care a venit la Balmoral spune că vorbea despre trecutul ei, despre cai, despre părinții ei, despre prințul Philip și, în ciuda multor greutăți prin care a trecut, nu are niciun regret.

Surse foto:

(78) Pinterest

Queen Elizabeth II tiaras: The tiaras worn by Queen Elizabeth II, British Royal Family | Guide (nine.com.a

Despre mica rochie neagră – un clasic în modă

Posted on 27/05/202329/05/2023 by Andreea ROTARU

Sursă foto: pexels.com

Ți s-a întâmplat vreodată să nu ai cu ce să te îmbraci? Să intri în criză de timp sau să nu ai nicio idee ce vei purta la un eveniment? Dacă răspunsul este da, atunci articolul acesta este pentru tine!

Un must have este mica rochie neagră sau little black dress, cum mai este cunoscută. Este o piesă fundamentală în orice garderobă, care nu se va demoda niciodată. Această rochie este un all time favourite al doamnelor, deoarece este de lungă durată, versatilă și accesibilă tuturor.

Mulți observatori de modă afirmă că fiecare femeie ar trebui să dețină o rochie neagră simplă, elegantă, care poate fi personalizată mai mult sau mai puțin, în funcție de ocazie. Poate fi purtată atât în timpul zilei, cât și la evenimentele exclusiviste de seară.

Bella Hadid
Sursă foto: hollywoodlife.com

„Luxul trebuie să fie confortabil, altfel nu e lux“ - Coco Chanel

Negrul a fost întotdeauna o culoare bogată în simbolism. Reprezenta bogăția în secolul al XVI-lea, romantismul și arta în secolul al XVIII-lea. Ann Demeulemeester spunea „Negrul este poetic. Cum îți imaginezi un poet? Într-o jachetă galbenă strălucitoare? Probabil că nu“. Pe măsură ce a început epoca victoriană, negrul a trecut de la o culoare de artă la una de durere și doliu.

În 1926, Chanel a publicat o imagine cu o rochie neagră scurtă și simplă în Vogue american. Era lungă până la gambă, dreaptă și decorată doar cu câteva linii diagonale. Rochia neagră era simplă și accesibilă femeilor din toate clasele sociale. Vogue a spus că aceasta va deveni „un fel de uniformă pentru toate femeile cu gust“.

Prima schiță „Little Black Dress“ (LBD), revista „Vogue“, 1926
Coco Chanel
Sursă foto: revista „Vogue“

Acest lucru, precum și alte modele ale casei Chanel, au ajutat să disocieze negrul de doliu și să-l reinventeze ca uniformă a celor de înaltă clasă, bogați și șic. Așa cum însăși Coco a proclamat: „Am impus negrul: este încă puternic și astăzi pentru că negrul șterge totul în jur.“

Totuși, nu Chanel a inventat-o, căci acest model de rochie era cel mai purtat după al Doilea Război Mondial, compoziția fiind modestă şi ieftină, din material puţin, apropiată de corp. Aceasta era rochia cu care femeia trebuia să facă faţă multor situaţii. Chanel a avut geniul de a intui valoarea unei asemenea rochii în garderoba unei femei, multitudinea de variante de asortare şi accesorizări posibile, infinitele ipostaze conferite purtătoarei.

Mica rochie a devenit preferata femeilor de pe tot globul şi, treptat, a creatorilor de modă, care s-au jucat cu infinite alte prototipuri. Este până acum cea mai longevivă piesă vestimentară.

Exemple celebre

Nicio rochie neagră nu este la fel de memorabilă precum „rochia de răzbunare“ a Prințesei Diana. Diana a îmbrăcat această rochie după scandalul de înșelăciune al soțului ei din 1994. Prințesa și-a accesorizat rochia cu un choker din safir și acesta a devenit rapid unul dintre cele mai importante clipe ale modei.

Prințesa Diana
Sursă foto: loffcielusa.com

Mica rochie neagră a lui Audrey Hepburn de la Breakfast at Tiffany’s a fost întotdeauna considerat unul dintre cele mai emblematice look-uri din istoria cinematografiei. Hepburn este clasic șic în micuța ei rochie neagră pe care o împodobește/ accesorizează cu mănuși, cu un colier Tiffany care are mai multe rânduri de perle, precum și cu o broșă în păr.

Audrey Hepburn, „Breakfast at Tiffany’s“, 1961
Hubert de Givenchy
Sursă foto: loffcielusa.com

Rochia lui Jennifer Aniston este minimalistă: simplă, cu bretele spaghetti și poartă o pereche de tocuri cu bretele negre. Aniston își poartă părul într-o coadă de cal doar cu o tamponare de machiaj, întruchipând momentul perfect de rochie neagră din anii ’90.

Jennifer Aniston
Sursă foto: loffcielusa.com

Așadar, mica rochie neagră are infinite moduri de a fi purtată și arată bine pe orice trup. Indiferent de vârstă, înălțime, culoarea părului sau a ochilor… cu această rochie nu ai cum sa dai greș!

Citește și: Sănătatea sufletului

Sănătatea sufletului

Posted on 24/05/202326/05/2023 by Alexandra-Simonne LIBOȘ

Sufletul reprezintă comoara noastră. Este cel mai de preț cadou pe care l-am putea deține vreodată. El este cel ce ne diferențiază de lume. În toată această varietate și multiple asemuiri, sufletul este cel care iese la suprafață și pune capăt oricăror nemulțumiri. El se deosebește prin cortina sa, podoaba chipului – părul, prin oglinda sa – ochii pătrunzători și intangibili, respectiv prin vocea sa, graiul inimii.

Ori de câte ori sufletul ne este rănit, înghețat de toată răutatea din împrejurimi, efectele se manifestă nu doar în interiorul nostru, ci și în exterior, astfel fiind ușor vizibil când ceva este în neregulă cu noi. Multe lucruri îi pot veni de hac, dar există, de asemenea, o sumedenie de soluții eficiente pentru vindecare.

Spre exemplu, familia poate reduce întregul stres ce ne frământă, înlătură piatra grea ce zace ca un morman de zăpadă pe suflet, simțindu-ne, în cele din urmă, ușurați și lipsiți de grijile, parcă, interminabile. Familia are acest efect de a evapora întreaga plasă de vapori grei și cenușii ce atârnă deasupra noastră, blocându-ne de la a încolți și înmuguri. Bujorul sufletului nu înflorește din cauza durerilor interioare ce ne bântuie până la final, dacă nu știm cum să scăpăm de ele.

Când sufletul ni se simte greu, surâsul ce ne luminează chipul pălește, fiind umbrit de o acumulare nesfârșită de tristețe. Ce ne trebuie în astfel de momente tulburătoare și chinuitoare este terapia sufletului, regăsindu-se în afecțiunea la nivel fizic, spre exemplu îmbrățișări sau la nivel spiritual prin vorbe dulci-dulci, dezmierdându-ne precum căprioara care îl dezmiardă pe Bambi.

Cărțile, de asemenea, reprezintă un instrument foarte folositor în curățarea sufletului de negrul din viață. Cartea este însăși un suflet mereu deschis. De fiecare dată când inhalez mirosul paginilor, ochii inimii devin mai limpezi și nu-și mai fixează ținta pe problemele amăgitoare. Cartea are acest impact asupra mea.

Personajele preferate îmi sunt mereu alături, cu ele mă confesez. Este ceva reciproc, căci nu vine numai din partea mea, ci și din a lor. Primul pas ele l-au făcut atunci când mi s-au destăinuit. Două dintre cărțile mele dragi sunt cele intitulate „Lapte și miere“, respectiv „Soarele și florile sale“, ambele scrise de Rupi Kaur.

Ele sunt asemenea unui burete, absorb întregile întâmplări și experiențe, transpunându-le pe filele imaculate ale cărților. Fiecare foaie prezintă câte un citat aparte cu mesaje la fel de speciale. Atât de frumos este totul redactat, încât, ori de câte ori parcurg cu privirea acele sintagme, sufletul încercat de viață deja se revigorează. De fiecare dată când totul pare prea mult pentru a îi ține piept și am impresia că regele va fi capturat, cartea mă ajută, mă ține să nu cad și zic, astfel, șah mat!

Timpul ne-a fost oferit de Dumnezeu încă de la începutul începuturilor cu scopul de a ne valorifica pe noi, în calitate de ființe umane, de a ne diferenția de celelalte vietăți sau ființe necuvântătoare. Este vocea intimă pe care numai El o poate auzi, ale cărei strigăte și plânsete sunt domolite numai prin puterea Lui. Atâta ne iubește Domnul încât ne-a oferit darurile Sfântului Duh. Acest simbol spiritual este atât de pur și curat încât poate fi asemănat cu o icoană, icoana sacră. Este camera unde toate experiențele plăcute sau nu, amintirile frumoase, concepțiile, trăirile și nu numai își au locul. Este cel dintâi dar și cel mai special. Nu poate fi atins, căci este menit simțirii. Este ancora lui Noe, sprijinul nostru de care ne ținem cu atâta ardoare când avem senzația că suntem cu un picior în gol.

Sufletul este cel dintâi învingător. Când trupul ne cedează, când mintea nu mai guvernează, când corpului i se pierde puterea de a sta vertical, sufletul izbutește. Drept dovadă, ce este mai puternic decât sufletul ce se sfărâmă câte puțin, ce se pierde pe poteci nemaiumblate, dar care, în ciuda tuturor, continuă să trăiască?

Când suntem întrebați după ce ne ghidăm dintre suflet și minte, alegem cu mare tărie de caracter prima variantă. Motivul acestei puternice afirmații este acela că sufletul este o părticică din Dumnezeu, părticică de care noi avem parte de când ne naștem. Este darul Lui pentru noi. Sufletul și Domnul sunt inseparabile unul de celălalt. Sufletul este ceea ce ne unește cu Divinitatea, căci suntem unul în El. Astfel, el nu poate fi considerat bun sau rău, căci este dincolo de puterea noastră de a percepe și înțelege lucrurile. Este pur și curat asemenea ochiului de fecioară, totul este divin când vine vorba de suflet. Este ceea ce ne salvează de la eșec, de la nereușită. În cele mai întunecate perioade ale vieții noastre, sufletul vine și împrăștie lumină.

Ochii oglindesc inima. Ceea ce văd oamenii atunci când ne privesc este ceea ce prezintă interiorul nostru. Inima se reflectă în ochii noștri precum lumina lunii se reflectă în luciul apelor. Sunt atâtea mistere, trăiri, povești ce stau pitite înăuntrul nostru. Este o adevărată enigmă pe care nu oricine o poate elucida. Este o carapace sub care nu pot toți intra.

Fiecare suflet are o pereche, astfel existând denumirea de suflete-pereche. Ele se unesc, se contopesc, forța lor fiind mai presus de orice. Au o afinitate unul pentru celălalt. Se creează o legătură inimaginabilă. Richard Webster, autor celebru din Noua Zeelandă, a afirmat „Legătura dintre sufletele – pereche merge mai departe decât «până moartea ne va despărți», pentru că dragostea adevărată nu moare niciodată.“ Nu toți reușesc să-și găsească jumătatea, de aceea trebuie să prețuim acest dar odată ce-l găsim. Mulți se abat de la drumul lor, o iau pe alte căi și văi, îndepărtându-se în neștiință de ceea ce este al lor. Se întâmplă să aleagă persoana nepotrivită pentru ei din cauza unor bariere impuse de societate sau din cauză că sunt prea departe de dragostea adevărată. Când pierzi iubirea, inevitabil, îți pierzi și sinele. Nu dăunează acest lucru atât de tare sufletului, încât, orice ai face, el nu mai poate fi reparat? S-a format deja o prăpastie atât de mare și atât de adâncă, încât nu mai există nicio șansă de a o umple… deja te-ai înstrăinat de adevăratul sens al iubirii. Cât de năpraznic este numai gândul la o asemenea catastrofă…

Rugăciunea este vindecarea absolută. Este cel mai bun antidot pe care l-am putea lua. Medicamentul pe care nu toată lumea îl valorează. Este atât de pur și curat, culoarea alb i se potrivește atât de bine, încât, fără vreun dubiu, sufletul se află sub tratament. Relele dispar și rămân numai bucuriile și împlinirile. Sănătatea este starea de armonie a corpului, minții și inimii, de aceea este foarte important să nu o neglijăm. Energiile negative se plimbă pe oriunde, dar depinde de noi dacă le lăsăm să acționeze asupra noastră sau nu. Ele nu ne pot afecta dacă le împiedicăm să nu ne intre în minte, căci controlul e deținut de creier. Așa cum un ditamai oceanul nu poate scufunda o barcă doar dacă apa pătrunde în interiorul său, așa și negativitatea din jurul nostru nu ne poate răni. Asta doar dacă îi permitem.

În această lume unde viciile guvernează, sufletul este singura virtute ce nu se pierde în mulțime. De altfel, virtutea este sănătatea sufletului, în aceeași măsură precum fericirea și dragostea. Inocența ne salvează, deoarece, odată cu ea, puritatea interioară nu dispare, datează mereu și mereu. În cele din urmă, el își arată frumusețea absolută, căci adevărata înfățișare de aur nu este cea fizică pe care cu toții o arată lumii, ci este cea din interior, care nu se fălește pentru a fi văzută. Fără armonie, este imposibil să obții această frumusețe. Chiar și cele mai atractive trăsături faciale sau corporale își pierd farmecul și strălucirea când sunt înlocuite de un suflet urât. A fi frumos pe dinăuntru este o calitate atât de rar întâlnită, încât pare și magică. Este magia pe care cu toții o putem deține, dacă știm cum să ne antrenăm.

Sănătatea sufletului se regăsește în frumusețea sa. Un termen de mare însemnătate pentru omenire. Cine iubește arta, natura, oamenii, cine-L iubește pe Dumnezeu demonstrează că frumosul există în continuare. Să te afli mereu în slujba frumosului înseamnă să nu te lași acaparat de sentimentele negative ce dau târcoale prin orașe și capitale. Înseamnă dorința arzătoare de a schimba lumea în bine, de a face un loc mai bun de trăit. Frumusețea interioară poate fi asemănată cu perlele din adâncurile mărilor, cu inima oceanului. Cine are parte de ele se simte binecuvântat și norocos. Aceasta frumusețe, frumusețea sufletească, nu se atinge, se simte. Fără ea, totul ar păli în întuneric. Toată strălucirea s-ar estompa și lumina nu s-ar mai aprinde niciodată. Atât de puternică și pură este forța sa.

Cel dintâi leac ce vindecă rănile sufletului o reprezintă iubirea. Dragostea este o forță vitală creatoare de viață, dar și de suflete, căci prin suflet ne valorificăm. Prin intermediul ei ne arătăm adevăratul chip. Dragostea este cântec pentru inimă. Notele muzicale sunt atât de calde și suave încât topește toți ghețarii și toate lanțurile de țurțuri care trag de suflet. Lumina sa fierbinte încălzește o iarnă întreagă, nefiind necesare eforturi în realizarea acestui lucru. Când totul pare pe picior de ducă, dragostea își face simțită prezența și salvează tot tărâmul vrăjit de la înecul în marea disperată. Noaptea, după lăsarea amurgului, când soarele gentil pleacă și vine în locul său frumoasa si maiestuoasa lună, flacăra iubirii arde așa cum bila sângerie nu ar putea vreodată. Lumina sa este mai aprinsă decât lumina celei mai mari și strălucitoare stele. Este dincolo de hotare, de orizonturi.

Sufletul înseamnă sinceritate! Cea mai sinceră conversație pe care ai putea-o avea vreodată cu cineva pentru a te confesa este cea purtată cu propriul tău suflet. Cine te cunoaște mai bine decât el? El știe de ce ai nevoie cu mult înainte ca tu să știi. Are această putere de a-ți fi mereu alături. În momentele când te simți singur și ești de părere ca n-ai pe nimeni cu care să poți vorbi despre ceea ce te apasă, suflețelul îți vine în ajutor. Este cel mai bun prieten pe care orice om l-ar putea avea vreodată. Prietenia pe care o ai cu inima este cea mai frumoasă și chiar atinge culmile desăvârșirii, pentru că te unești cu perfecțiunea. Sufletul tău este definiția concretă a perfecțiunii în viață. Odată ce legătura dintre tine și suflet devine indisolubilă, poți fi sigur că așa este și legătura cu Dumnezeu. De neoprit!

Se spune că esențele tari se țin în sticluțe mici, dar în cazul nostru, esența este sufletul. Este esența care dă gust prăjiturilor. Tortul aniversar prinde altă aromă odată ce își ia extractul din cele patru cămăruțe ale inimii. Esența, acest sirop dulce este complet diferit față de ceea ce știam noi. Nu se vede, nu curge, nu se poate pipăi. Este totul la nivel spiritual, înrămată și atașată într-un tablou fără cusur în interiorul nostru. Toate demonstrațiile științifice își pierd teoria atunci când puterea sufletului preia totul, căci nimic nu este mai puternic decât forța sa indestructibilă.

Deja știm care este raționamentul minții. Gândește la rece și nu se lasă influențat. Dar oare la fel procedează și sufletul? Răspunsul este NU! El rezonează cu noi pe deplin. Când noi suntem fericiți, fericirea îl acaparează și pe el. Când tristețile se răsfrâng în fața noastră, cioburile tăindu-ne, sufletul simte rănile și durerea provocată. Se adăpostește când căutăm refugiu și zburdă ca mielușeii pe pajiște când ne cresc aripile fericirii absolute. Fericirea, cu toate acestea, este ceva abstract, dar totodată, ceva ce ne-ar îngreuna și mohorî traiul dacă ne-am petrece zilele în absența sa. În negura vieții, unde până și cel mai mic lucru sau cea mai neînsemnată acțiune este păcat, unicul simbol căruia nu i se șterge inocența și sfințenia este sufletul. El este eroul nostru, salvatorul tuturor. Ne ghidează drumurile asemenea unei stele călăuzitoare. Luminează precum farul și câștigă toate luptele precum Achilles. Este cel care ne menține în viață.

Sursă foto: pexels.com

Citește și: Cât de mult pot să mă apropii fără să te omor?

Facultățile din România. Opțiuni, admitere și avantaje

Posted on 26/09/202219/01/2023 by Andrei BĂRĂITARU

Cu toţii ne gândim să urmăm o facultate după terminarea liceului. Este modul cel mai firesc de a ne continua studiile, în vederea specializării într-un domeniu ales, pe care să-l transformăm apoi în propria carieră. Desigur, într-o lume a mobilitătii şi a schimbării, e foarte posibil să ne schimbăm meseria de mai multe ori de-a lungul vieții, printr-o specializare continuă. Totuşi, începutul e foarte important, de aceea, şi alegerea unei facultăți e foarte importantă.

Iar dacă aceasta este foarte căutată, se pune problema admiterii pe baza unui concurs, atât în țară, cât şi în străinătate. Admiterea în facultăţi a pus şi va pune la grea încercare atât implicarea candidaților, cât şi capacitatea organizatorică a universităţilor.

Medicina şi ingineria sunt, conform statisticilor din ultimii ani, cele mai căutate de absolvenții profilului real din liceele din România. Admiterea este deci de cele mai multe ori dificilă şi foarte selectivă, atât printr-un concurs pe bază de examen, cât şi printr-un concurs de dosare. Autonomia universităților româneşti îşi spune cuvântul în decizia de a alege un anumit tip de admitere şi, în plus, problemele cauzate de pandemia de COVID-19, care reclamă condiții speciale de desfășurare a examenelor cu prezență fizică sau chiar face ca acestea să nu mai aibă loc. De aceea, media de la Bacalaureat şi cea din anii de liceu rămân un criteriu după care s-a făcut admiterea în cele mai multe facultăţi, cu pondere diferită de la un caz la altul, în anul 2021. Au făcut excepţie Medicina, unde universităţile din întreaga ţară au organizat admiterea pe bază de examen la chimie şi/ sau biologie, şi Dreptul de la Universitatea Bucureşti.

Una dintre facultăţile unde concurenţa este mare este, fără îndoială, Medicina, unde, la Bucureşti, se înscriu, an de an, peste 4.000 de candidaţi pentru cele 1.500 de locuri pentru toate specializările. S-a mers şi în 2021 pe principiul de a se susține un examen cu prezenţă fizică a candidaţilor în săli, a cărui organizare în condiţii pandemice a ridicat numeroase probleme.

La Drept, Universitatea din Bucureşti, şi anul acesta se intenţionează să se organizeze admitere cu prezenţă fizică, sub forma unui examen grilă, cu distanţare. În schimb, alte facultăţi ale Universității Bucureşti au decis deja că admiterea va fi pe bază de dosar, aplicând diverse criterii de selecţie – media de la Bacalaureat, mediile la anumite materii specifice domeniului sau combinaţii între acestea, criteriile şi ponderea acestora fiind diferite de la o facultate la alta, în baza autonomiei universitare.

Anul trecut, o mare concurență a fost şi la Politehnica din Bucureşti. Cea mai căutată a fost Facultatea de Automatică şi Calculatoare, iar admiterea s-a realizat În mai multe etape (anticipată prin concurs de dosare, admitere prin concurs cu probe scrise la matematică şi, la alegere, fizică, informatică sau chimie şi admitere-completare).

Ca noutate, în baza unui protocol semnat cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, universităţile au avut acces în acest an la sistemul integrat informatic al învăţământului preuniversitar. Pe baza CNP-ului candidatului, se va putea şi anul acesta intra şi verifica seria şi numărul diplomei de Bacalaureat şi notele obţinute.

În privința studiilor în străinătate, concursul presupune înscrierea online, de cele mai multe ori din toamnă până în martie, a unui dosar complex pe o platformă dedicată. În funcție de universitate şi de facultate, acesta conține descrierea activității candidatului (premii, participări la cursuri şi activități extraşcolare, pasiuni, implicare socială).

Un rol important în realizarea acestui portret îl pot avea eseurile motivaționale cerute de unele şcoli şi scrisorile de recomandare din partea profesorilor de la clasă. Și, desigur, este foarte importantă atenția acordată obținerii unei burse de studiu, cu multe detalii despre situația financiară a familiei.

Ținând seama de aspectele prezentate, admiterea la facultate este şi anul acesta un demers serios, minuțios pregătit de viitorul student, astfel încât eforturile sale să fie răsplătite prin începerea cu succes a unui drum în domeniul dorit.

Camerele secrete din „Mircea…”

Posted on 26/09/202219/01/2023 by Maria Valeria ȘELARU

Doamna director adjunct m-a primit la dumneaei în birou, fostul birou al directorului adjunct al inspectoratului județean și ne-a prezentat o scurtă și interesantă lecție de istorie despre liceu; în birou am avut ocazia de a vedea sculptura originală: ,,De-a v-ați ascunselea” din anul 1928 al lui Jalea, fost mircist. Cu ajutorul oficialităților locale și naționale pe data de 13 octombrie în prezența lui I.C Brătianu a început construirea imobilului, cu destinație de liceu. Clădirea a fost proiectată de arhitectul N. Stănescu, iar lucrările de fundație au fost proiectate de inginerul D. Staicovici. Clădirea teatrului a aparținut liceului până în anul 1956. Întrebarea este dacă a existat vreodată o legătură, cale de comunicare între aripa Mircea și actualul teatru? Răspunsul este nu. Teatrul este o clădire separată, care s-a aflat în administrația liceului și care s-a folosit ca sală de festivități. Toate momentele festive se desfășurau acolo.

Cancelaria și celebra masă

Cancelaria a fost unul dintre subiectele abordate. Dulapurile de tip bibliotecă sunt originalele, restul mobilierului fiind necondiționat. În ele se adăpostesc cărți rare, foarte vechi și valoroase. Spre deosebire de alte săli care nu și-au păstrat întrebuințarea lor inițială, sala Coriolan în care odinioară se află laboratorul de chimie: ,,o adevărată uzină”, cancelaria a fost folosită în permanență conform destinației inițiale.

În cancelarie se afla renumita masă, în stare originală, simbol al trăiniciei Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”. La montarea ei, meșterul a construit un mecanism de deblocare activat de o cheie specială. Odată cu moartea sa s-a pierdut și cheia, masa rămânând imobilă. Aceas- ta poate fi mutată doar cu tot cu podea sau grinzi, masa fiind prinsă în ele. În timpul ocupației sovietice cancelaria a fost folosită ca o cazarmă. Trupele rusești au încercat să o scoată, dar curând și-au dat seama că acest lucru însemna demolarea clădirii. Până și în prezent toate renovările și reamenajările se fac luând în calcul poziția fixă a mesei.

Subsolul și trupa de rock

Un alt subiect abordat a fost subsolul, un spațiu mic folosit în urmă cu mai bine de 20 de ani pentru repetițiile trupei rock a școlii și care în prezent este loc de depozitare. Partea cu acces din curtea mică interioară are la subsol mai multe încăperi, cu dimensiuni reduse. În trecut, acestea erau folosite ca săli de clasă, însă dat fiind contextul pandemic au devenit spații de depozitare a mobilierului, în prezent fiind sediu al clubului de robotică.

Arhiva școlii și sala de fitness

Am vizitat una dintre arhivele scolii, mai exact fosta sala de fitness. Clădirea anexa, aproape lipită de clădirea teatrului, are intrarea dinspre curtea interioara mare. Spațiul este alcătuit din doua camere mai micuțe care se afla față în față, între ele aflându-se o baie. Inițial a fost amenajată cu oglinzi, pe pereții camerelor, pentru a crea impresia de dublu spațiu și cu aparate: pistă de alergat, biciclete, gantere, haltere etc. Sala de fitness a fost accesibilă atât elevilor, cât și profesorilor. Din oarecare motive subiective, profesorii erau cei care frecventau sala mai des decât elevii, aceștia preferând să-și pe- treacă timpul liber altfel; în timpul orelor de sport aceștia preferau să joace baschet, volei, șah etc. Din cauza utilizării ,,excesive” a sălii și a nevoiei de spațiu aceasta a devenit una dintre arhivele scolii. Deoarece echipamentul a fost obținut printr-o donație, la rândul său liceul a donat echipamentul.

N-am uitat să întreb și despre podul liceului, unde sunt amenajate câteva cabinete pentru limbi străine. Pe niște scări înguste și cam tocite, așa cum sunt și celelalte de pe aripa Parc, se ajunge pe un hol destul de spațios; prin ferestrele ca niște ochi iscoditori care privesc către curtea interioară pătrunde lumina
naturală. Ne întâmpină niște uși cam ponosite, dar care se potrivesc cu vârsta și vechimea locului, iar dincolo de acestea sunt cele două săli de clasă unde de obicei se desfășoare ore de engleză, germană ori franceză. Ca orice pod care se respectă, și cel al liceului „Mircea” adăpostește stoluri de guguștiuci gâlgâitori.

Pentru bobocul din mine, acest periplu prin camerele mai puțin cunoscute ale liceului este un motiv de mândrie: voi aparține și eu acestui loc minunat.

Social Media – vis sau coșmar?

Posted on 26/09/202219/01/2023 by Sara BRIGHIDOVICI

În ultimul timp, rețelele de socializare au devenit nu numai un mijloc de informare sau relaxare, ci și un stil de viață.

În zilele noastre, oamenii petrec foarte mult timp în mediul online, iar lumea depinde de tot felul de informații. Fie că sunt legate de Coronavirus, de cine a câștigat premiul Oscar pentru Actorul Anului sau de „când zic mamă ăștia că vine căldura?”, majoritatea oamenilor și-au pierdut capacitatea de a concepe un univers în care noi nu avem știrile la un click distanță. Din fericire, câțiva oameni destul de inteligenți au creat aceste rețele de socializare, pretinzând că sunt un mod de conectare cu restul lumii. Dar să fim serioși acum, de câte ori ați intrat pe Facebook cu gândul „ia să văd eu dacă îmi găsesc un prieten care stă in Australia”? Astăzi, aceste aplicații reprezintă ceva pentru fiecare. Pentru majoritatea bunicilor ele sunt niște drăcii de care toți nepoții lor sunt obsedați și nu concep cum e posibil ca cineva să petreacă atât de mult timp în compania unui paralelipiped care are doar niște imagini pe el. Există, normal, și categoria de vârstnici progresiști care folosesc internetul constant, cel mai probabil pentru a găsi modele de goblen, cel mai bun îngrășământ pentru păsări sau cea mai eficienta cremă de spate. Pentru nepoți, adică noi, aceste rețele reprezintă un mod de a vedea ce trend-uri au mai apărut, ce a mai făcut vlogger-ul X, cine a mai dat-o în bară, sau clasicul „ce mai face fostul/fosta meu/ mea? Are pe altcineva sau înca plânge după mine?”. Iar pentru adulți, aceste aplicații reprezintă, în foarte multe dintre cazuri, doar surse de informare, în principal știri despre situația actuală în țară sau despre domeniul în care ei activează. Cam plictisitor, nu-i așa?

Haideți să analizăm situația un pic mai în profunzime! Chiar sunt rețelele de socializare niște „drăcii”? Influencerii se comportă la fel în spatele ecranului? Sunt toate informațiile de pe internet de încredere? Răspunsul la toate aceste întrebări este NU.

Mulți oameni din mediul online au început să recunoască, încetul cu încetul, faptul că viața de pe ecran nu este viața lor din realitate. Un exemplu concret este Bella Hadid, care a recunoscut într-o postare pe Instagram cât de singură se simte uneori: Social media nu este real. Pentru oricine suferă, te rog să îți amintești asta (…). Vreau să știți că mereu există o luminiță la capătul tunelului… mi-a luat mult timp să înțeleg asta… . Acest trend legat de sănătatea mintală s-ar putea să fie cea mai bună „modă” din ultimul deceniu, cel puțin. Așa că nu se poate zice că rețelele de socializare sunt niște drăcii, cel puțin nu în totalitate.

Mai mult, un alt trend care este bazat pe conștientizarea efectelor încălzirii globale a luat cu asalt atât lumea online-ului, cât și lumea reala. Zeci de mii de tineri au înțeles în doar câteva luni, poate un an, că generațiile care vin din urmă sunt singura salvare pe care o avem. Deși multi politicieni nu acționează, rămân neutri, sau bagă mizeria sub preș, Social Media „intervine” și salvează ziua, atenționând populația în legătură cu topirea glaciarilor sau poluarea excesivă. Slogane de genul „Planeta se schimbă, noi ce așteptăm?” circulă zi și noapte în nesfârșita pânză de păianjen ce este internetul, demonstrând din nou ipoteza pe care am enunțat-o mai sus: rețelele de socializare și în general, internetul, nu sunt în niciun caz 100% dăunătoare societății. Faptul că există oameni cu inițiativă ar trebui nu numai să ne bucure, ci să și ofere un exemplu tutoror generațiilor, indiferent de vârstă.

Totuși, în ciuda tuturor postărilor despre acceptarea sinelui, tolerarea celorlalți, sau salvarea planetei, încă există aspecte negative ale acestui fenomen. Și încă multe aspecte negative!

Faptul că în spatele ecranului toți oamenii sunt egali (pentru că o poză de profil nu poate decide ierarhia în societate, iar lumea este mai curajoasă când vine vorba de exprimarea propriei opinii și de lăsarea comentariilor de hate) îi încurajeaza pe unii „troli” să denigreze alți oameni, sau să promoveze lucruri greșite. De câte ori se întâmplă să vedem în comentariile unei postări exprimări de toată jena și instigări la ură? Din păcate, de mult prea multe ori. Aceste comentarii sunt, de fapt, sursa depresiei și a anxietății la mulți adolescenți.

În plus, fenomenul de fake news se răspândește mai ceva ca o colonie de furnici. Foamea de subiecte transformă și cele mai respectate posturi de televiziune sau publicații în adevărate hiene flămânde după hrana necesară supraviețuirii. Acest lucru demonstrează că absolut totul este interconectat în domeniul informației: lumea își ia informația din ce în ce mai mult de pe Social Media, iar astfel formele convenționale de informare rămân fără „clienți”, și asta îi face să caute senzaționalul în orice gaură de canal, pentru a atrage atenția. Aceste „Breaking News” ajung pe internet, de unde internauții le accesează cu ușurință, apoi critică sau laudă publicația respectivă, atenția revenind la internet, iar apoi tot ciclul se repetă.

În ce categorie intră rețelele de socializare? Bune sau rele? Vis sau coșmar?

La urma urmei, lumea perfectă nu există, iar izvorul problemelor din societate nu poate fi oprit, dar debitul lui poate fi scăzut. Ultimii câțiva ani au fost grei nu numai pentru anumite grupuri de oameni, ci pentru toți, indiferent de statutul social. Misiunea noastră, cât încă suntem pe această planetă, este să protejăm cât de mult putem generațiile ce vin din urmă si mediul înconjurător, iar rețelele de socializare sunt un mediu perfect pentru promovarea acestor valori. Deși au, ca orice lucru, multe părți negative, acestea sunt și vor rămâne o sursă constantă de informație. Astfel, Social Media nu este niciun vis, niciun coșmar, ci face parte din realitatea în care trăim.

În ultimul timp, rețelele de socializare au devenit nu numai un mijloc de informare sau relaxare, ci și un stil de viață.

Statuia lui Ovidiu, blocată între timpuri și oameni

Posted on 26/09/202219/01/2023 by Dima NANCU

Numele poetului este atât de des rostit, fiind purtat de un oraș, de o insulă, de o universitate, de o piață, de un liceu. Chiar Barbu Ștefănescu Delavrancea menționa că în 1886 la Constanța „toată lumea ovidianizează; sunt în aer discuţiunile pro şi contra lui Nasone. Vorbeşti de Ovidiu la baie, la hotel, pe bulevard, în bărbieriele turceşti, unde te duci să cumperi monede şi flori marine“.

El este poetul care aștepta ziua în care se va putea întoarce din exil. Își alina dorul cu vraja mării care probabil că nu de puține ori i-a fost muză. Este cert că s-a născut la Sulmona în anul 43 î. Hr. și și-a găsit sfărșitul în anul 17/18 d. Hr. fără să-i ceară iertare împăratului care l-a trimis în surghiun.

De-a lungul timpului numele său a fost preluat de reviste, de biblioteci reprezentând totodată o formă de omagiere. Tot o formă de omagiere s-a petrecut în 1879 odată cu inițiativa ridicării unei statui ce-l întruchipa pe Publius Ovidius Naso.

Blocată în vagon și lăsată uitării într-o magazie

Statuia are o poveste zbuciumată, trecând prin tot felul de peripeții până să ajungă pe actualul soclu. În 1879 prefectul Remus Opreanu, de altfel un vizionar și un mare om de cultură, lansează ideea realizării unei statui cu chipul lui Ovidiu. Nu stă mult pe gânduri și înființează un comitet Pro Ovidius care avea ca scop strângerea de fonduri pentru ridicarea statuii. Fondurile aveau să vină drept donații din partea locuitorilor. Banii au fost strânși și în 1883 este ales sculptorul. Ettero Ferrari a fost norocosul. Numele acesta nu era necunoscut românilor, ținând cont că măiestria statuii lui Heliade Rădulescu din București îi aparține tot lui Ferrari.

În 1884 statuia era gata fiind trimisă din Italia la Cernavodă, iar de acolo pe calea ferată la Constanța. Ghinionul s-a abătut asupra sculpturii căci din cauza neachitării a 1000 de franci pentru transport aceasta a stat blocată în vagon. În cele din urmă a ajuns la Constanța, dar nu pe soclu.

Istoricul dr. Valentin Ciorbea puncta faptul că statuia a fost lăsată în magazia nr. 7 din port ca de abia peste trei ani să fie dezvelită. Barbu Ștefănescu Delavrancea vizitează Constanța în 1886 și găsește statuia în magazia antemenționată alături de saci plini cu lână.

Sus pe soclu!

Înaltă de 2,6 metri și realizată din bronz, prin multe eforturi statuia avea să fie inaugurată pe 17/30 august 1887 în prezența a mai mulți oficiali printre care Remus Opreanu și Dimitrie Sturdza, ministrul Culturii și Instrucțiunii Publice. Evenimentul, organizat cu mult fast, a fost transmis prin toată țara, mai toți ziariștii scriind despre acesta.

„Această statuie este ridicată în vechea provincie romană, pe pământul ce noi, urmaşii, îl avem şi prin dreptul istoric de la părinţii noştri. Ea va spune, document în bronz nepieritor, că Dobrogea a fost romană; ea va arăta tuturor că suntem aici în casa părintească (…) Prin exilul marelui poet, Tomi este celebră; prin statuia lui Constanţa îşi leagă în mod indisolubil existenţa actuală de cea veche… E splendidul titlu de nobleţe al acestui oraş“, spunea Remus Opreanu în discursul său consemnat în paginil ziarului„Farul Constanţei“. Amplasamentul, piața Independenței, a fost criticat de mulți specialiști de la acea vreme. Chiar și Mihail Kogălniceanu a fost împotriva așezării acestei statui care-l înfățișează pe marele poet „într-o mică piațetă a orașului“. În 1947 piațeta prelua numele poetului.

Statuia a fost așezată pe soclul impunător de 2,68 de metri realizat de sculptori italieni pe centrul căreia stă o harpă și un epitaf cu versurile poetului din poemul „Tristele”:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent
O, tu, ce treci pe-aice, dacă-ai iubit vreodată
Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin!“

„O împrejurare ridicolă e demnă de povestit“

În timpul ocupației străine din Dobrogea din Primul Război Mondial, bulgarii s-au întrecut în jafuri. Unul dintre ele viza și statuia lui Ovidiu. Dată jos de pe soclu de armată bulgară și urcată înapoi de armata germană, statuia a trecut cu bine și peste această peripeție.

Un scurt paragraf din 1930, din monografia „Tomi-Constanța“, de col. Ionescu M. Dobrogianu, ne prezintă întâmplarea:

„O împrejmurare ridicolă e demnă de povestit. Ea invederează înclinarea spre jaf a bulgarilor. Ce vor fi cugetat ei, când au văzut statuia poetului Ovidiu, e greu de ghicit. Într’o noapte coboară statuia de pe soclul ei. De sigur că vroiau s’o ducă la Sofia, ca trofeu de război, să împodobiască una din piețele capitalei regatului bulgar.

Dimineața, germanii găsesc statuia trântită la picio- rul soclului și, fiindu-le rușine de isprava aliaților lor, au pus s’o ridice la locul ei. Cineva a avut fericita ideie s’o fotografieze, așa cum se vede în gravură. Și bine a făcut, ca să se arate viitorimei, că furtul moaștelor Sf. Dumitru, de la Mitropolia din București, nu este o legendă, ci un fapt, care intră în obișnuința poporului bulgar.“

„O, mărite Ovidius…“

Istoricul Valentin Ciorbea scrie despre poet în lucrarea sa „Repere pentru dosarul de presă şi sursele arhivistice privind statuia lui Ovidius de la Constanţa“, publicat în tomul „Răzbunarea barbarilor. 2000 de ani fără Ovidiu“, apărut anul acesta la Editura „Ideea europeană“, la iniţiativa lui Dorin Popescu:

„Deși operă de artă unică, cu valoare universală de patrimoniu, ce-şi are locul lângă marile monumente ale latinităţii româneşti, Tropaeum Traiani de la Adamclisi şi Columna lui Traian de la Roma, statuia Ovidius este încadrată la mijloace fixe (!!!), în valoare de 14,780 lei, iar în lista de inventar este pusă la un preţ contabil de 2,56 lei. După ce logică, după ce criterii? Nu am primit un răspuns clarificator. Nu-mi rămâne decât să-l atenţionez pe nemuritorul poet…

O, mărite Ovidius, tu, care ai aşezat Tomisul pe harta eternităţii, ne-ai lăsat informaţii cu valoare istorică documentară despre tomitani şi geţi, ţi-ai sporit la Pontus Euxinus opera cu creaţii nemuritoare, ai legat Constanţa de spiritualitatea latină mondială, statuia ta, rezultatul conlucrării rodnice a unui român vizionar, Remus Opreanu, şi a sculptorului de mare talent şi forţă creatoare Ettore Ferrari, nu face în evaluarea birocraţilor decât două parale.“

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent
O, tu, ce treci pe-aice, dacă-ai iubit vreodată
Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin!“

Articol publicat în ziarul ZIUA de Constanța, pe 30.08.2021.

Profesorul Mihai Contanu, în memoria colectivului Colegiului Național „Mircea cel Bătrân“

Posted on 26/09/202219/01/2023 by Simona ANGHEL

Născut la Iași, în 28 octombrie 1951, Mihai Contanu a urmat studiile la Liceul „Mihai Eminescu” din Constanța și la Institutul Pedagogic Constanța, începând să lucreze în învățământ din toamna anului 1978.

A fost, pe rând, profesor de matematică la Școala Generală Nr. 16 Constanța, Școala Generală Nr. 28 Constanța și din 1 septembrie 2001, la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“ Constanța.

Un om activ, implicat în viața comunității școlare, a deținut, în perioade lungi de timp, funcția de director al Școlii Generale Nr. 28, vicepreședinte al Sindicatului Liber al Salariaților din Învățământ din județul Constanța și președinte al Casei de Ajutor Reciproc al angajaților din învățământ.

Profesor de excepție, cu vocație și chemare pedagogică, s-a consacrat matematicii pe care a predat-o neîntrerupt și cu mare pricepere, mai bine de 44 de ani. Cu o pasiune dominatoare pentru matematică, egalată de talentul profesional, a contribuit la pregătirea științifică a mii de elevi, la dezvoltarea performanței lor, care le-a oferit acestora succesul admiterii în liceu și în facultate. Pentru cei mai mulți dintre ei a rămas un părinte, un prieten sau un sfătuitor. A insuflat tuturor dragostea pentru matematică, spiritul concursurilor școlare și plăcerea rezolvării de exerciții și probleme incitante. Aceste calități personale le-a pus în valoare ca profesor la clasă, meditator, membru al comisiilor județene și naționale pentru olimpiadele de matematică și autor de culegeri de exerciții și probleme. Distins matemati-
cian, Mihai Contanu a fost un susținător înfocat al elevilor performanți pentru care a organizat sute de ore de pregătire în cadrul cercului de excelență, în tabere și cantonamente de vacanță, participări cu sute de probleme rezolvate la „Gazeta Matematică” și multe altele. Nenumărați elevi, absolvenți, părinți, alături de toți profesorii colegiului, regretă profund fulgerătoarea lui dispariție și îi aduc un omagiu plin de respect și de mulțumire! Odihnească-se în pace, acoperit de recunoștința miilor de elevi pe care i-a ajutat să gândească științific.

Articol publicat în ziarul Cuget Liber pe data de 14.03.2022.

Redăm, mai jos, câteva evocări ale elevilor Colegiului Național „Mircea cel Bătrân“ despre îndrăgitul profesor Mihai Contanu:

Dimitri-Ianis CACIANDONE, clasa a XI-a G:
„Domnul profesor Mihai Contanu avea un spirit apar- te cu care rar ai ocazia să te întâlnești ca elev. Un OM care zâmbea mai tot timpul, mereu glumind cu elevii săi pentru a destinde atmosfera și a le ușura munca. Un matematician de seamă care i-a îndrumat pe elevii săi către cele mai înalte culmi.”

Brândușa Teodora Ioana STREȘINĂ, clasa a XI-a C:
„Îmi aduc aminte cum venea la fiecare ora cu zâmbetul pe buze, începând lecția făcându-ne și pe noi să râdem. Un suflet cald și prietenos m-a îndrumat pe parcursul a câțiva ani. Țin minte chiar și atunci când îmi mai punea câte o notă mică îmi mărturisea cu o căldură aparte: «Lasă că nu-i nimic!». Astfel de momentele mi-am rămas întipărite în suflet.”

In memoriam: Dan Slușanschi, unul dintre cei mai importanți filologi români

Posted on 26/09/202219/01/2023 by Ema APOSTOL

Pe 22 iulie 2008 Dan Slușanschi a trecut în lumea nemuritoare a memoriei la București. Acesta a fost un clasicist român remarcabil, indoeuropenist, profesor doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București, autorul a multor manuale și studii și traducătorul unor lucrări literare și de specialitate.

Printre cele mai impresionante realizări ale sale se numără traducerile poemelor homerice, Iliada și Odysseia, și a lucrării lui Publius Vergilius Maro, Eneida, în hexametri. Dan Slușanschi știa cât de dificile vor fi aceste întreprinderi. Cu toate acestea, a reușit să finalizeze proiectele, motivat de următoarea idee, spusă chiar de el la prima publicare a Iliadei tradusă în hexametri, editura Humanitas: „Nimeni nu poate tăgădui faptul că orice lume civilizată, orice națiune cultivată și cu respect pentru sine are îndatorirea de a-și regândi marii autori odată cu fiecare nouă generație și de a-i traduce iarăși, măcar tot la două generații, căutând să se apropie mereu mai mult de spiritul și de expresia acestora.”

Dan Slușanschi a încercat de-a lungul întregii sale cariere să readucă studiile clasice în România. Într-unul dintre ultimele sale interviuri, acesta vorbește despre importanța umanismului în societate: „Filologul este Atlas, cel care poartă lumea culturii pe umerii săi. Umanismul nu este o fabrică de fum sau de fumuri, ci chezăşia statornică a nădejdii că omul şi omenirea mai au un viitor, un altul decât prăbuşirea în apocalipsă”.

Dan Slușanschi a reprezentat un model demn de urmat, inspirând mulți filologi români. Mulți erudiți l-au lăudat pe Dan Slușanschi. Horia-Roman Patapievici, scriitor, fizician, filosof și eseist contemporan, l-a numit pe răposatul filolog „un fenomen”, fiind cu adevărat impresionat de talentul său de lingvist: „Traducea din greaca lui Homer, din latina lui Vergiliu, din engleza lui Tolkien ori din franceza lui Benveniste cu același sentiment de acasă, de limbă cunoscută nu pe dinafară, ci pe dinăuntru. Limbile pe care le știa, nu părea să le fi învățat cîndva: părea să le fi știut dintotdeauna. Pentru el, limbile nu erau achiziții exterioare, ci renașteri interioare. În Dan Slușanschi, limbile trăiau așa cum trăiesc în noi organele vitale. Ficatul său era greaca, rinichiul său era latina, plămânii săi erau alcătuiți dintr-un amestec ordonat de limbi, vechi și moderne.”

Și cariera sa de profesor a fost apreciată. Dan Slușanschi a predat la Universitatea din București, unde a ținut cursuri de sintaxă a limbii latine, lingvistică indo-europeană (limbă și mitologie), istoria literaturii sanscrite, veche persă (istorie, civilizație, limbă), istoria limbii latine, sintaxă greacă, latină medievală și neolatină, critică de text și metrică antică. Francisca Băltăceanu, fostă colegă de facultate cu filologul amintit, acum un filolog român de valoare, îl considera „un profesor altfel”. Aceasta a partcipat la câteva cursuri ținute de profesorul Slușanschi, evocând experiența în cadrul lansării unei ediții din Eneida: „Cât erai acolo te făcea să te simți mai deștept.”

Acest talent de a preda și de a transmite informații celor care îl ascultau este întărit și de invitațiile primite de Dan Slușanschi pentru a ține câteva cursuri la niște universități de prestigiu. Acesta a fost profesor invitat la universităţile din Bruxelles, Liège, Berlin, Caen, Chişinău, Cluj, Timişoara, Constanţa şi doctor honoris causa (un titlu onorific, acordat unor personalități eminente de către o universitate, o instituție de înalte studii sau de o organizație care le grupează pe cele două) al Universităţii din Caen.

Tot Francisca Băltăceanu a vorbit cu admirație despre viața de credincios a fostului său coleg. După cuvintele doamnei Băltăceanu, Dan Slușanschi era „un om profund credincios, care își trăia credința la niște adâncimi pe care trebuia să fii atent ca să le observi; când ieșeau la suprafață, tresăreai.”

„Clasicismul nu-i o vorbă în vânt”

Trebuie amintite și opiniile lui Dan Slușanschi despre societatea contemporană. În cadrul emisiunii Înapoi la argument, filologul i-a împărtășit lui Horia-Roman Patapievici dezamăgirea sa în privința neglijării clasicismului: el credea că problema începe încă din programa școlară, potrivit căreia elevii fac doar o oră de latină pe săptămână, neacordând suficientă atenție unei limbi care stă la baza culturii noastre. Plin de indignare, profesorul Slușanschi se întreba: „E oare latina, în țara noastră, a șaptea roată la căruță?

Acesta considera și limba greacă o materie necesară, cel puțin la clasele de liceu umaniste. Valorile morale eleniste trebuie învățate de fiecare nouă generație, poemele homerice, dialogurile patoniciene și socratice studiate în școli. Dan Slușanschi își exprimă admirația pentrul poetul antic, Homer, dezvăluind încă o dată cât de importante și utile au fost traducerile sale în hexametri a Iliadei și a Odyseiei: „Cineva mai sus decât Homer, în cultura mondială, nu știu dacă poate pretinde că este.”

„Unde este uniunea de artiști care să protesteze?”

Andrei Pleșu, scriitor, eseist român, estetician și istoric al artei, vorbește despre „războiul” dus de clasiciștii români pentru renitroducerea limbii grecești și a limbii latine în programa școlară. Acesta considera războiul unul dificil, dar, odată cu stingerea lui Dan Slușanschi din viață, lupta a devenit în ochii săi una cu adevărat imposibilă. Scriitorul vorbește și despre contribuția filologului amintit în dezvoltarea limbii române: „Dan Slușanschi a introdus în cultura noastră și limba română într-un mod infinit mai riguros și mai expresiv decât se cultivă ea astăzi. Cu această triadă, greacă, latină și română, s-ar putea reface ceva din substanța culturii noastre. Dar nu-mi fac iluzii.”

Patriotismul filologului este apreciat de Horia-Roman Patapievici: „Era un patriot cu exigența patriotismului.” În cadrul comemorării lui Dan Slușanschi de la editura Ratio et Revelatio, acesta vorbește cu pasiune despre geniul fostului său prieten, dar și despre sufletul acestuia, despre conversațiile lor profunde însoțite adesea de lacrimi.

Roman Horia Patapievici dezvăluie îndurerat: „A murit dezamăgit de o adâncă dezamăgire, care era dezamăgirea de timpul lui, era dezamăgirea de societatea în care trăia, dezamăgirea de unii dintre prietenii lui, dezamăgirea de situația în care suntem, cumva ca sub un blestem. De ce? Pentru că țara îi stătea la inimă.”

Dan Slușanschi este un model și o sursă originală de inspirație pentru literații români.