zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Copiatita endemică

Pășim cu prudență în cotloanele mai întunecate ale învățământului românesc, atinse de o boală cronică. La fel ca în pandemie, ne-am pus masca de protecție, ne-am dezinfectat condeiul, am completat declarația că ne expunem pe proprie răspundere și am ieșit pe teren. În acest material (care, cu părere de rău, cred că nu prea va reuși să schimbe mare lucru) vom încerca să facem măcar puțină lumină asupra unui fenomen ce pare să fie o parte din identitatea noastră. Primul pas în rezolvarea unei probleme este identificarea ei, nu-i așa?

Boala de care suferim s-ar putea numi copiatită endemică. Ne-a atins pe fiecare dintre noi la un moment dat, fie că e vorba de o temă mică, de o privire nevinovată la colegul de bancă în timpul unei lucrări scrise, o șoaptă inocentă, o consultare justificată a materialelor didactice de sub bancă, de prin mâneci sau din alte locuri în care și-ar putea trăi scurta viață copiuțele. Mereu sub pretexte scuzabile. Ne-am obișnuit ca la aproape fiecare test să fie măcar cineva care folosește alte resurse decât cele acumulate în interiorul cutiei craniene (dacă nu credeți, însemnă că nu știți și aici vreau să-mi cer scuze de la toți cei care se simt trădați). Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care avem impresia că „se duce naibii țara”, însă nu vreau să ne băgăm în politică, un teren mlăștinos, putem spune, care oricum nu-i (încă) treaba noastră. Ce consider, totuși, că e treaba noastră este educația, compromisă și de practica pusă în discuție.

De ce se copiază? Ce a cauzat coruperea „tinerelor suflete care au în mână viitorul patriei noastre” (cum se tot spune)? Să fie oare o cruntă lipsă de responsabilitate? Să fie oare un eșec al sistemului educațional? Pentru a putea răspunde la aceste întrebări va trebui să facem o călătorie până la rădăcinile problemei.

Cei mai mulți dintre noi sunt de părere că se copiază pentru că nu se învață, un motiv perfect valid, care nu cred că necesită explicații suplimentare. Acum vine întrebarea mai grea: de ce nu se învață? Un răspuns elementar ar fi: de lene. Lenea, inamicul numărul unu al tuturor posibilelor performanțe școlare și extrașcolare… O consecință a lenii este o proastă valorificare a timpului, deși nu depind neapărat una de cealaltă. Un alt răspuns ar fi că elevii au alte priorități, învățarea nenorocitelor de formule neaflându-se pe listă. Există și elevi de care pur și simplu nu se lipește o materie studiată, care nu sunt făcuți pentru a o studia. Din nevoia de a trece clasa, aceștia recurg la copiat. Trăiască Sfântul Pinci!

Ce ne facem, însă, cu elevii care învață, care se străduiesc să acumuleze informații în depozitul lor intelectual, dar care nu au încredere în resursele proprii, apelând, de aceea, la unele exterioare? Aici poate fi vorba doar de nesiguranță, însă rădăcinile problemei îmi pare că sunt mult mai adânci: mă refer la uriașa presiune de a avea note mari, pusă pe micii umeri ai beneficiarilor de educație. La ce bun să ai note mari? Da, desigur că e bine să ne străduim să învățăm, să ne dăm silința, bla, bla, bla, n-am zis că n-ar fi, însă ce valoare mai au rezultatele excepționale dacă la baza lor au stat valori șubrezite și neuroni pensionați prematur? Ce rost mai au notele mari dacă obținerea acestora formează caractere mici? Se ratează chiar scopul educației, în favoarea unor satisfacții mărunte de moment. Trăim în plin Ev al Mediilor. 

În acest Mediu (Ev) corupt este foarte probabilă și convertirea celor inițial cinstiți. Poate că unii copiază pentru că pur și simplu nu vor să pară tocilari, pentru că vor să se „integreze” sau poate că au văzut că e mult mai simplu să copiezi și „oricum o face toată lumea”, deci copiatul devine obișnuință.

De asemenea, mai sunt situații în care, după ce materia a fost predată-notată în caiet ore la rând după dictare, o clasă este silită să învețe să zicem șaisprezece pagini de manual, la o materie care apare în orar o dată pe săptămână și care inițial părea relaxantă. Atunci se creează parteneriate (formate din elevii claselor testate în aceeași zi), proprietatea privată devine proprietate publică și se pun în practică și alte operațiuni desfășurate cu discreție, asemenea unor strategii de afaceri bine puse la punct. Aici copiatul apare ca formă de protest, ca formă de rezistență în fața cruntei sorți

Având în față tabloul elevilor care au recurs la copiat, pornind de la cei cărora le-a fost lene până la săracii elevi asupriți de soartă și toate categoriile intermediare, ne punem întrebarea: este copiatul scuzabil? 

În loc de a da imediat un răspuns monosilabic, vom continua tortura cititorului, spunându-i că trebuie să ne gândim bine, căci, deși copiatul nu este păcatul suprem și nu i se aplică pedeapsa capitală, produce daune grave. 

De asemenea, să nu uităm că profesorii nu sunt niște torționari, ci sunt de partea noastră, căci avem un scop comun: educația. În momente critice, să nu uităm să ne păstrăm integritatea, iar asta exclude plânsul cu șapte rânduri de lacrimi spre a primi note mari din compasiune. 

Mai mult, nu există nicio materie la care este obligatoriu să avem media 10 (după cum se citează din înțelepciunea populară). Notele pot avea valori de la 1 la 10, deși, într-adevăr, strângem din dinți când vedem că am luat notă mică la o materie de 2 lei. Nu există materii de 2 lei, ci doar materii de care nu este interesat un individ (sau un colectiv). Acum puteți să aruncați cu pietre cât vreți, dar voi spune că fiecare materie este importantă și contribuie în felul ei și în proporții diferite la dezvoltarea fiecărui elev. La noi este o problemă de mentalitate: avem impresia că trebuie să știm de toate, să tocim și să luam note mari, că trebuie să învățăm, de pildă, matematică pentru a ne satisface orgoliul (al nostru, al părinților, al profesorilor, al… școlii etc.) de a ști matematică. În realitate, matematica ne antrenează creierul, gândirea logică, ne pregătește pentru a putea rezolva și alte probleme decât cele din manualul pătat de lacrimi. Așa că nu cred în argumentul potrivit căruia „când mergem să luăm pâine n-o să ne ceară nimeni teorema lu’ Pitagora”. Dimpotrivă, cred că trebuie să conștientizăm că învățând realmente ne construim pe diverse direcții. Fiecare materie ne învață diferite lucruri care ne vor fi utile mai târziu, iar unele, poate, ne dau lecții de viață. 

Simt cum freamătă de indignare persoanele care vor să urle că „sistemul e de vină”. Desigur că sistemul nu este perfect și desigur că avem și noi frustrările noastre (!), dar lăsați-mă să vă dau o veste: deși multă lume s-a plâns de sistem (nu este un secret că necesită îmbunătățiri), este prea puțin probabil să se mai facă vreo schimbare majoră până terminăm noi liceul. Totuși, mai în glumă, mai în serios, noi suntem „tinerele suflete care au în mână viitorul patriei noastre”, noi vom ajunge mai târziu să decidem ce se alege de țară, așa că ar fi cazul să ne scuturăm bine de tot, pentru că, în primul rând, este penibil să ne furăm pe noi înșine. 

Se copiază într-o veselie tragică la teste, la teme și oriunde e posibil, prin metode atât de inovative, pe care, din motive evidente, nu le voi expune. Tabloul este absurd: elevii dornici de cunoaștere, se presupune, sunt, în realitate, dornici de a fenta sistemul, de a-i păcăli pe profesori, când, de fapt și de drept, își îngreunează singuri existența. Căci copiatul presupune și el… eforturi intense. 

Suntem generația copy-paste. (A, da! Un sfat pentru necunoscători: dacă aveți o temă, în special la o materie cum e româna, și căutați inspirație în mediul online și găsiți ceva prea bun ca să fie adevărat, înseamnă că este prea bun ca să fie adevărat. Probabil veți descoperi cu groază că profesorului de la clasă nu i-au fost respectate drepturile de autor. Și chiar dacă nu dați de materialele scrise de profesor, ceea ce ar fi un caz bun, există un caz rău, în care să dați peste niște prostii fără sens. Riscul vostru.) 

Și acum, câteva consecințe pe termen lung. Ce se întâmplă când cei care copiază se fac oameni mari? Se dau oameni mari? Sunt instalați în roluri de oameni mari? Ajung oameni mari peste noi, oamenii… mici? Au ei capacitatea, determinarea, sistemul de valori pe baza cărora să ia decizii corecte și bune pentru societate? Sau perpetuează reflexul hoției, al corupției și al toleranței față de ele? De practicile dăunătoare sănătății naționale suntem cu toții conștienți, ele lăsându-ne impresia că, pe scurt și în termeni colocviali, „se duce naibii țara”!

Deci, copiatul NU este scuzabil, oricâte scuze am avea. Credeți-mă, pe termen scurt sau lung, un om sincer, care acționează pe baza unor principii și valori, este cu mult mai apreciat decât cel cu note mari, căci suntem oameni, nu o foaie de catalog. 

Aceste gânduri vin de la cineva care a mai păcătuit la viața lui; să nu vă imaginați că vă vorbește cine știe ce guru! Dar chiar cred că este timpul pentru o schimbare, pentru un protest silențios, în care să spunem lucrurilor pe nume și să nu mai încercăm să ne păcălim pe noi înșine. Deși conștientizez că fenomenul extins al copiatului nu va dispărea de tot, am putea începe cu un: SĂ NU MAI COPIEM ATÂT DE MULT

Citește și: Să consumăm artă!

Ziua Culturii Naționale  –  un omagiu interogativ

Cu ocazia Zilei Culturii Naționale sărbătorite pe 15 ianuarie, să reflectăm puțin asupra a ceea ce celebrăm în această zi, pornind de la întrebări care străbat gândurile tuturor: Ce înseamnă, de fapt, cultura? Care este importanța ei în viețile noastre, ca indivizi și ca societate? De ce este atât de necesar un asemenea eveniment?

Mai întâi, puțină etimologie și semantică. Provenit de la cuvântul latin colere („a cultiva”), termenul cultură apare în numeroase contexte din viața cotidiană. De exemplu, spunem despre cineva că are „cultură generală” atunci când etalează informații pe teme și subiecte din orice domeniu sau folosim sintagma „om de cultură” pentru a desemna o persoană cu preocupări artistice sau a cărei activitate se desfășoară în mediul cultural. 

Deși de-a lungul timpului i-au fost atribuite culturii mai multe definiții, rămânem la cea din dicționarul actual: „totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori”.

Dacă animalele și plantele trebuie să trăiască într-un mediu natural pentru a se dezvolta firesc, în mod analog omul trebuie să trăiască într-un mediu cultural pentru a-și manifesta natura de ființă creatoare. Din nevoia de a da un sens vieții, el creează valori morale, principii, obiceiuri, norme comportamentale pe baza cărora poate să-și definească existența. 

Ca ființă socială, prin împărtășirea acestor valori își manifestă apartenența la un grup, întrucât are nevoie să creadă că ceea ce face și modul în care trăiește sunt considerate și de alții potrivite. Împotriva condiției sale efemere impuse de timp, omul se răzvrășește prin creație, prin artă. Astfel, cultura decurge din manifestarea naturii umane și este mărturia evoluției gândirii și percepției asupra vieții de-a lungul istoriei. Cultura este cea mai importantă moștenire. 

De ce 15 ianuarie? În această zi, acum 174 de ani, se năștea Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, ultimul geniu al romantismului european, prozator și dramaturg, jurnalist cu o temută autoritate în epocă. A publicat un singur volum de poezii în timpul scurtei sale vieți, de doar 39 de ani, dar a lăsat posterității, în manuscrise, o operă copleșitoare, cercetată, publicată și revelată treptat publicului larg. Eminescu a ajuns cea mai cunoscută personalitate literară a românilor pentru că a exprimat cu o profunzime neegalată relația dintre specificul național și valorile culturale universale. 

Ne-am putea întreba, la atâta timp de la „momentul Eminescu” și într-o realitate globalizată care se declară „postculturală”, ce semnificație mai pot avea astfel de sărbători ca „Ziua Culturii Naționale”. Ne mai ajută cultura în dezvoltarea noastră?

Răspundem cu totală convingere: DA. Cunoașterea trecutului, chiar dacă valorile și ideologia lui par ori chiar sunt inaderente la prezent,  este necesară pentru progresul societății, iar respectarea tradițiilor și obiceiurilor alimentează identitatea națională sau a oricărui grup minoritar. Aceste aspecte fac parte și din identitatea personală și trebuie să nu uităm că, în ciuda individualității și a trăsăturilor ce ne diferențiază, este în ADN-ul nostru să împărtășim cu alții trăiri, idei și experiențe umane. Iar în momentele de singurătate, când lumea pare să te ignore, vei găsi un suport cultural, un interlocutor care să te înțeleagă, aflat dincolo de timp și spațiu, într-o carte, un film, un cântec sau în cugetările unui filozof. Dar toate acestea sunt inaccesibile fără cultură.

În contextul actual al globalizării, când granițele dintre culturi se estompează (probabil Eminescu se zvârcolește în mormânt când aude romgleza noastră), este cu atât mai important să ne amintim cine suntem. Cum ar fi dacă deodată corpurile noastre s-ar dematerializa și, în loc să existăm ca entități distincte, cu viață și conștiință de sine stătătoare, ne-am topi într-un amestec de foarte mulți sine, în care nu te mai poți diferenția? Desigur, nu ar mai exista tensiunile și suferința provocate de diferențiere, dar ai dispărea. 

Dacă grupurile ar renunța la cultura proprie și și-ar uita istoria, nu ar mai exista conflicte, dar progresul nu ar mai fi posibil. Am intra într-o eră de stagnare constantă, fără trecut și fără viitor, marcată de ignoranță.

Așadar, pe 15 ianuarie, când sărbătorim nu întâmplător și ziua de naștere a poetului Mihai Eminescu, poate ar trebui să ne amintim de ce e bine să mai mergem din când în când la teatru, să mai vizităm un muzeu, să mai citim o carte sau să reflectăm asupra rădăcinilor noastre culturale. Și apoi chiar să facem aceste lucruri tot anul.  

Citește și: Să consumăm artă!

Un weekend prin SAB 2023

Recunosc: sunt un autohobbyst fără leac, am antecedente în dezmembrarea jucăriilor până la ultima piesă și dulapuri de Lego. Când privesc în jur văd mecanisme, angrenaje, îmbinări și soluții de ameliorare a lor. Cu un astfel de istoric personal, nu puteam să lipsesc de la Salonul Auto București (SAB) din toamna acestui an, mai ales că, fiind cea de-a XX-a ediție, evenimentul ne-a oferit multe inovații și surprize, organizatorii etalând o serie variată de modele. 

Recunosc (iarăși): nu am fost dezamăgit. De la automobilele de tip drift, până la cele cu un caracter sportiv furișat delicat sub capotă, modelele auto de la SAB 2023 au făcut față și celor mai exigenți critici.

Să punctăm mai întâi faptul că anul acesta s-a încercat o nouă abordare, mașinile electrice și de tip hybrid fiind în prim-plan. Printre ele s-au strecurat și câteva modele prin care producatorii auto încă mai dau speranțe de viață  motoarelor cu combustie internă.

Un astfel de rol l-a jucat noul model scos de Subaru, pe care l-au numit BRZ 2023. Această mașină ascunde sub capotă o bestie foarte rară, ce produce până la 228 de cai putere și până la 250 Nm cuplu la 7000 de turații pe minut. Are configurație de 4 pistoane distribuite două câte două la 180 de grade (flat-four/boxer) și, ca orice mașină pregătită pentru tot felul de provocări, chiar și pe un circuit, are 2.4 litri benzină.

Subaru BRZ 2023

Depinzând din ce perspectivă privești acest motor, faptul că este aspirat natural poate ori să te bucure, ori să te întristeze, bucuria fiind a celor cărora le plac mașinile cu un consum mic și care nu prezintă pe termen lung probleme cu turbina, aceste probleme fiind adesea cauzate de mersul lent, cu suișuri și coborâșuri, printr-un oraș aglomerat.

Tunerii, însă, se vor împărți în două categorii: unii vor fi încântați că-i vor putea face acestei mașini un turbo-upgrade, prin care ar putea să-i dubleze caii putere, iar alții vor rămâne reticenți  deoarece lipsa unui motor de bază pregătit pentru tune face lucrurile mai complicate, mai delicate.

O altă capodoperă inginerească a fost un Audi S8, al cărui proprietar a reușit cumva să producă un sistem de evacuare prin capota mașinii, ignorând complet și definitiv principiile uzuale ale sistemului de evacuare clasic.

Audi S8

Printre automobilele vedetă s-a numărat și un Ferrari Roma, ediția 2023, care se prezintă cu un motor tipic inginerilor italieni, cărora le place ca întotdeauna să aducă un zâmbet pe fața celui care le conduce capodopera. De data aceasta au pus sub capotă un motor de 3.9 litri, benzină desigur, turbo, în conformație de tip V8. Produce până la 620 de cai această mașină care probabil că reprezintă visul multora dintre puștii fani Ferrari. 

Ferrari Roma

Mustang GT500

Avem și alte astfel de exemple, cum ar fi două mașini americane legendare, și anume Dodge Challenger SRT și Mustang GT500, care dovedesc slăbiciunea cetățenilor americani pentru tot ce e puternic

Dodge Challenger SRT (stânga) și Maseratti (dreapta)

La SAB-ul din acest an am admirat și mai multe mașini de epocă, printre ele numărându-se câteva exemplare românești, cum ar fi Dacia 1310 TLX și binecunoscutele ARO, dar și modele provenite direct de peste Oceanul Atlantic (Corvette C3AC CobraFord Mustang Second Generation și varianta din 1966).

Dacia 1310 TLX

Modele ARO

Corvette C3

AC COBRA

Ford Mustang Second Generation

Cireașa de pe tort a acestui eveniment a fost concursul de drifturi care s-a desfășurat la foarte mică distanță de pavilionul în care s-a organizat expoziția.

Vizita la Romexpo este, cred eu, o experiență mai tare decât weekend-ul petrecut într-un parc de distracții. Pasionații devin un fel de expediționari veniți să exploreze noile teritorii ale industriei de automobile, oamenii de afaceri caută ceva inovator care se potrivește business-ului lor, iar novicii pot face primii pași spre un domeniu care, cu siguranță, le va aduce satisfacții.

Citește și: Aproape dispăruții eroi contemporani

Aproape dispăruții eroi contemporani

Când mă gândesc la meseria de navigator, pasionată fiind de călătorie, văd  spectacolul valurilor și aventura de a juca roluri memorabile pe scena lor fluidă.

De curând, însă, am avut ocazia să stau de vorbă cu un comandant român, Radu Georgescu, cunoscut în presa de peste hotare drept „Eroul din Oceanul Atlantic“. Întâi, e important de știut că drumul de ape al lui Radu Georgescu a început în anul 2001, odată cu absolvirea Academiei Navale „Mircea cel Bătrân“ din Constanța, când Radu a pornit încrezător spre mări și țări străine. 22 de ani mai târziu, în 2023, avea să salveze viața lui Thomas, un norvegian captiv printre valurile Oceanului Atlantic, datorită admirabilei sale experiențe pe mare.

Stând de vorbă cu eroul nostru, am aflat o poveste fascinantă. Se lăsase seara în largul marelui Ocean Atlantic, peste sutele de vapoare ce pluteau pe ape calme. Briză răcoritoare de iunie. Această liniște este brusc întreruptă de un apel de urgență primit de comandantul Radu Georgescu, cu un mesaj disperat de ajutor. De aici încolo începe o luptă contra cronometru pentru salvarea unui norvegian a cărui viață era în mâinile comandantului român și ale echipajului său.  

Îndrumat de autoritățile navale care știau deja de omul aflat în pericol, Radu schimbă cursul navei și ajunge aproape de velierul unde avusese loc o scenă îngrozitoare. Reușește să aducă victima la bord, pe Thomas, dar și pe căpitanul velierului, Jon, cel vinovat de atacul sângeros.

Voiajul celor doi, Thomas și Jon, pornise din Norvegia, destinația fiind Caraibe (sau cel puțin așa știa Thomas!). Călătoria lor a decurs normal până în momentul în care au ajuns în Las Palmas, capitala Insulelor Canare, când Thomas a aflat adevăratul scop al voiajului, acela de a prelua și vinde droguri. Refuzând să fie complice la o asemenea infracțiune, Thomas l-a rugat pe căpitanul velierului, un așa-zis „prieten“, să-l lase să coboare în cel mai apropiat port.

Deși părea să fie de acord, căpitanul avea un plan bine pus la punct. Așa se face că, odată ajunși în apele internaționale, mai precis în Oceanul Atlantic, Jon l-a atacat pe Thomas cu un topor, armă aflată pe ambarcațiune, provocându-i multiple răni grave: de la o tăietură adâncă de-a lungul spatelui, până la un deget retezat de la mâna cu care încerca să-și apere viața.

Planul simplu și terifiant al căpitanului era să-l ucidă pe Thomas și să-i arunce corpul în adâncul oceanului. Astfel, credea el, nu ar fi rămas niciun martor care să-i pună „afacerea“ în pericol, iar traficul de droguri ar fi urmat să fie dus până la capăt cu succes.

Din fericire, nimic din ce și-a propus inițial căpitanul nu s-a concretizat și asta datorită lui Radu Georgescu, comandantul ce a răspuns prompt apelului de salvare. În momentul în care Thomas se resemnase, împăcându-se cu gândul că va muri, vede, la propriu, luminița de la capătul tunelului, adică luminile navei pe care se afla eroul român.

Echipajul, îndrumat de Radu, reușește să-i aducă la bord atât pe atacator, cât și pe Thomas. Începe lupta de salvare a victimei, luptă dusă la granița dintre viață și moarte. Comandantul și subalternul său îi dezinfectează rănile, le cos și le bandajează.

În timp ce îi este oferit primul ajutor norvegianului, Jon vede acest moment de neatenție ca pe o oportunitate perfectă pentru a se întoarce pe velierul său, dispărând în noapte.

Însă misiunea lui Radu Georgescu nu se termină aici. Comandantul anunță autoritățile celui mai apropiat port, cel din Guineea Franceză, iar a doua zi Thomas este preluat de un elicopter militar și transportat la spital, unde primește îngrijiri medicale de specialitate, apoi se întoarce în Norvegia la familia sa.

Atacatorul este arestat înainte de a ajunge să încarce drogurile pe velier, iar în prezent își ispășește pedeapsa în țara sa natală. Rețeaua de traficanți este anihilată.

O poveste ca în filme, nu-i așa, cu suspans, răufăcători și oameni curajoși. Și cu happy end. Thomas nu va putea uita vreodată cine este eroul care l-a scos din anticamera morții, iar Radu Georgescu mărturisește că este recunoscător soartei că a putut salva viața unui om. Comandantul român speră că această întâmplare va ajunge la cât mai multe conștiințe, în special ale celor care cred că eroii contemporani sunt o specie pe cale de dispariție.

„Toți suntem eroi. Trebuie doar să ne deschidem ochii și inimile, pentru că, înainte să fim eroi, cu toții suntem oameni“, afirmă el.

În ceea ce mă privește, sunt onorată că am putut să aflu și să vă împărtășesc această poveste, dar sunt și mai mândră că „Eroul din Oceanul Atlantic“ este chiar tatăl meu.

How to boboc mircist (Cum să nu te mai pierzi prin „Mircea“)

A trecut vara (din păcate) și după multe concerte, nopți nedormite, lenevit pe șezlong și examene dificile s-a decis să apară și septembrie. 

Nimic special nu? 

Începe un alt an școlar ca oricare altul… just a little catch: ești oficial boboc la Mircea!

„Now what?“ îți trece probabil prin cap. Ai venit exact la articolul potrivit, vei găsi tot ce trebuie să știi (și ce nu!) despre acest liceu!

Aparențele

Așa își creează orice persoană prima impresie, ia să vedem.. Mircea. Clădirea este foarte veche și frumoasă, se distinge cu ușurință față de celelalte licee, sălile de clasă sunt foarte înalte și foarte aerisite (iarna vă recomand din toată inima mea înghețată, haine foarte groase. Înălțimea sălilor de clasă oferă loc gândurilor ample și sofisticate ale mirciștilor, astfel încât, căldura nu-și mai găsește locul în liceu). 

Desigur, cei care au fost la colegiu sunt deja obișnuiți cu aceste holuri, dar nu vă îngrijorați, în scurt timp veți cunoaște toate scurtăturile și cele mai bune locuri de chiul învățat în liniște. 

Primul drum pe care îl veți știi va fi de la intrarea liceului până la clasa voastră, dar încet încet, veți găsi: curtea interioară cu atot îndrăgitul nostru Damu și chioșcul lui – care nu, nu are POS. Sala de sport care, fun fact, majoritatea se află în subteran, alături de camera de șah. „Scările raiului“ (cu cât ajungi mai sus cu atât se îngustă treptele, beware!) care duc în pod, aici veți găsi două clase de limbi străine și câteva uși de metal încuiate („curiozitatea a omorât pisica, dar satisfacția a adus-o înapoi“)

Tot acolo, se poate observa talentul artistic al mirciștilor… De-a lungul anilor, mulți elevi și-au lăsat amprenta pe pereți. Mă rog – până când direcțiunea îl acoperă cu var pe timpul verii for new drawings to come deoarece, cu siguranță știm toți de mici, desenele sunt făcute pe hârtie. Când vă întoarceți la etajul 1, veți da peste oglinda mare de selfie-uri în Aripa Mircea. Iar dacă căutați un loc mai retras, biblioteca este dotată cu fotolii și o mini canapea. 

Holul (interzis al) profesorilor care face legătura dintre cele două aripi ale liceului. Aici vă veți regăsi fugind de-a lungul lui pentru a ajunge dintr-o aripă în cealaltă. Fie că doar vă este lene, fie că este și :59, iar timpul vă presează mai rău decât ora profesorului care urmează. Acolo se află cancelaria cu două intrări, dar și orarul fiecărui profesor (cum intrați pe hol din Aripa Parc pe stânga) și multe altele. 

Pentru a găsi cu ușurință tot ce v-am menționat mai sus, în cazul în care nu vi s-a făcut un tur al liceului sau oricum ați uitat deja tot, vă las aceste hărți! (nu va trebui să mai întrebați unde este baia, cu plăcere!)

  • Puteți face câte un screenshot la fiecare hartă sau să le descărcați direct pe telefon.

Dar cum rămâne cu aparențele voastre? Poate ați auzit că la Mircea sunt mulți „fițoși“ și că trebuie să aveți haine de firmă. Nu cred că este adevărat – și nu aveți de ce să vă faceți griji. 

Oameni cu astfel de prejudecăți veți întâlni peste tot, aici nu sunt predominanți, așa că ignorați orice comentariu pe aceasta temă. 

*

În primele săptămâni de liceu este de obicei primul și singurulul moment când toată clasa vine în uniformă (aka cămașă și/ sau cravata. Este bine să o aveți pentru premieri sau alte activități importante!), prin iarnă acestea se transformă în hanorace albe, iar primăvara apar culorile și tricourile normale. 

Acest ciclu nu se mai repeta după clasa a noua, faceți poze cât mai puteți!

 

Dar profesorii, materia?

Aici din păcate nu vă pot spune ceva concret, fiindcă profilele sunt diferite și toți profesorii sunt originali, unii mai serioși, alții mai puțin. Precum și în gimnaziu, după câteva luni veți știi deja toate obiceiurile fiecăruia, la ce oră puteți să întârziați sau la care vi se prăjește creierul. 

Fiind mirciști cu siguranță vă veți descurca cu materia, dar în caz că întâlniți dificultăți, cu siguranță sunteți familiarizați cu materialele și explicațiile online așa că folosiți-vă de ele! Poate găsiți un coleg care este dornic să vă explice sau puteți ruga profesorul, desigur. 

Personal am cunoscut profesori care stau toată pauza să vă explice cu drag, dar și profesori care încă nu ne știu pe nume, deși avem foarte multe ore pe săptămână. Sper să nimeriți cât mai mulți ca primii menționați!

 

Activități extrașcolare 

Există patru feluri de grupuri în care vă puteți înscrie: cercurilecluburile, voluntariatele și echipele sportive

Pe de o parte, cercurile sunt pentru pregătirea la olimpiadă, așa că se axează pe materiile școlare: fizică, matematică, chimie și biologie (acestea au fost cele din anul școlar 2022-2023, întrebați-vă profesorii dacă există și pentru alte materii dacă sunteți interesați). 

Pe de altă parte, cluburile se orientează pe activități care nu sunt în curricula școlară, cum ar fi: teatru, dezbateri, fotografie și robotică. Acestea sunt mai underground, la începutul anului puteți găsi postere pe holurile liceului și informațiile corespunzătoare pentru înscriere. Niște excepții anul școlar trecut au fost:

  • Clubul de dezbateri, care s-a promovat prin a merge din clasa în clasa și s-au prezentat.
  • Clubul de robotică care.. cred că să făcea cu o singură clasă în subsolul liceului (dacă sunteți interesați întrebați fiecare profesor de fizică).
  • Și ultimul dar nu cel din urmă, clubul de teatru care a pus un singur afiș (o foaie alba A5) pe care personal l-am descoperit la o lună după termenul limită de înscriere 

…Felicit clubul de fotografie! 

Pentru a evita astfel de incidente nefericite, vă sfătuiesc să întrebați colegi/elevi mai mari/profesori, să căutați pe Instagram sau Facebook și să vă uitați după afișe peste tot.

Voluntariatul liceului se numește „Time to Impact“ și vă puteți înscrie la bibliotecă! Se desfășoară tot felul de activități, cum ar fi: târguri de prăjituri, ecologizarea mediului, donații și multe altele.

Echipele de sport sunt destul de straightforward, însă va trebui să stați foarte mult pe capul profesorului de sport respectiv… Nu vă dați bătuți, mult succes! (aveți nevoie)

Țin să menționez Consiliul Școlar al Elevilor (prescurtat CȘE), o organizație alcătuită de elevi pentru elevi cu scopul de a-i reprezenta. Dacă întâlniți vreo nedreptățire sau aveți întrebări/propuneri/idei despre orice ține de activitățiile liceului îi puteți contacta. 

Acestea pot fi de asemenea discutate la AG-urile lunare ( = adunările generale, o sedință cu toți șefii de clasă dar și cu alți elevi din liceu care doresc să participe). Biroul Executiv este format din 5 persoane, puteți întreba pe oricare dintre acestea, să trimiteți un email sau un mesaj pe Instagram

Pentru mai multe informații (și cum va puteți implica dacă vă doriți) găsiți pe Instagram la @csecnmb.

În final, cum am putea să uităm de ceea ce țineți în mână, revista liceului „Zări Alb Astre“.

 

Sfaturi

Știți cum se spune, anii de liceu sunt cei mai frumoși. Nu va fi totul roz, însă aici veți învăța câteva lecții foarte importante

Nu mă refer la matematică sau română sau orice altă materie, ceea ce este cu adevărat important este să vă descoperiți pe voi înșivă

Adică, care vă sunt scopurile și să faceți tot ce puteți pentru a le îndeplini, care vă sunt slăbiciunile și să învățați cum să le înfrângeți. Ieșiți din zona voastră de confort și să încercați cât mai multe lucruri noi care acum vă sperie.

Să fiți conștiincioși și să nu vă lăsați copleșiți de problemele liceului (teste, certuri între colegi, prietenii.. relații), toate vor trece și le puteți face față! And that’s how…

 

Citește și:

Festivitatea de deschidere la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța! Detalii de la eveniment

Despre domnia regală a reginei „Lizzy“ – o viață plină de aventuri și împliniri istorice

Numele de Elisabeta a II-a nu este unul necunoscut generației noastre. Femeia, sau mai bine zis personalitatea, care poartă acest apelativ a avut un impact uriaș în societatea contemporană. Maiestatea Sa, regina Elisabeta a II-a a Angliei, a fost cel mai longeviv monarh din istoria Regatului Unit.

Aceasta s-a născut pe data de 21 aprilie 1926 în Londra Mare, Anglia, Regatul Unit. Ea este primul copil al ducelui și ducesei de York, care mai târziu poartă numele de regele George al VI-lea și regina Elisabeta. Când tatăl ei a devenit rege, Elisabeta a avut un rol social mult mai important, fiind moștenitoare prezumtivă. Ea a început să facă cursuri private de istorie constituțională.

În 1939, Anglia a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial și Elisabeta împreună cu sora ei, Margaret, ar fi trebuit să fie duse în Canada pentru a evita bombardamentele aeriene. Mama lor a refuzat, spunând că: „Copiii nu vor pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată“. Prima emisie radio a viitoarei suverane a fost în 1940, când aceasta avea doar 14 ani, la „Ora copiilor“ de la BBC

Ea a declarat: „Încercăm să facem tot ce putem pentru a ne ajuta marinarii, soldații și aviatorii noștri viteji și încercăm, de asemenea, să suportăm propria noastră parte din pericolul și tristețea războiului. Știm, fiecare dintre noi, că până la urmă totul va fi bine“. La doar doi ani după terminarea războiului în Europa, Elisabeta pornește în primul ei turneu peste mări cu părinții ei care se desfășoară în sudul Africii.

Aceasta se căsătorește cu Prințul Philip al Greciei și Danemarcei la 9 iulie 1947. Aceștia se cunoșteau de când Elisabeta avea doar 13 ani și au început să facă schimb de scrisori. Logodna lor nu a fost nici pe departe lipsită de controverse.

La 6 februarie 1952, regele George al VII-lea a murit. Elisabeta se afla într-un turneu. Soțul ei, Philip, i-a transmis această veste tristă. Aceasta a decis ca numele ei regal să rămână Elizabeth. Perechea regală s-a întors în grabă în Regatul Unit pentru înmormântare și încoronare și s-au stabilit la Palatul Buckingham. La insistențele familiei și a prim-ministrului de atunci, Winston Churchill, suverana a decis ca numele casei regale să rămână Windsor, chiar dacă soțul ei nu a fost de acord.

Relația reginei Elisabeta a II-a cu Winston Churchill a fost una de respect și prietenie. Fără Winston Churchill, suverana nu ar fi putut să se adapteze atât de repede la rolul de cap al statului. Chiar dacă aceasta nu era îndeplin pregătită să fie regină, prim-ministrul a îndrumat-o la fiecare pas. Când Winston Churchill a decedat, regina a încălcat regulile de protocol și a ajuns la înmormântare înaintea familiei.

La doar un an după căsătoria ei cu Philip, Elisabeta devine mamă. Charles Philip Arthur George este primul copil al suveranei, născut la 14 noiembrie 1948. Regina Elisabeta a avut de-a lungul domniei sale patru copii. Totuși, aceștia nu prea au avut parte de atenția mamei lor deoarece „datoria vine înainte de toate“.

În 1977, regina a ajuns la Jubileul de Argint al ascensiunii sale. Acesta a marcat 25 de ani de la încoronarea ei. În același an, regina Elisabeta a II-a a avut probleme cu muzica rock. Trupa britanică „Sex Pistols“ lansează cântecul „God Save the Queen“. Chiar dacă are același titlu cu imnul britanic de atunci, versurile melodiei nu o puneau pe regină într-o lumina bună. De aceea, cântecul nu a apărut la radio. Totuși, muzica a ajuns publică oricum, ocupând chiar primele poziții în topurile din Anglia.

Chiar dacă nu toți oamenii o admirau, regina Elisabeta tot avea parte de o percepție publică excelentă. Sondajele de opinie mereu au arătat că suverana are o clasificare bună. Acest lucru se poate observa cel mai bine în timpul Jublieului de Diamant (anul 2012), când aceasta are o aprobare de 90%. Această admirație a poporului a fost bine meritată, deoarece regina a fost patroana a peste 600 de organizații caritabile.

Maiestatea Sa a avut parte de patru jubilee: 

  • Jubileul de Argint
  • Jubileul de Aur;
  • Jubileul de Diamant;
  • Jubileul de Platină.

Regina Elisabeta a II-a este singură monarhă din istoria Regatului Unit care a ajuns la Jubileul de Platină, care comemorează 70 de ani de la urcarea pe tron. Este puțin probabil să mai fim martori la un suveran atât de longeviv.

La data de 8 septembrie 2022, ora 18:30 BST (British Summer Time, ora 20:30 în România), Palatul Buckingham a anunțat trecerea pe lumea cealaltă a reginei Elisabeta a II-a. Aceasta a avut parte de o moarte liniștită, de bătrânețe, la vârstă de 96 de ani. 

Suverana a murit în Scoția, la Castelul Balmoral, unul dintre locurile ei preferate. Nu se știu exact ultimele cuvinte ale reginei, dar preotul care a venit la Balmoral spune că vorbea despre trecutul ei, despre cai, despre părinții ei, despre prințul Philip și, în ciuda multor greutăți prin care a trecut, nu are niciun regret.

Surse foto:

(78) Pinterest

Queen Elizabeth II tiaras: The tiaras worn by Queen Elizabeth II, British Royal Family | Guide (nine.com.a

Despre mica rochie neagră – un clasic în modă

Ți s-a întâmplat vreodată să nu ai cu ce să te îmbraci? Să intri în criză de timp sau să nu ai nicio idee ce vei purta la un eveniment? Dacă răspunsul este da, atunci articolul acesta este pentru tine!

Un must have este mica rochie neagră sau little black dress, cum mai este cunoscută. Este o piesă fundamentală în orice garderobă, care nu se va demoda niciodată. Această rochie este un all time favourite al doamnelor, deoarece este de lungă durată, versatilă și accesibilă tuturor.

Mulți observatori de modă afirmă că fiecare femeie ar trebui să dețină o rochie neagră simplă, elegantă, care poate fi personalizată mai mult sau mai puțin, în funcție de ocazie. Poate fi purtată atât în timpul zilei, cât și la evenimentele exclusiviste de seară.

„Luxul trebuie să fie confortabil, altfel nu e lux“ - Coco Chanel

Negrul a fost întotdeauna o culoare bogată în simbolism. Reprezenta bogăția în secolul al XVI-lea, romantismul și arta în secolul al XVIII-lea. Ann Demeulemeester spunea „Negrul este poetic. Cum îți imaginezi un poet? Într-o jachetă galbenă strălucitoare? Probabil că nu“.  Pe măsură ce a început epoca victoriană, negrul a trecut de la o culoare de artă la una de durere și doliu.

În 1926, Chanel a publicat o imagine cu o rochie neagră scurtă și simplă în Vogue american. Era lungă până la gambă, dreaptă și decorată doar cu câteva linii diagonale. Rochia neagră era simplă și accesibilă femeilor din toate clasele sociale. Vogue a spus că aceasta va deveni „un fel de uniformă pentru toate femeile cu gust“.

Prima schiță „Little Black Dress“ (LBD), revista „Vogue“, 1926
Coco Chanel
Sursă foto: revista „Vogue“

Acest lucru, precum și alte modele ale casei Chanel, au ajutat să disocieze negrul de doliu și să-l reinventeze ca uniformă a celor de înaltă clasă, bogați și șic. Așa cum însăși Coco a proclamat: „Am impus negrul: este încă puternic și astăzi pentru că negrul șterge totul în jur.“

Totuși, nu Chanel a inventat-o, căci acest model de rochie era cel mai purtat după al Doilea Război Mondial, compoziția fiind modestă şi ieftină, din material puţin, apropiată de corp. Aceasta era rochia cu care femeia trebuia să facă faţă multor situaţii. Chanel a avut geniul de a intui valoarea unei asemenea rochii în garderoba unei femei, multitudinea de variante de asortare şi accesorizări posibile, infinitele ipostaze conferite purtătoarei.

Mica rochie a devenit preferata femeilor de pe tot globul şi, treptat, a creatorilor de modă, care s-au jucat cu infinite alte prototipuri. Este până acum cea mai longevivă piesă vestimentară.

Exemple celebre

Nicio rochie neagră nu este la fel de memorabilă precum „rochia de răzbunare“ a Prințesei Diana. Diana a îmbrăcat această rochie după scandalul de înșelăciune al soțului ei din 1994. Prințesa și-a accesorizat rochia cu un choker din safir și acesta a devenit rapid unul dintre cele mai importante clipe ale modei.

Mica rochie neagră a lui Audrey Hepburn de la Breakfast at Tiffany’s a fost întotdeauna considerat unul dintre cele mai emblematice look-uri din istoria cinematografiei. Hepburn este clasic șic în micuța ei rochie neagră pe care o împodobește/ accesorizează cu mănuși, cu un colier Tiffany care are mai multe rânduri de perle, precum și cu o broșă în păr.

Audrey Hepburn, „Breakfast at Tiffany’s“, 1961
Hubert de Givenchy

Sursă foto: loffcielusa.com

Rochia lui Jennifer Aniston este minimalistă: simplă, cu bretele spaghetti și poartă o pereche de tocuri cu bretele negre. Aniston își poartă părul într-o coadă de cal doar cu o tamponare de machiaj, întruchipând momentul perfect de rochie neagră din anii ’90.

Așadar, mica rochie neagră are infinite moduri de a fi purtată și arată bine pe orice trup. Indiferent de vârstă, înălțime, culoarea părului sau a ochilor… cu această rochie nu ai cum sa dai greș!

Citește și: Sănătatea sufletului

Sănătatea sufletului

Sufletul reprezintă comoara noastră. Este cel mai de preț cadou pe care l-am putea deține vreodată. El este cel ce ne diferențiază de lume. În toată această varietate și multiple asemuiri, sufletul este cel care iese la suprafață și pune capăt oricăror nemulțumiri. El se deosebește prin cortina sa, podoaba chipului – părul, prin oglinda sa – ochii pătrunzători și intangibili, respectiv prin vocea sa, graiul inimii. 

Ori de câte ori sufletul ne este rănit, înghețat de toată răutatea din împrejurimi, efectele se manifestă nu doar în interiorul nostru, ci și în exterior, astfel fiind ușor vizibil când ceva este în neregulă cu noi. Multe lucruri îi pot veni de hac, dar există, de asemenea, o sumedenie de soluții eficiente pentru vindecare. 

Spre exemplu, familia poate reduce întregul stres ce ne frământă, înlătură piatra grea ce zace ca un morman de zăpadă pe suflet, simțindu-ne, în cele din urmă, ușurați și lipsiți de grijile, parcă, interminabile. Familia are acest efect de a evapora întreaga plasă de vapori grei și cenușii ce atârnă deasupra noastră, blocându-ne de la a încolți și înmuguri. Bujorul sufletului nu înflorește din cauza durerilor interioare ce ne bântuie până la final, dacă nu știm cum să scăpăm de ele. 

Când sufletul ni se simte greu, surâsul ce ne luminează chipul pălește, fiind umbrit de o acumulare nesfârșită de tristețe. Ce ne trebuie în astfel de momente tulburătoare și chinuitoare este terapia sufletului, regăsindu-se în afecțiunea la nivel fizic, spre exemplu îmbrățișări sau la nivel spiritual prin vorbe dulci-dulci, dezmierdându-ne precum căprioara care îl dezmiardă pe Bambi

Cărțile, de asemenea, reprezintă un instrument foarte folositor în curățarea sufletului de negrul din viață. Cartea este însăși un suflet mereu deschis. De fiecare dată când inhalez mirosul paginilor, ochii inimii devin mai limpezi și nu-și mai fixează ținta pe problemele amăgitoare. Cartea are acest impact asupra mea. 

Personajele preferate îmi sunt mereu alături, cu ele mă confesez. Este ceva reciproc, căci nu vine numai din partea mea, ci și din a lor. Primul pas ele l-au făcut atunci când mi s-au destăinuit. Două dintre cărțile mele dragi sunt cele intitulate „Lapte și miere“, respectiv „Soarele și florile sale“, ambele scrise de Rupi Kaur

Ele sunt asemenea unui burete, absorb întregile întâmplări și experiențe, transpunându-le pe filele imaculate ale cărților. Fiecare foaie prezintă câte un citat aparte cu mesaje la fel de speciale. Atât de frumos este totul redactat, încât, ori de câte ori parcurg cu privirea acele sintagme, sufletul încercat de viață deja se revigorează. De fiecare dată când totul pare prea mult pentru a îi ține piept și am impresia că regele va fi capturat, cartea mă ajută, mă ține să nu cad și zic, astfel, șah mat! 

Timpul ne-a fost oferit de Dumnezeu încă de la începutul începuturilor cu scopul de a ne valorifica pe noi, în calitate de ființe umane, de a ne diferenția de celelalte vietăți sau ființe necuvântătoare. Este vocea intimă pe care numai El o poate auzi, ale cărei strigăte și plânsete sunt domolite numai prin puterea Lui. Atâta ne iubește Domnul încât ne-a oferit darurile Sfântului Duh. Acest simbol spiritual este atât de pur și curat încât poate fi asemănat cu o icoană, icoana sacră. Este camera unde toate experiențele plăcute sau nu, amintirile frumoase, concepțiile, trăirile și nu numai își au locul. Este cel dintâi dar și cel mai special. Nu poate fi atins, căci este menit simțirii. Este ancora lui Noe, sprijinul nostru de care ne ținem cu atâta ardoare când avem senzația că suntem cu un picior în gol. 

Sufletul este cel dintâi învingător. Când trupul ne cedează, când mintea nu mai guvernează, când corpului i se pierde puterea de a sta vertical, sufletul izbutește. Drept dovadă, ce este mai puternic decât sufletul ce se sfărâmă câte puțin, ce se pierde pe poteci nemaiumblate, dar care, în ciuda tuturor, continuă să trăiască? 

Când suntem întrebați după ce ne ghidăm dintre suflet și minte, alegem cu mare tărie de caracter prima variantă. Motivul acestei puternice afirmații este acela că sufletul este o părticică din Dumnezeu, părticică de care noi avem parte de când ne naștem. Este darul Lui pentru noi. Sufletul și Domnul sunt inseparabile unul de celălalt. Sufletul este ceea ce ne unește cu Divinitatea, căci suntem unul în El. Astfel, el nu poate fi considerat bun sau rău, căci este dincolo de puterea noastră de a percepe și înțelege lucrurile. Este pur și curat asemenea ochiului de fecioară, totul este divin când vine vorba de suflet. Este ceea ce ne salvează de la eșec, de la nereușită. În cele mai întunecate perioade ale vieții noastre, sufletul vine și împrăștie lumină. 

Ochii oglindesc inima. Ceea ce văd oamenii atunci când ne privesc este ceea ce prezintă interiorul nostru. Inima se reflectă în ochii noștri precum lumina lunii se reflectă în luciul apelor. Sunt atâtea mistere, trăiri, povești ce stau pitite înăuntrul nostru. Este o adevărată enigmă pe care nu oricine o poate elucida. Este o carapace sub care nu pot toți intra. 

Fiecare suflet are o pereche, astfel existând denumirea de suflete-pereche. Ele se unesc, se contopesc, forța lor fiind mai presus de orice. Au o afinitate unul pentru celălalt. Se creează o legătură inimaginabilă. Richard Webster, autor celebru din Noua Zeelandă, a afirmat Legătura dintre sufletele – pereche merge mai departe decât «până moartea ne va despărți», pentru că dragostea adevărată nu moare niciodată.“ Nu toți reușesc să-și găsească jumătatea, de aceea trebuie să prețuim acest dar odată ce-l găsim. Mulți se abat de la drumul lor, o iau pe alte căi și văi, îndepărtându-se în neștiință de ceea ce este al lor. Se întâmplă să aleagă persoana nepotrivită pentru ei din cauza unor bariere impuse de societate sau din cauză că sunt prea departe de dragostea adevărată. Când pierzi iubirea, inevitabil, îți pierzi și sinele. Nu dăunează acest lucru atât de tare sufletului, încât, orice ai face, el nu mai poate fi reparat? S-a format deja o prăpastie atât de mare și atât de adâncă, încât nu mai există nicio șansă de a o umple… deja te-ai înstrăinat de adevăratul sens al iubirii. Cât de năpraznic este numai gândul la o asemenea catastrofă… 

Rugăciunea este vindecarea absolută. Este cel mai bun antidot pe care l-am putea lua. Medicamentul pe care nu toată lumea îl valorează. Este atât de pur și curat, culoarea alb i se potrivește atât de bine, încât, fără vreun dubiu, sufletul se află sub tratament. Relele dispar și rămân numai bucuriile și împlinirile. Sănătatea este starea de armonie a corpului, minții și inimii, de aceea este foarte important să nu o neglijăm. Energiile negative se plimbă pe oriunde, dar depinde de noi dacă le lăsăm să acționeze asupra noastră sau nu. Ele nu ne pot afecta dacă le împiedicăm să nu ne intre în minte, căci controlul e deținut de creier. Așa cum un ditamai oceanul nu poate scufunda o barcă doar dacă apa pătrunde în interiorul său, așa și negativitatea din jurul nostru nu ne poate răni. Asta doar dacă îi permitem. 

În această lume unde viciile guvernează, sufletul este singura virtute ce nu se pierde în mulțime. De altfel, virtutea este sănătatea sufletului, în aceeași măsură precum fericirea și dragostea. Inocența ne salvează, deoarece, odată cu ea, puritatea interioară nu dispare, datează mereu și mereu. În cele din urmă, el își arată frumusețea absolută, căci adevărata înfățișare de aur nu este cea fizică pe care cu toții o arată lumii, ci este cea din interior, care nu se fălește pentru a fi văzută. Fără armonie, este imposibil să obții această frumusețe. Chiar și cele mai atractive trăsături faciale sau corporale își pierd farmecul și strălucirea când sunt înlocuite de un suflet urât. A fi frumos pe dinăuntru este o calitate atât de rar întâlnită, încât pare și magică. Este magia pe care cu toții o putem deține, dacă știm cum să ne antrenăm. 

Sănătatea sufletului se regăsește în frumusețea sa. Un termen de mare însemnătate pentru omenire. Cine iubește arta, natura, oamenii, cine-L iubește pe Dumnezeu demonstrează că frumosul există în continuare. Să te afli mereu în slujba frumosului înseamnă să nu te lași acaparat de sentimentele negative ce dau târcoale prin orașe și capitale. Înseamnă dorința arzătoare de a schimba lumea în bine, de a face un loc mai bun de trăit. Frumusețea interioară poate fi asemănată cu perlele din adâncurile mărilor, cu inima oceanului. Cine are parte de ele se simte binecuvântat și norocos. Aceasta frumusețe, frumusețea sufletească, nu se atinge, se simte. Fără ea, totul ar păli în întuneric. Toată strălucirea s-ar estompa și lumina nu s-ar mai aprinde niciodată. Atât de puternică și pură este forța sa. 

Cel dintâi leac ce vindecă rănile sufletului o reprezintă iubirea. Dragostea este o forță vitală creatoare de viață, dar și de suflete, căci prin suflet ne valorificăm. Prin intermediul ei ne arătăm adevăratul chip. Dragostea este cântec pentru inimă. Notele muzicale sunt atât de calde și suave încât topește toți ghețarii și toate lanțurile de țurțuri care trag de suflet. Lumina sa fierbinte încălzește o iarnă întreagă, nefiind necesare eforturi în realizarea acestui lucru. Când totul pare pe picior de ducă, dragostea își face simțită prezența și salvează tot tărâmul vrăjit de la înecul în marea disperată. Noaptea, după lăsarea amurgului, când soarele gentil pleacă și vine în locul său frumoasa si maiestuoasa lună, flacăra iubirii arde așa cum bila sângerie nu ar putea vreodată. Lumina sa este mai aprinsă decât lumina celei mai mari și strălucitoare stele. Este dincolo de hotare, de orizonturi. 

Sufletul înseamnă sinceritate! Cea mai sinceră conversație pe care ai putea-o avea vreodată cu cineva pentru a te confesa este cea purtată cu propriul tău suflet. Cine te cunoaște mai bine decât el? El știe de ce ai nevoie cu mult înainte ca tu să știi. Are această putere de a-ți fi mereu alături. În momentele când te simți singur și ești de părere ca n-ai pe nimeni cu care să poți vorbi despre ceea ce te apasă, suflețelul îți vine în ajutor. Este cel mai bun prieten pe care orice om l-ar putea avea vreodată. Prietenia pe care o ai cu inima este cea mai frumoasă și chiar atinge culmile desăvârșirii, pentru că te unești cu perfecțiunea. Sufletul tău este definiția concretă a perfecțiunii în viață. Odată ce legătura dintre tine și suflet devine indisolubilă, poți fi sigur că așa este și legătura cu Dumnezeu. De neoprit! 

Se spune că esențele tari se țin în sticluțe mici, dar în cazul nostru, esența este sufletul. Este esența care dă gust prăjiturilor. Tortul aniversar prinde altă aromă odată ce își ia extractul din cele patru cămăruțe ale inimii. Esența, acest sirop dulce este complet diferit față de ceea ce știam noi. Nu se vede, nu curge, nu se poate pipăi. Este totul la nivel spiritual, înrămată și atașată într-un tablou fără cusur în interiorul nostru. Toate demonstrațiile științifice își pierd teoria atunci când puterea sufletului preia totul, căci nimic nu este mai puternic decât forța sa indestructibilă. 

Deja știm care este raționamentul minții. Gândește la rece și nu se lasă influențat. Dar oare la fel procedează și sufletul? Răspunsul este NU! El rezonează cu noi pe deplin. Când noi suntem fericiți, fericirea îl acaparează și pe el. Când tristețile se răsfrâng în fața noastră, cioburile tăindu-ne, sufletul simte rănile și durerea provocată. Se adăpostește când căutăm refugiu și zburdă ca mielușeii pe pajiște când ne cresc aripile fericirii absolute. Fericirea, cu toate acestea, este ceva abstract, dar totodată, ceva ce ne-ar îngreuna și mohorî traiul dacă ne-am petrece zilele în absența sa.  În negura vieții, unde până și cel mai mic lucru sau cea mai neînsemnată acțiune este păcat, unicul simbol căruia nu i se șterge inocența și sfințenia este sufletul. El este eroul nostru, salvatorul tuturor. Ne ghidează drumurile asemenea unei stele călăuzitoare. Luminează precum farul și câștigă toate luptele precum Achilles. Este cel care ne menține în viață.

Sursă foto: pexels.com

Citește și: Cât de mult pot să mă apropii fără să te omor?

Facultățile din România. Opțiuni, admitere și avantaje

Sursă foto: ro.wikipedia.org

Cu toţii ne gândim să urmăm o facultate după terminarea liceului. Este modul cel mai firesc de a ne continua studiile, în vederea specializării într-un domeniu ales, pe care să-l transformăm apoi în propria carieră. Desigur, într-o lume a mobilitătii şi a schimbării, e foarte posibil să ne schimbăm meseria de mai multe ori de-a lungul vieții, printr-o specializare continuă. Totuşi, începutul e foarte important, de aceea, şi alegerea unei facultăți e foarte importantă.

Iar dacă aceasta este foarte căutată, se pune problema admiterii pe baza unui concurs, atât în țară, cât şi în străinătate. Admiterea în facultăţi a pus şi va pune la grea încercare atât implicarea candidaților, cât şi capacitatea organizatorică a universităţilor.

Medicina şi ingineria sunt, conform statisticilor din ultimii ani, cele mai căutate de absolvenții profilului real din liceele din România. Admiterea este deci de cele mai multe ori dificilă şi foarte selectivă, atât printr-un concurs pe bază de examen, cât şi printr-un concurs de dosare. Autonomia universităților româneşti îşi spune cuvântul în decizia de a alege un anumit tip de admitere şi, în plus, problemele cauzate de pandemia de COVID-19, care reclamă condiții speciale de desfășurare a examenelor cu prezență fizică sau chiar face ca acestea să nu mai aibă loc. De aceea, media de la Bacalaureat şi cea din anii de liceu rămân un criteriu după care s-a făcut admiterea în cele mai multe facultăţi, cu pondere diferită de la un caz la altul, în anul 2021. Au făcut excepţie Medicina, unde universităţile din întreaga ţară au organizat admiterea pe bază de examen la chimie şi/ sau biologie, şi Dreptul de la Universitatea Bucureşti.

Una dintre facultăţile unde concurenţa este mare este, fără îndoială, Medicina, unde, la Bucureşti, se înscriu, an de an, peste 4.000 de candidaţi pentru cele 1.500 de locuri pentru toate specializările. S-a mers şi în 2021 pe principiul de a se susține un examen cu prezenţă fizică a candidaţilor în săli, a cărui organizare în condiţii pandemice a ridicat numeroase probleme.

La Drept, Universitatea din Bucureşti, şi anul acesta se intenţionează să se organizeze admitere cu prezenţă fizică, sub forma unui examen grilă, cu distanţare. În schimb, alte facultăţi ale Universității Bucureşti au decis deja că admiterea va fi pe bază de dosar, aplicând diverse criterii de selecţie – media de la Bacalaureat, mediile la anumite materii specifice domeniului sau combinaţii între acestea, criteriile şi ponderea acestora fiind diferite de la o facultate la alta, în baza autonomiei universitare.

Anul trecut, o mare concurență a fost şi la Politehnica din Bucureşti. Cea mai căutată a fost Facultatea de Automatică şi Calculatoare, iar admiterea s-a realizat În mai multe etape (anticipată prin concurs de dosare, admitere prin concurs cu probe scrise la matematică şi, la alegere, fizică, informatică sau chimie şi admitere-completare).

Ca noutate, în baza unui protocol semnat cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, universităţile au avut acces în acest an la sistemul integrat informatic al învăţământului preuniversitar. Pe baza CNP-ului candidatului, se va putea şi anul acesta intra şi verifica seria şi numărul diplomei de Bacalaureat şi notele obţinute.

În privința studiilor în străinătate, concursul presupune înscrierea online, de cele mai multe ori din toamnă până în martie, a unui dosar complex pe o platformă dedicată. În funcție de universitate şi de facultate, acesta conține descrierea activității candidatului (premii, participări la cursuri şi activități extraşcolare, pasiuni, implicare socială).

Un rol important în realizarea acestui portret îl pot avea eseurile motivaționale cerute de unele şcoli şi scrisorile de recomandare din partea profesorilor de la clasă. Și, desigur, este foarte importantă atenția acordată obținerii unei burse de studiu, cu multe detalii despre situația financiară a familiei.

Ținând seama de aspectele prezentate, admiterea la facultate este şi anul acesta un demers serios, minuțios pregătit de viitorul student, astfel încât eforturile sale să fie răsplătite prin începerea cu succes a unui drum în domeniul dorit.

 

Sursă foto: www.pexels.com

Camerele secrete din „Mircea…”

Sursă foto: facebook.com

Doamna director adjunct m-a primit la dumneaei în birou, fostul birou al directorului adjunct al inspectoratului județean și ne-a prezentat o scurtă și interesantă lecție de istorie despre liceu; în birou am avut ocazia de a vedea sculptura originală: ,,De-a v-ați ascunselea” din anul 1928 al lui Jalea, fost mircist. Cu ajutorul oficialităților locale și naționale pe data de 13 octombrie în prezența lui I.C Brătianu a început construirea imobilului, cu destinație de liceu. Clădirea a fost proiectată de arhitectul N. Stănescu, iar lucrările de fundație au fost proiectate de inginerul D. Staicovici. Clădirea teatrului a aparținut liceului până în anul 1956. Întrebarea este dacă a existat vreodată o legătură, cale de comunicare între aripa Mircea și actualul teatru? Răspunsul este nu. Teatrul este o clădire separată, care s-a aflat în administrația liceului și care s-a folosit ca sală de festivități. Toate momentele festive se desfășurau acolo.

Cancelaria și celebra masă

Cancelaria a fost unul dintre subiectele abordate. Dulapurile de tip bibliotecă sunt originalele, restul mobilierului fiind necondiționat. În ele se adăpostesc cărți rare, foarte vechi și valoroase. Spre deosebire de alte săli care nu și-au păstrat întrebuințarea lor inițială, sala Coriolan în care odinioară se află laboratorul de chimie: ,,o adevărată uzină”, cancelaria a fost folosită în permanență conform destinației inițiale.

În cancelarie se afla renumita masă, în stare originală, simbol al trăiniciei Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”. La montarea ei, meșterul a construit un mecanism de deblocare activat de o cheie specială. Odată cu moartea sa s-a pierdut și cheia, masa rămânând imobilă. Aceas- ta poate fi mutată doar cu tot cu podea sau grinzi, masa fiind prinsă în ele. În timpul ocupației sovietice cancelaria a fost folosită ca o cazarmă. Trupele rusești au încercat să o scoată, dar curând și-au dat seama că acest lucru însemna demolarea clădirii. Până și în prezent toate renovările și reamenajările se fac luând în calcul poziția fixă a mesei.

Subsolul și trupa de rock

Un alt subiect abordat a fost subsolul, un spațiu mic folosit în urmă cu mai bine de 20 de ani pentru repetițiile trupei rock a școlii și care în prezent este loc de depozitare. Partea cu acces din curtea mică interioară are la subsol mai multe încăperi, cu dimensiuni reduse. În trecut, acestea erau folosite ca săli de clasă, însă dat fiind contextul pandemic au devenit spații de depozitare a mobilierului, în prezent fiind sediu al clubului de robotică.

Arhiva școlii și sala de fitness

Am vizitat una dintre arhivele scolii, mai exact fosta sala de fitness. Clădirea anexa, aproape lipită de clădirea teatrului, are intrarea dinspre curtea interioara mare. Spațiul este alcătuit din doua camere mai micuțe care se afla față în față, între ele aflându-se o baie. Inițial a fost amenajată cu oglinzi, pe pereții camerelor, pentru a crea impresia de dublu spațiu și cu aparate: pistă de alergat, biciclete, gantere, haltere etc. Sala de fitness a fost accesibilă atât elevilor, cât și profesorilor. Din oarecare motive subiective, profesorii erau cei care frecventau sala mai des decât elevii, aceștia preferând să-și pe- treacă timpul liber altfel; în timpul orelor de sport aceștia preferau să joace baschet, volei, șah etc. Din cauza utilizării ,,excesive” a sălii și a nevoiei de spațiu aceasta a devenit una dintre arhivele scolii. Deoarece echipamentul a fost obținut printr-o donație, la rândul său liceul a donat echipamentul.

N-am uitat să întreb și despre podul liceului, unde sunt amenajate câteva cabinete pentru limbi străine. Pe niște scări înguste și cam tocite, așa cum sunt și celelalte de pe aripa Parc, se ajunge pe un hol destul de spațios; prin ferestrele ca niște ochi iscoditori care privesc către curtea interioară pătrunde lumina
naturală. Ne întâmpină niște uși cam ponosite, dar care se potrivesc cu vârsta și vechimea locului, iar dincolo de acestea sunt cele două săli de clasă unde de obicei se desfășoare ore de engleză, germană ori franceză. Ca orice pod care se respectă, și cel al liceului „Mircea” adăpostește stoluri de guguștiuci gâlgâitori.

Pentru bobocul din mine, acest periplu prin camerele mai puțin cunoscute ale liceului este un motiv de mândrie: voi aparține și eu acestui loc minunat.

WordPress Cookie Plugin by Real Cookie Banner