zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Până la stele și mai departe

De vorbă cu olimpicul internațional George Prodan, absolvent CNMB promoția 2018

Pe porțile colegiului nostru intră, cu entuziasm de boboci, elevi talentați și ies, generație după generație, o mulțime de olimpici naționali și internaționali. Sunt elevi care, prin inteligența deosebită și puterea de muncă, au ajuns să participe la competiții școlare la cel mai înalt nivel. Fiecare tânăr fost mircist performant are câte o poveste din care atât noi cât și viitoarele generații ne putem inspira pentru a ne atinge adevăratul potențial.

Unul dintre acești mirciști este George Prodan. Datorită pasiunii lui pentru fizică, astrofizică și astronomie, el a reușit să obțină numeroase distincții pe plan național (Mențiune la ONF 2017) și internațional (Medalie de argint la Olimpiada Internațională de Astronomie și Astrofizică 2018 și Mențiune onorabilă la Olimpiada Internațională de Astronomie și Astrofizică 2017). Activitatea lui George în CNMB nu s-a terminat însă la finalul studiilor sale; anul trecut a revenit pentru a-i ajuta pe elevii din clasele a XI-a și a XII-a să obțină rezultate cât mai bune la Olimpiada de Fizică.

Dar… puteți afla mai multe despre George prin intermediul răspunsurilor sale din dialogul pe care l-am purtat peste vară.

B.Ș.P.: Ai absolvit Colegiul „Mircea” în 2018 și te-ai impus printre numele de referință ale performanței la olimpiadele școlare. Noi, actualii mirciști, suntem interesați să te cunoaștem mai bine. Deci, ce ne poți spune despre tine?

G.P.: Într-adevăr, am absolvit în 2018 și acum, la vârsta de aproape 25 de ani, chiar dacă am terminat studiile predoctorale, încă sunt o fire curioasă și zi de zi încerc să descopăr lucuri noi, să explorez lumea și să mă cunosc mai bine ca persoană. Deci, așa, pe scurt, ar fi greu să zic ceva concret despre mine. Să zicem că am rămas aceeași persoană ambițioasă, implicată în ceea ce face și consecventă.

B.Ș.P.: Atât în activitatea ta din liceu, cat și în cea de după terminarea acestuia se remarcă un interes deosebit pentru fizică, astrofizică și astronomie. Ce te-a făcut să iubești aceste domenii?

G.P.: De când eram în școala primară adoram matematica și științele exacte în general. Toate acele exerciții, fenomene despre care citeam, le vedeam pe toate ca pe mici puzzle-uri, pe care pur și simplu îmi plăcea să le rezolv. Însă am avut norocul să am și profesori provocatori, care să mă motiveze, iar asta este un plus enorm.

Interesul meu pentru aceste domenii a crescut gradual, iar în liceu, când am descoperit astronomia, am știut ce vreau să fac în viitor. Acum îmi dau seama că nu a fost doar o fază de moment, deoarece am rămas la fel de dedicat și lucrez cu aceeași plăcere. Ce m-a făcut să aleg să fac asta… sincer, nu știu. Chiar a fost o alegere pe care am făcut-o din instinct și nu regret nimic.

B.Ș.P.: Sunt convins că pentru a obține rezultatele atinse de tine a fost nevoie de foarte multă muncă. Cât timp alocai zilnic pregătirii și cât timp liber aveai? Sunt curios să știu cum ți-l petreceai în perioada liceului.

G.P.: Este de muncă, într-adevăr. Nu puteam merge la olimpiadă cum am mers apoi, uneori, la examenele de la facultate (i.e. cu motto-ul 99% talent și 1% muncă). La olimpiadă să zicem că e cam 50% cu 50%, deoarece sunt mulți competitori foarte buni. Mi-am dat seama de asta singur, deoarece în clasa a XI-a am început să mă pregătesc mai din timp pentru olimpiadă, adică de prin octombrie-noiembrie. Îmi făceam singur un fel de programă și mă organizăm ca în fiecare săptămână să lucrez dintr-un anumit capitol. Ca timp, veneam acasă după liceu și cam 2-3-4 ore lucram, cât timp simțeam eu că sunt productiv. În weekend-uri încercam să mă relaxez.

Aveam timp liber suficient, mai ieșeam prin oraș, îmi plăcea și încă îmi place să înot, jucam jocuri video cu prietenii, vizionam seriale etc. Din clasa a XI-a am fondat și Cercul județean de astronomie cu doi prieteni, Hakan Calila și Andrei Popa, iar o parte din weekend o petreceam și acolo cu drag.

Thailanda, 2017

B.Ș.P.: Mulți dintre noi, chiar dacă și-o doresc, nu vor ajunge niciodată la o olimpiadă internațională. Cum ai descrie experiența participării la o competiție de un asemenea nivel?

G.P.: A fost intensă și competitivă pe toate planurile. Am avut norocul să particip la două ediții ale Olimpiadei Internaționale de Astronomie și Astrofizică, una în Thailanda și una în China. În ambii ani am avut aceleași emoții atunci când fluturam împreună cu colegii steagul țării noastre la festivitățile de deschidere și premiere. Am cunoscut persoane de pe tot Globul, lucru care mi s-a părut incredibil atunci. Pot spune ca au fost printre cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut în liceu.

Thailanda, 2017

B.Ș.P.: Ai făcut parte dintr-o generație pe care mulți o descriu ca fiind „de aur”. A fost una dintre perioadele când liceul nostru a avut printre cele mai bune rezultate. Crezi că existau atunci mai multă determinare, motivație sau presiune pentru obținerea unui rezultat academic excepțional?

G.P.: Nu am urmărit rezultatele liceului după ce am absolvit. Nu sunt de părere că ar exista un anume factor care să-i motiveze pe elevi pentru olimpiade, ci un cumul de factori. „Mircea” oferă oportunitatea de a excela prin profesorii dedicați și resursele adecvate, însă motivația și determinarea trebuie să vină din interiorul fiecărui elev.

Mi se pare mult spus „de aur”. Există elevi foarte buni și talentați care nu participă la olimpiade. Excelența academică nu se măsoară mereu în numărul de medalii obținute la olimpiade. Sunt rezultate importante, într-adevăr, dar depinde mult și de circumstanțe.

2018
Echipa României la festivitatea de deschidere a Olimpiadei din China

B.Ș.P.: De mult timp îi și îndrumi pe elevii interesați de științe prin cursurile pe care le susții. Cum ți se pare interacțiunea cu tinerii din calitatea de profesor? Vezi acum diferit experiența ta ca elev?

G.P.: Anul acesta am fost „profesor” la Cercul de fizică al Fundației eMAG și chiar nu a fost o misiune ușoară. Evident, faptul că am fost și eu la olimpiade acum câțiva ani și sunt mai apropiat de vârsta cursanților a făcut să fie mai ușor pentru ei să interacționeze și să pună tot felul de întrebări, însă eu am simțit că aveam responsabilitatea aceasta pe umerii mei. Nu e ușor să lucrezi cu elevii olimpici, mai ales la fizică, o olimpiadă dificilă. Trebuia să mă pregătesc bine, să fiu sigur că îi pot ajuta cât mai mult și tot nu simțeam că fac destul. Însă per total cred că a fost o experiență grozavă, interacțiunea cu ei a fost constructivă și am mai învățat și eu câte ceva nou de la lecție la lecție.

B.Ș.P.: Recent ai ținut în cadrul Colegiului „Mircea” un cerc de fizică pentru clasele terminale (a XI-a și a XII-a). Copiii pe care i-ai întâlnit sunt cei care și-au petrecut doi ani de școală…  „acasă”, având cursuri on-line, din cauza pandemiei. Ai simțit că această criză globală a anilor 2020-2022 a lăsat urme? Generațiile de acum ți se par diferite de generația ta?

G.P.: Oarecum… În timpul pregătirii, mereu le făceam copiilor mici observații că greșesc la calcule, la chestii mai muncitorești. Și am observat acest lucru și în lucrările elevilor de la Olimpiada de Astronomie și Astrofizică, la care sunt membru în Comisia Centrală. Nu știu dacă e o urmă a perioadei de școală on-line sau, poate, văd eu lucrurile diferit din perspectiva profesorului. Totuși, ei înțeleg fenomenele foarte bine și sunt muncitori; nu mi s-a părut o generație de olimpici atipică.

Cercul de astronomie

B.Ș.P.: Mulți elevi vor găsi o sursă de inspirație în reușitele tale. Ce sfat le dai celor care țintesc către un rezultat bun la olimpiadă?

G.P.: Pasiunea este baza. Să facă ceea ce fac din plăcere. Apoi, consistența și o atitudine pozitivă fac diferența.

B.Ș.P. :Deși ai absolvit facultatea în București, o parte dintre studii le-ai facut la Universitatea din Padova. De ce acolo? Ce diferențe ai remarcat între sistemul de învățământ din Italia și cel din România? Încotro i-ai îndruma pe liceenii de azi?

G.P.: Am ales Padova pentru oportunitățile de acolo. Căutam un master mai flexibil, să îmi îmbunătățesc și cunoștiințele pe partea de infomatică/ inteligență artificială, deoarece, ca cercetător, sunt absolut necesare în orice domeniu. Am găsit în Padova un program de master care se numește „Physics of Data”.

Mi-a plăcut foarte mult că puteam eu să îmi aleg ce cursuri vreau să fac, lucru pe care nu îl puteam face în România. Apoi, am observat că s-a pus accent pe practică și colaborare interdisciplinară – am avut multe proiecte în echipe și cred că a fost un lucru bun.

Dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost atmosfera de acolo. Fiind un master internațional, am avut colegi din diferite țări și am legat multe prietenii. Încă ne mai vizităm și după absolvire. Cu siguranță, recomand o astfel de experiență, dar nu pentru că „e mai bine decât în România”, ci ca experiență culturală.

B.Ș.P.: Fizica și astronomia sunt marile tale pasiuni. Totuși, ce alte preocupări mai ai?

G.P.: Multe. Mereu îmi place să încerc lucruri noi. De exemplu, în al doilea an de master am avut ocazia să fac cursuri de canotaj și am făcut câteva săptămâni bune. Îmi place să călătoresc, să vizitez orașe și țări în care nu am mai fost și să le înțeleg istoria. Și, evident, după doi de ani de locuit în Italia, îmi place să gătesc tot felul de paste.

B.Ș.P.: Ești implicat într-o mulțime de proiecte. Cum reușești să le gestionezi pe toate? Cum arată o zi din viața ta?

G.P.: După cum a zis doamna profesoară de engleză când eram clasa a XII-a: Timp este suficient, trebuie doar să-ți faci timp.

B.Ș.P.: De multe ori auzim în rândul tinerilor exclamația „Urăsc școala!”. Majoritatea își exprimă deschis dorința de a termina cât mai repede studiile. Mai tărziu, însă, mulți dintre aceiași copii, deveniți adulți, vor să se întoarcă la școală și își amintesc cu plăcere de clipele petrecute pe băncile liceului. George, ție îți este dor de perioada când erai elev al liceului? Care sunt momentele din timpul liceului de care îți aduci aminte cu cel mai mare drag?

G.P.: Îmi e dor de olimpiade, de atmosfera de acolo. Olimpiada nu este doar despre o disciplină anume, este despre o întreagă comunitate care se formează și în care se leagă prietenii foarte strânse.

B.Ș.P.: Venind vorba de amintirile din timpul școlii, există un cadru didactic care te-a influențat în mod deosebit?

G.P.: Am încercat să fiu atent la toate orele și să învâț câte ceva de la fiecare profesor. Nu neapărat despre disciplina predată. Informațiile există, le găsim pe Internet sau întrebăm ChatGPT. Aptitudinile și modul de a gândi sunt mult mai importante. Cel mai mult timp l-am petrecut cu doamna profesoara de fizică Adina Dogărescu, deci probabil ea m-a influențat într-un procent mai mare.

B.Ș.P.: Sunt convins că și în prezent ai aceeași dorință de cunoaștere pe care o aveai și atunci când erai elev. Care ar fi cartea pe care o recomanzi elevilor însetați de cunoaștere?

G.P.: …Până mă decid, aveți timp să citiți cea mai apropiată carte.

B.Ș.P.: Trecutul  și prezentul tău sunt strălucite. Ai avut o mulțime de realizări demne de a fi menționate. Aș vrea, totuși, să știu ce planuri de viitor ai.

G.P.: Momentan, lucrez ca asistent de cercetare în cadrul misiunii spațiale „Hera” a Agenției Spațiale Europene. Mă ocup cu algoritmii care procesează datele ce vor fi achiziționate de una dintre camerele de pe satelit, sunt un fel de astro-programator. Misiunea se va încheia în câțiva ani și mă voi concentra pe această temă la doctorat. Cam acesta este planul meu principal.

Viața lui George Prodan este fascinantă. Îi sunt recunoscător pentru timpul pe care mi l-a acordat în încercarea de a-l înțelege mai bine și, prin el, de a ne apropia de secretul performanței. George ne-a demonstrat că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poți face este să-ți găsești adevărata pasiune și să reușești să o transformi într-o carieră pe care o vei iubi.

Citește și: Deșertul unui veac și deșertăciunea eternă

Despre tenis și alte visuri

Joi, pe 13 iunie, Sergiu Darie Medeșan, fost mircist și actual jucător de tenis, a fost invitat în Amfiteatrul „Coriolan” pentru a le vorbi elevilor despre ce înseamnă să faci sport de performanță și să înveți în același timp, despre ce înțelege el prin visul american, despre experiența lui din România în comparație cu cea din SUA.

După ce a câștigat câteva turnee interne și internaționale, la simplu și la dublu, în 2017 Sergiu Medeșan, pe atunci elev în clasa a XII-a la CNMB, a fost admis la Academia de Tenis BTT, continuându-și studiile la European International School of Barcelona. Au urmat studiile universitare în SUA, perioadă în care a jucat tenis în NCAA Division 1. În prezent este Head Tennis Coach la Break Tennis Club Mamaia.

Dorindu-ne să aflăm cum începe cariera unui tenismen, dar și ce înseamnă să trăiești în țara viitorului, i-am pus câteva întrebări lămuritoare. Redăm, în cele ce urmează, răspunsurile sale.

Redacția ZAA: Sergiu, privind în urmă, îți amintești când ai descoperit că tenisul reprezintă mai mult decât o pasiune pentru tine?

S.M.: La vârsta de nouă ani și jumătate sau zece, în momentul în care am fost copil de mingi la un eveniment foarte mare din Constanța, ATP Challenger. Văzând nivelul la care erau jucătorii și cum erau aclamați de fani, de suporteri, m-am simțit motivat și mi-am spus că asta vreau să fac toată viața. Mi-am spus că vreau să ajung jucător de tenis profesionist.

Redacția ZAA: Asta a implicat mult efort și multă ambiție. Cum a fost să îmbini educația cu sportul în timpul liceului și al facultății?

S.M.: În timpul liceului a fost foarte greu. Știam în ce mă bag, știam că la CNMB, un liceu de prestigiu, va fi greu să îmbin sportul de performanță cu școala. Dar am reușit să fac acest lucru cu ajutorul părinților, bineînțeles, dar și al profesorilor, care m-au înțeles și m-au susținut pe tot parcursul acestor ani (chiar din clasa a cincea, când am venit prima oară la CNMB). Deși programul meu era foarte strict, am reușit să învăț pentru fiecare materie, dar și să îmi continui antrenamentele de tenis. Bineînțeles, n-am fost șef de promoție, nu luam doar note de 10, dar am putut să mă mențin pe linia de plutire și să trec cu bine.

Redacția ZAA: Cât de grea ți s-a părut tranziția de la juniori la profesioniști?

S.M.: În tenis, tranziția aceasta e ca traversarea unui teren minat. La juniori este abordat un anumit stil de joc, iar când intri la profesioniști, intri într-un alt sistem, deficitar după părerea mea. La primele turnee în care joci, dai foarte des peste jucători de cel puțin 25 de ani, cu mai multă experiență, pe care e greu să-i învingi dacă nu ai deja un nivel avansat și o echipă în spate care să te ajute.

Redacția ZAA: Cât de mult a contribuit statul la realizarea visului tău? A fost vorba doar de muncă individuală?

S.M.: Din păcate, a fost doar muncă individuală. Părinții s-au ocupat de costuri și s-au implicat în pasiunea mea. Îmi doresc să văd în viitor o federație de tenis ca în Spania, Italia, Franța sau ca în alte țări unde statul se implică în carierele sportivilor și face programe pentru juniorii talentați. Tenisul este foarte costisitor și, din păcate, mulți oameni din România, cum sunt și părinții mei, nu își permit neapărat să se ocupe de costurile impuse de practicarea tenisului de performanță. Dar, cu sacrificii și chinuri, și cu datorii, părinții mei au reușit până la urmă să mă ajute să ajung la un nivel înalt.

Redacția ZAA: Datorită acestor eforturi și performanțelor tale ai ajuns să joci tenis în Statele Unite. Cum ai descrie, în câteva cuvinte, visul american?

S.M.: Bună întrebare. În primul rând, nu este așa cum cred cei care nu au vizitat deloc America. Există păreri bune și păreri proaste. Părerea mea este că SUA prezintă multe avantaje în ceea ce privește studiile și sistemul, implicarea și finanțarea pentru sport și educație. Ești sprijinit să te dezvolți, să înveți foarte multe lucruri de actualitate, care te vor ajuta în viitor. Pe de altă parte, America nu este un loc în care să poți trăi cu adevărat. Dezavantajele sunt multe: nu ai viață socială, mâncarea este foarte nesănătoasă (cred că știți cu toții câte ceva despre mâncarea făcută în laborator la ei), e un mediu foarte periculos, din cauza controlului limitat asupra armelor, și multe altele, din păcate. Ar fi multe de spus și pe tema activismului și a reverse racism-ului, de care multă lume nu știe… Nu mai intru în detalii.

Redacția ZAA: Întorcându-ne pe meleagurile noastre, cât de greu ți se pare să faci performanță într-un sport în România?

S.M.: Foarte greu. Nu avem infrastructură, nu avem nimic organizat. De exemplu, în tenis sunt implicate mai multe aspecte: strategia abordată pe teren, pregătirea fizică (chiar dacă nu pare, să alergi dintr-o parte într-alta a terenului necesită mult efort și rezistență!), kinetoterapia, recuperarea fizică adică, mental coaching și așa mai departe… Este greu să te antrenezi pentru așa ceva în România.

Redacția ZAA: Din punctul tău de vedere, ca jucător experimentat și, mai nou, ca antrenor, care este proporția talent/ muncă în tenis?

S.M.: Sută la sută muncă. Munca este, de fapt, talentul, și nu doar în tenis, ci în tot ceea ce faci. Trebuie să te antrenezi zi de zi și să muncești la maximum pentru ceea ce îți dorești. Nu există jucători care joacă doar din talent.

Redacția ZAA: Cu ce gânduri intri pe terenul de tenis?

S.M.: În primul rând, îmi propun să mă simt bine de fiecare dată, să mă bucur de fiecare moment, dat fiind că tenisul este ceea ce iubesc, ceea ce fac de când eram mic, practic viața mea. Iar în momentul de față, îmi doresc să pot învăța cât mai mulți copii, dar și adulți, arta tenisului și să-i văd jucând cât mai bine în turnee.

Citește și: Eseuri despre trăirile adolescentineB

„Mircea” for ever

Sursă foto: Cuget Liber

Vineri, 8 iunie 2024, a avut loc în „Coriolan” reunirea promoției care a absolvit liceul nostru acum 40 de ani. Actualii de la o clasă de-a VIII-a i-au întâmpinat pe vechii mirciști și pe câțiva dintre profesorii lor intonând Gaudeamus Igitur și formând cu fire lungi de trandafir o arcadă pe sub care aceștia au intrat în colegiu.

Împinse de curiozitate, ne-am strecurat alături de ei în amfiteatru, având în minte câteva întrebări: Cum era viața de licean în „Mircea” anului 1984? Cât de mult și cum s-a schimbat învățământul românesc? E adevărat că liceul și profesorii influențează semnificativ drumul cuiva în viață? Consideră vechii mirciști că ar fi ajuns în același loc dacă ar fi studiat la un alt liceu?

Întâlnirea a început cu un scurt discurs al domnului director Vasile Nicoară, care a inițiat un moment de reculegere pentru cei care, din păcate, nu mai sunt printre noi. Apoi șase dintre profesorii generației prezenți la festivitate, printre care și doi foști directori, au vorbit emoționați despre școală, despre pasiunea lor pentru limba și literatura română, pentru limba engleză, germană, chimie și matematică, despre plăcerea de a-i învăța pe tineri și despre onoarea de a preda în acest liceu.

Foștii elevi au primit, pe rând, cuvântul. Din amintirile lor, ne-am creat imaginea tabloului mircist de acum 40 de ani: aceleași năzbâtii de adolescenți (în care ne-am regăsit), aceleași practici insidioase și inventive (de care profesorii se prindeau exact când nu era cazul), aceeași pasiune nebună pentru a învăța cât mai mult, dar și pentru a râde cât mai mult. Știați că toaleta băieților era numită „Junimea”, după celebra societate culturală? Deși poate că modelele ni s-au schimbat puțin… (rămâne de gândit dacă în bine sau în rău), esența vieții de mircist a rămas aceeași.

Foarte frecvent s-a afirmat că liceul nostru poartă un halou spiritual, că prin clădirea lui solemnă bântuie un spirit al cunoașterii care pune stăpânire pe fiecare generație și o îndeamnă să-și dorească mai mult. O impresie comună este aceea că în acest loc, în care au pășit personalități precum Camil Petrescu, I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu și George Enescu, există o atmosferă gravă, spirituală, atât de intelectuală, cum a glumit cineva, încât chiar și elevii fac glume intelectuale.  

E adevărat că liceul și profesorii influențează semnificativ drumul cuiva în viață?

Circulă tot mai mult printre tineri convingerea că școala nu ajută la nimic. Și atunci,  merită să învățăm atâta? Am direcționat problema către elevii de altădată, întrebându-i: Chiar este adevărat ce se spune despre „Mircea”, că pe absolvenți îi ajută mult faptul că au terminat acest liceu? După ce am asistat la întâlnire, dubiile ne-au fost spulberate. Ne este clar că răspunsul la toate întrebările este DA. Redăm câteva opinii pe acest subiect, culese din discursul celor prezenți:

„Există o idee tot mai promovată în zilele acestea pe rețelele de socializare, și anume că nu-i suntem nimănui datori cu nimic. Nu cred că este un lucru adevărat și nici că e bine să li se spună copiilor noștri asta. Toți le datorăm profesorilor ceva din ceea ce suntem azi. Pentru noi ați rămas (cu referire la profesorii prezenți) niște modele de neatins.”

„Drumul nostru profesional a început când am intrat la liceu.”

„Profesorii și-au pus amprenta asupra noastră și acest lucru ne-a ajutat toată viața.”

„Nu aș fi ajuns aici fără Mircea. Volumul de cunoștințe pe care l-am acumulat în anii de liceu mi-a oferit convingerea că orice problemă poate fi rezolvată.”

O lecție pentru noi și un mesaj contrar meme-urilor de pe TikTok și Instagram a fost că matematica este, până la urmă, de folos. Toți participanții la întâlnirea festivă au declarat că listele ei nesfărșite de ecuații diferențiale, derivate, integrale etc. i-au ajutat enorm .

Cât de mult și cum s-a schimbat învățământul?

Interesate de părerea foștilor mirciști, actuali părinți și unii dintre ei profesori, dar mai ales preocupate de viitor, i-am rugat pe câțiva dintre aceștia să ne împărtășească punctul de vedere legat de evoluția învățământului românesc în(tre) timp:

„Mie mi se pare că s-a schimbat mult autoritatea  pe care o au profesorii. Atunci profesorii chiar aveau o altă autoritate față de cum stau lucrurile în prezent. Pentru că noi acum suntem în ipostaza în care avem și noi copii, putem compara și vedem o diferență foarte mare”.

I-am adresat aceeași întrebare domnului Constantin Caragea, profesor de matematică, director al liceului nostru între anii 1996 și 1998, care ne-a răspuns: „Stăm mult mai rău, după părerea mea. Profesorii sunt indulgenți; noi eram, eu cel puțin, intransigenți, lăsam și corigenți și repetenți… N-am auzit de așa ceva de mult. Greșeala a fost când s-a decis să se țină seama de notele din liceu la admiterea la facultate. Atunci a început dezastrul.”.

Interesant cum două generații diferite (a foștilor profesori și a foștilor lor elevi) ne-au dat răspunsuri atât de asemănătoare. A devenit școala o goană superficială după note, singurul motiv pentru care mulți o mai frecventează, iar profesorii se simt presați să le pună note cât mai mari? Și totuși, ne plângem că ne este foarte greu…

Am părăsit întâlnirea destul de emoționate, recunoscătoare că i-am fost martore și, poate, puțin îngrijorate să conștientizăm, o dată în plus, că timpul este de neoprit. Nu am putut să nu ne întrebăm: oare așa vom fi și noi peste 40 de ani? Vom aprecia și noi atât de mult matematica pe care azi ne chinuim atât să o învățăm? Vor veni oare și la reuniunea noastră doi redactori de la Zări, împinși de spiritul mircist care sperăm că nu va dispărea niciodată, preocupați de viitor și curioși să afle cum era să fii elev la „Mircea” în 2024?

Citește și: Pasagerul

Marțea la ABADL

Săptămâna Verde, devenită pentru noi Albastră ca marea, ne-a purtat pe la porțile casei cu iederă de pe Bulevardul Mircea, la sediul Administrației Bazinale de Apă Dobrogea Litoral (spuneți repede de trei ori!).

De ce? Pentru că, am constatat noi cu stupoare, de vreo câțiva ani copilul care aleargă spre mare se împiedică pe plajă cu tot cu înghețată. De ce? Pentru că s-a înnisipat Litoralul. De ce? Vă spunem acum în două cuvinte: eroziunea costieră. Cauza tuturor cauzelor este dinamica profilului costier, dată de labilitatea nisipului. S-a calculat că, fără intervenția antropică, evoluția în timp a liniei țărmului este în defavoarea uscatului. Puterea apei ne-ar lăsa, și încă foarte curând, fără spațiul protector și atenuant dintre zona de deferlare a valului și zona noastră de activitate. Am aflat așadar că, după ultimele lucrări de amenajare, plaja s-a făcut cât vezi cu ochii nu pentru a lărgi aria de funcționare a RATC-ului, ci pentru a ne lăsa să visăm că vom putea și în viitor să ne ducem de mânuță nepoții la plajă.

Trecerea de la teoria complicată la practica mult criticată (de turiști) a fost și este o bătălie dusă de o echipă numeroasă, devenită un organism eficient. Este echipa de la instituția vizitată de noi,  Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral (spuneți repede de trei ori!). Aici am colindat, împinși de impulsul euristic, cele două laboratoare, de chimie (unde am privit cu ochii mari reacțiile cromatice) și de biologie (unde în lumina microscopului ne-au dansat obiectele de studiu), apoi am luat loc în sala de ședințe și am fost puși meticulos la curent cu problematica mediului în care viețuim alături de pelicanii creți, egrete mici și mari, castori și câte un (pui de) somn.

Curioși fără leac și dornici să diseminăm ce-am aflat noi la ABADL, ne-am lansat într-un interesant dialog cu dl Nicușor Buzgaru, managerul proiectului bifazic Reducerea eroziunii costiere, derulat între anii 2014-2020. Îl redăm aici ca să înțelegeți și voi de ce azi traversarea plajei până la valul mării s-a transformat într-o excursie în sine.

Redactorul Zări Alb Astre:   Cu câțiva ani în urmă, utilajele grele luau cu asalt apa mării și nisipul, iar azi plajele noastre arată altfel. De ce nu putem lăsa natura să-și desfășoare cursul firesc, ca până acum vreo două secole?

Dl Nicușor Buzgaru:   Pentru că evoluția antropică este legată de amenajarea spațiului în care ne desfășurăm viața. Nu există nicio inițiativă umană și nicio organizare socială care să nu aibă absolut niciun impact asupra mediului înconjurător. Dimpotrivă, o condiție esențială pentru dezvoltarea umanității este exact aceea de a modifica spațiul natural, astfel încât acesta să poată răspunde mai bine nevoilor proprii. Diferența față de trecut vine din răspunsul la întrebarea dacă această modificare este sau nu substanțială și dacă este justificată.

R.Z.A.A.:   Deci nu creăm noi o problemă ca să o rezolvăm ca exercițiu, ca să demonstrăm că putem?

N.B.:   Din păcate, uneori s-a întâmplat și acest lucru în istorie. Nu e niciun secret că au fost și proiecte care au fost făcute din grandomanie, dar, în contextul nostru, în ceea ce noi administrăm în domeniul apelor, nu avem parte de astfel de lucrări.

R.Z.A.A.:   Cum ați asigurat bunul mers al proiectului, ce dificultăți ați întâmpinat și cum le-ați gestionat?

N.B.:   Bunul mers al proiectului se asigură, cel mai simplu spus, cu foarte multă muncă și cu o echipă dedicată, extinsă. Sunt implicate multe persoane în cadrul proiectului, practic sunt chiar două generații care au lucrat. Primii colegi cooptați au început deja să se pensioneze, deoarece sunt aproape treizeci de ani de când se acționează pentru ca noi, de câțiva ani, să putem vedea lucrările efective pe plajă. Totuși, partea de pregătire, partea de obținere a finanțării, partea de proiectare și de studiu de fezabilitate sunt proceduri cronofage, dar am reușit să le depășim cu un efort susținut al întregii echipe de specialitate, încât suntem astăzi în situația de a observa execuția lucrării în condițiile cele mai bune (vrem noi să credem).

Ca dificultăți, există, bineînțeles, o sumedenie de obstacole instituționale cu care orice proiect se întâlnește și cu care orice manager se poate mândri/ plânge (chiar din școală învățăm că vom avea piedici), dar nu acestea au fost cele mai importante.  Am avut lucruri de intâietate, probleme care au fost puse pentru prima dată la noi în țară, cum ar fi translocarea unor specii dintr-o arie în alta, mutarea unor habitate în întregime, crearea de recife artificiale, modelarea tridimensională a structurilor hidrotehnice marine. Toate au fost în premieră provocări frumoase, plăcute, care ar trebui să-i stimuleze pe viitorii ingineri aspiranți să abordeze acest domeniu extrem de larg și foarte, foarte interesant.

R.Z.A.A.:   Cântecelul zice că „Podul de piatră s-a dărâmat”… totuși. Ne putem încrede liniștiți în garanția oferită de rezultatele proiectului? Este acum țărmul nostru mai trainic și mai frumos”?

N.B.:   Da, trebuie să ținem minte că proiectarea a fost realizată pe baza unor parametri cu 20% mai duri decât orice măsurătoare înregistrată. Am văzut concret acest lucru în noiembrie anul trecut, atunci când furtuna care a făcut ravagii în alte zone cu deschidere la Marea Neagră nu a avut niciun efect în sectoarele deja amenajate.

R.Z.A.A.: Domeniul în care activați este unul de nișă. Ce v-a determinat să alegeți managementul costier?

N.B.:   Managementul costier este, într-adevăr, un domeniu de nișă, în special în România. Alte țări care beneficiază de zone costiere mai extinse decât noi bineînțeles că au și un regim special pe parte educațională, pe partea de formare de specialiști, numărul cărora este mult mai mare. De aceea, noi, de exemplu, am apelat la expertiza din strâinătate, în special din Olanda, dar nu numai, avem schimburi cu specialiștii din Japonia, SUA, Franța și Italia, deși Delft reprezintă vârful de lance în domeniul protecției costiere, în momentul de față.

Acest domeniu, fie el de nișă și redus la noi, este foarte important, pentru că din anii ’90 s-au pierdut cele mai multe cunoștințe pe care noi le dețineam, s-a schimbat generația de specialiști, iar inginerii care au lucrat anterior în construcții hidrotehnice nu mai sunt în activitate la momentul de față, deci era necesar ca această nișă să fie completată. Nu a fost prima mea opțiune, dar în cadrul instituției noastre încă se mai practica rotirea de cadre (sunt puține domenii în care nu am activat în scurta mea experiență de cam 16 ani din cadrul ABADL), iar managementul costier este ultima etapă, pe care am început-o în 2019. Trebuie să vă spun că mi-am perfecționat cunoștințele pe parcurs cu acest proiect, de aceea am lucrat cu experți din mai multe institute de cercetare, care ne-au adus rapoartele lor. Din fiecare modelare și studiu de valuri și de vânt am avut ceva de învățat. Astăzi mă pot mândri că sunt unul dintre specialiștii țării.

R.Z.A.A.:   Ce calități ar trebui să aibă un aspirant la acest sector de activitate? Poate alege oricine această meserie?

N.B.: Un aspirant trebuie să aibă, în primul rând, perseverență. Dorința de a reuși este cerința principială. Apoi totul se rezolvă cu suficientă muncă și practică, dacă plecăm de la Repetitio est mater studiorum. Este un domeniu creat de oameni și care va putea fi îndeplinit de oameni, deci nu este ceva supraomenesc sau ceva de care ar trebui să ne temem. Este un proiect extrem de frumos, este un domeniu frumos și interesant; abia începem să înțelegem anumite interacțiuni, pentru că, dacă doriți, momentan pachetele de software care se utilizează pentru modelarea acțiunii valurilor și curenților sunt încă în proces de perfecționare de la un an la altul. În momentul de față există o cercetare detaliată prin care se percepe inclusiv influența bulelor de aer din masa de apă care se mișcă: sunt două fluide de densități diferite care au o interacțiune și care intră în contact în moduri pe care abia acum începem să le înțelegem. Dorim să ajungem la un nivel de rafinare foarte bun al acestor modele. E foarte interesant acest domeniu, fie ca cercetare, fie ca inginerie, fie ca lucrări: sunt niște construcții pe care le vede toată lumea, care devin structuri publice și care, peste ani, pot fi admirate sau arătate cu degetul de generațiile mai tinere. Uite, aici am fost și noi și am pus și noi o piatră.

R.Z.A.A.:   Este un domeniu de lucru solicitant. Ne-ați povestit, de exemplu, că în sezon mentenanța litoralului face numai noaptea sau că trebuie să interveniți prompt în urgențele de mediu. Trăiți tot timpul „La cumpăna apelor” (titlul unui volum de versuri de Lucian Blaga)?

N.B.:   Eu nu mai fac parte din departamentele care se ocupă de acest lucru, dar, da, avem partea de intervenție în situații de urgență, colegii care sunt specializați și care alături de Inspectoratul pentru Situații de Urgență sunt pregătiți să facă intervenții la orice oră, atunci când fenomenele meteorologice periculoase se manifestă. În domeniul apelor vorbim despre furtuni puternice, însoțite de precipitații însemnate, vorbim de gheață și de depunerile ei care se pot produce la malurile apei, fie curgătoare, fie stătătoare. Avem colegi care sunt pregătiți să intervină și care o pot face cam oricând. N-am putea spune că trăim chiar la cumpăna apelor, deoarece am dezvoltat un sistem destul de complex de avertizare și avem, în general, cu excepții bineînțeles, timp să ne pregătim pentru situațiile acestea.

R.Z.A.A.:   Cum se poate implica cetățeanul X în protejarea mediului la care vegheați activ?

N.B.:   Pentru protejarea mediului în general și în directă legătură cu apele, aș începe cu cel mai mic pas, așa cum încep cele mai lungi călătorii.

Acesta ar fi un lucru care ne caracterizează, din păcate, ca rasă: Nu suntem capabili să ne gestionăm deșeurile. Și nu vorbesc despre tineretul din România, despre români, pe absolut tot Globul se întâlnește, mai mult sau mai puțin substanțial, această problemă care este principalul mod prin care oamenii de rând, ca mine și ca voi, influențează, cu sau fără bună știință, mediul înconjurător. Orice deșeu care nu ajunge într-un recipient special și care nu intră pe fluxul de depozitare corespunzătoare va ajunge pe sol, care reprezintă un capăt al unui bazin hidrografic (din punctul nostru de vedere, al gospodarilor de ape), al ariei pe care un curs de apă își are rezervorul, zona din care își cumulează afluenți, și atunci, fără să ne dăm seama, poate pentru că l-am aruncat pe stradă, pe asfalt, pe șosea, deșeul ajunge, la prima ploaie, să fie purtat de ape și să pătrundă în emisar (așa numim noi cursul de apă care primește apele murdare). Din cursul acela mic va tranzita, poate, către unul mai mare, va ajunge într-un lac, se va opri într-un baraj, într-un pod și va genera acele situații pe care le vedem la televizor mai des decât mi-ar plăcea să accept. În fenomenele de inundații putem observa până unde a ajuns apa după urma de deșeuri care rămâne, este un indicator care ne ajută la constatări, dar care, totodată, ne arată că avem o gravă problemă în gestionarea deșeurilor.

Cred că acesta este primul, cel mai simplu și cel mai important pas de urmat: trebuie să avem grijă ce facem cu resturile activităților noastre. Când vom învăța să le gestionăm corect cu toții, deodată vom observa că lucrurile se vor schimba. Sunt sute de mii de metri cubi de deșeuri care se generează pe plajă în fiecare zi. Este un volum foarte mare, iar logistica colectării și transportului este foarte complicată, pentru că discutăm de o zonă de plajă. Dacă fiecare și-ar face partea, am beneficia cu toții de niște plaje mai libere, mai curate, mai verzi, dacă vreți.

R.Z.A.A.:   Un mesaj pentru  mirciștii care vor să salveze planeta?

N.B.:   Exact acesta este mesajul: nu ne trebuie pași majori, de tipul „de mâine să nu mai consumăm curent sau să nu mai ardem deloc cărbune”. Hai să plecăm cu pași mici, să-i înțelegem și să-i adoptăm ca atare. Să avem mare grijă cu ambalajele de unică folosință care au devenit un trend, o modă, care nici nu existau în epoca comunistă. Ele ne dau lejeritate, ne conferă libertate de mișcare: avem sticla noastră de suc sau de apă plată cu care mergem până unde ni se face sete. Numai că după aceea avem o problemă, trebuie să gestionăm un deșeu. Ce facem cu restul acela pe un traseu montan, unde nu sunt amenajate locuri speciale, pentru că nu se pot presăra pe toți munții pubele?

Bun, haideți să învățăm lucrurile acestea, să îi învățăm și pe alții. Să promovăm cu pași mărunți responsabilitatea. Nu este vorba de o schimbare radicală a vieții, ceva de neacceptat, cum ar fi, de pildă, să-i convingem pe șoferi să treacă de la mașină la bicicletă, ceva extrem de greu. Dar să convingem pe cineva să ia un PET și să-l pună întotdeauna la coșul de gunoi sau să-l țină în ghiozdan sau unde l-a avut și când era plin, asta nu cred că e atât de complicat.

Mulțumindu-i interlocutorului nostru pentru amabilitate, tragem învățămintele potrivite. În ceea ce ne privește, în urma vizitei la ABADL am rămas mai apropiați de mediu și ne-am promis că vom face și noi ceva pentru albatroși și păstrăvi. Să nu uităm de povestea rabinului care voia să schimbe lumea și care a înțeles că, dacă s-ar fi schimbat pe sine, familia i-ar fi urmat exemplul, apoi la fel ar fi făcut orașul și țara lui. În cele din urmă, lumea întreagă s-ar fi schimbat.

Citește și: Proiecte diverse și inițiative noi. Cum ne-a reprezentat anul acesta CȘE?

Gânduri la final de liceu – interviu cu Maria Stan, fostă președintă a C.Ș.E. 

Aflată în pragul absolvirii, Maria Stan rămâne o prezență pregnantă în spațiul CNMB prin multele ei performanțe academice și sportive, dar și prin experiența acumulată ca președintă a Consiliului Elevilor (septembrie 2022 – septembrie 2023) și reprezentantă a lor în Consiliul de Administrație (octombrie 2023 – octombrie 2024). O activitate intensă și bogată, pe toate fronturile, am putea spune, ceea ce ne-a convins că este interlocutorul perfect pentru a surprinde spiritul mircist în polivalența lui, pentru a-l da ca exemplu și pentru a culege un fel de testimonial adresat celor ce vin din urmă.

Din curiozitatea noastră și plăcerea Mariei de a-și face un autoportret de lider s-a născut acest interviu.

Georgiana: Să începem cu rolul tău în organizațiile elevilor din CNMB. Ți-ai asumat o responsabilitate nu tocmai ușoară. Ce-a însemnat pentru tine activitatea în Consilii?

Maria: Rolul meu de președintă a Consiliului Elevilor și reprezentantă a elevilor în Consiliul de Administrație a fost o experiență care m-a modelat profund. Am avut privilegiul să conduc un echipaj extraordinar de colegi și prieteni dedicați, alături de care am reușit să pun în aplicare numeroase inițiative menite să îmbunătățească viața școlară pentru toți elevii. Una dintre cele mai memorabile a fost proiectul „Combinând Pasiunea cu Cariera”, prin care am adus în fața elevilor specialiști din domenii precum medicina, dreptul și psihologia. Acest proiect le-a oferit ocazia de a afla mai multe despre diferitele cariere și de a-și contura aspirațiile profesionale.

De asemenea, am organizat cu succes prima ediție a proiectului „Secret feelings”, o inițiativă care a avut un impact semnificativ asupra comunității noastre școlare. Împreună cu colegii din Consiliul Elevilor am creat un spațiu sigur și încurajator pentru mirciștii noștri, un spațiu în care să-și exprime sentimentele și să împărtășească iubirea și recunoștința față de cei dragi.

Pe lângă aceste proiecte majore, am fost implicată în organizarea unei game variate de evenimente școlare, ca festivaluri culturale, concursuri de talente și campanii de conștientizare a problemelor sociale. Fiecare inițiativă a fost planificată și implementată cu atenție, având mereu în vedere nevoile și dorințele elevilor noștri.

Experiența căpătată prin această poziție de conducere în cadrul C.Ș.E. m-a ajutat să cresc pe plan personal și să-mi dezvolt abilități precum comunicarea, negocierea și gestionarea timpului. M-a pregătit într-un mod unic pentru provocările viitoare și m-a inspirat să continui să mă implic activ în comunitatea mea.

Georgiana: Aceste activități au presupus interacțiunea permanentă cu tinerii din „Mircea” și ți-au permis să-ți faci o idee despre generația ta, raportată la altele. Ce crezi, așadar, despre generația ta?

Maria: Consider că fac parte dintr-o generație cu potențial imens, cu viziuni și idei inovatoare, o generație care poate schimba lumea în bine. Cu toate acestea, observ o tendință îngrijorătoare: Din ce în ce mai mulți tineri sunt absorbiți de superficialitatea societății contemporane, crezând că valoarea unui om este măsurabilă prin bunăstarea lui materială și prin imagine. În loc să reducem o persoană la aparențe, la doar  ceea ce arată exteriorul, cred că ar trebui să ne întoarcem către esența umană, către valorile autentice și către pasiunile care ne definesc cu adevărat.

Georgiana: Să revenim la experiențele tale de licean. În ce domeniu profesional crezi că vei putea valorifica cel mai bine rezultatele lor în planul formării personale? Ce facultate vrei să urmezi?

Maria: Sunt hotărâtă să urmez două facultăți de prestigiu din București, care îmi vor permite să îmi dezvolt pasiunile și să îmi conturez cariera în domenii inovatoare.

Una dintre ele este Facultatea de Inginerie Medicală de la Universitatea Politehnica, unde sper să-mi pot pune în valoare interesul pentru științele biologice, dar și pasiunea pentru tehnologie, pentru a contribui la inovații semnificative în domeniul medical.

Cealaltă este Facultatea de Cibernetică de la ASE, în cadrul căreia sper să pot îmbina cunoștințele de informatică cu cele economice pentru a aborda provocările complexe din lumea afacerilor și a tehnologiei.

Aceste două facultăți reprezintă pentru mine oportunități extraordinare de a-mi construi un viitor solid și de a-mi urma pasiunile într-un mediu academic stimulativ și provocator.

Georgiana: Mai e puțin până le vei deveni studentă. Vei absolvi Colegiul „Mircea” la specializarea matematică-informatică, ceea ce înseamnă, cum ai sugerat, pasiune pentru științe. Adevărat?

Maria: Adevărat. Fascinația mea pentru științe nu s-a diminuat nicio clipă. Matematica, informatica, chimia și biologia m-au captivat și m-au provocat să îmi dezvolt abilitățile și cunoștințele în fiecare domeniu. Performanțele de la clasă m-au propulsat spre olimpiade (ca cea de lingvistică), iar cu ajutorul profesorilor dedicați și al colegilor am reușit să navighez cu succes prin programe academice complexe și să îmi pun bazele pentru o carieră, sper de succes, în domeniile STEM.

Georgiana: O altă latură a personalității tale s-a dedicat sportului. De obicei, performanța sportivă și cea științifică nu prea merg mână-n mână sau, în orice caz, există această prejudecată că ori ești sportiv, ori ești olimpic la cutare disciplină. Ne poți spune de unde a apărut pasiunea ta pentru sport și cum te-a influențat activitatea sportivă în viața de zi cu zi?

Maria: De la vârsta de șase ani am fost captivată de provocările și satisfacțiile practicării scrimei. Acest sport m-a învățat disciplina, determinarea și perseverența și m-a răsplătit cu numeroase premii la nivel național, atât la probe individuale, cât și pe echipe. Prin antrenamentele intense și competițiile desfășurate la nivel înalt, am dezvoltat nu doar abilități atletice, ci și calități, precum rezistența la stres și concentrarea, care m-au ajutat să exclez și în alte domenii ale vieții mele.

A urmat badmintonul, iar calificarea la etapa națională a Olimpiadei de badminton a dovedit că pot excela și în alte sporturi, nu doar în scrimă. Această diversitate a intereselor sportive m-a învățat să fiu flexibilă și adaptabilă în fața noilor provocări și să îmi extind orizonturile pentru a explora noi domenii de performanță.

Am fost și membră a echipelor de volei și baschet ale liceului, cu care am obținut premii importante la competițiile județene și naționale. Am conștientizat astfel mai intens nu doar importanța colaborării și a spiritului de echipă, ci și cât de necesar este să-mi gestionez eficient timpul și resursele pentru a atinge obiective comune.

Georgiana: Ai avut și momente de îndoială sau nesiguranță, momente când ai simțit nevoia de sprijin? Dacă da, unde l-ai găsit și cum ai gestionat acele momente?

Maria: Cu siguranță, am avut momente în viață când m-am simțit copleșită de îndoială și nesiguranță. În acele momente sprijinul familiei a fost vital pentru mine. Am învățat însă, de-a lungul timpului, că sprijinul poate veni și din alte direcții, cum ar fi prietenii apropiați, mentorii sau chiar dinăuntrul nostru, din puterea interioară și credința în propriile forțe. Gestionarea acestor momente a presupus acceptarea vulnerabilității mele, comunicarea deschisă cu cei din jur și, uneori, chiar căutarea ajutorului profesional atunci când am simțit că nu pot face față singură.

Georgiana: Cine te inspiră? Ai un model în viață?

Maria: Nu pot să identific un singur model în viața mea care să mă fi inspirat în mod exclusiv. Consider, în schimb, că de la fiecare persoană și din povestea ei de viață pot să învăț și să mă inspir. Am încercat întotdeauna să fiu din ce în ce mai bună și să îmi folosesc experiențele și valorile personale ca sursă de inspirație. Cum am mai spus, familia mea a fost și este un pilon de sprijin esențial și o sursă constantă de motivație pentru mine, iar muzica și sportul au fost mereu două elemente fundamentale în viața mea, oferindu-mi nu doar bucurie și împlinire, ci și oportunități de creștere și autodepășire.

Georgiana: Vei intra în curând într-o altă etapă a vieții, aceea de studentă, și încă la două facultăți! Va mai fi timp și pentru sport?

Maria: Da, sunt foarte determinată să îmi continui și cariera sportivă. Scrima rămâne o parte integrantă a vieții mele și îmi doresc să devin campioană mondială. Această ambiție mă motivează să muncesc din greu și să perseverez în atingerea obiectivelor mele.

Georgiana: Îți urăm să ți se împlinească dorința. Te antrenezi… cântând? Știm că faci parte și din corul CNMB.

Maria: Sunt, într-adevăr, membră a corului liceului, o experiență care mi-a oferit bucurie și satisfacție prin muzică, prin artă. Participarea la cor m-a învățat să lucrez în echipă și să îmi dezvolt abilitățile de comunicare și creativitate, completând astfel paleta mea de abilități și interese.

Georgiana: Un gând de aproape-absolvent?

Maria: Pe măsură ce mă pregătesc să închei un capitol important din viața mea de elevă, sunt recunoscătoare pentru toate oportunitățile și experiențele pe care le-am avut până acum. Cu un viitor plin de promisiuni și posibilități nelimitate, sunt hotărâtă să continui să mă străduiesc pentru excelență în tot ceea ce fac și să-i inspir și pe alții să își urmeze pasiunile și să își atingă potențialul maxim. Pentru mine, viitorul este luminos și sunt hotărâtă să fac ca fiecare zi să conteze în călătoria mea către succes și satisfacție personală.

Citește și: Despicând maneaua-n două (Jumătatea întâia)

Cât de prețioasă este, de fapt, libertatea? Mărturii ale deținuților de la Poarta Albă

Libertatea înseamnă răspundere. 
De asta majoritatea oamenilor se feresc de ea. 
(George Bernard Shaw)

Din momentul în care intri, ești doar un număr. Un număr într-un sistem rigid și impersonal, unde identitatea ta este redusă la cifre și litere într-o bază de date vastă și rece.

Vineri, 17 februarie 2024, am avut ocazia de a vizita Secția exterioară Valu lui Traian a Penitenciarului Poarta Albă, în cadrul programului „Lecții de viață“, alături de doamna prof. psiholog Ecaterina Catană și doamna bibliotecară Ionela Simula.

După ce am fost supuși unui control corporal, am intrat într-o încăpere în care cinci indivizi privați de libertate stăteau așezați pe scaune. Stând în fața lor, așteptam să le descoperim povestea. O întrebare aparent banală, în realitate profundă, începea să se contureze în mintea fiecăruia dintre noi: Cât de prețioasă este, de fapt, libertatea? 

Prima poveste pe care am aflat-o a fost cea a unui bărbat condamnat la trei ani de închisoare pentru trei fapte distincte: loviri, lipsire de libertate și conducere sub influența băuturilor alcoolice, care a provocat și un accident în care el a fost singurul rănit. Acesta a subliniat cât de important este să evităm excesele de orice fel și să ne menținem un echilibru în viață. Ne-a mărturisit că, ajungând în închisoare, a început să își regândească sistemul de valori, realizând că multe dintre problemele sale au fost cauzate de consumul de alcool. 

Cauza pentru care ajungi aici este mereu aceeași: dorința continuă pentru mai mult, care nu este niciodată satisfăcută în întregime. Divorțul, pierderea banilor și a libertății au adus suferință atât lui, cât și familiei sale. Bărbatul a evidențiat condițiile precare din închisoare, cum ar fi igiena inadecvată și hrana de proastă calitate, descrisă ca fiind neînchipuit de rea.  

În urma discuției am aflat că în închisoare funcționează un sistem bazat pe recompense și pedepse. Activitățile la care participă sunt evaluate cu credite (cea despre care vorbesc, a avut 5), iar acest sistem de punctare le oferă posibilitatea de a obține recompense în funcție de numărul de credite acumulate (40).

A doua poveste pe care am aflat-o a fost cea a unui bărbat condamnat la un an de închisoare pentru conducere sub influența băuturilor alcoolice. Acesta ne-a împărtășit faptul că experiența din închisoare l-a determinat să privească realitatea cu alți ochi. Deși, după cum spunea, consuma alcool destul de rar, a recunoscut că nu a fost prima dată când a condus sub influența acestuia, aflându-se chiar în drum spre magazin cu prietenii pentru a cumpăra și mai mult alcool atunci când a fost prins. Ca recidivist, având în trecut o pedeapsă de cinci ani pentru tâlhărie, a observat că liderii din închisoare sunt de obicei cei cu pedepsele cele mai mari, condamnați adesea pentru omor. În plus, a subliniat dificultățile întâmpinate la ieșirea din închisoare, cum ar fi dificultatea de a găsi un loc de muncă și marginalizarea din partea societății.

Cea de-a treia poveste pe care am aflat-o a fost a unui bărbat condamnat la 3 ani și 6 luni de închisoare pentru act sexual cu un minor (el 20 – ea 16 ani). Plângerea a fost depusă de mama fetei, iar acest deținut se află la prima lui încarcerare. Întrebat care sunt lucrurile pe care le apreciază cel mai mult acum, în comparație cu viața de dinainte de închisoare, a răspuns: familia și libertatea. 

În a patra poveste pe care am aflat-o, un individ a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru comiterea unui omor. Acesta era recidivist (la fel ca 80% dintre cei aflați în penitenciar), având în trecut o condamnare similară pentru un alt omor comis pe când avea 20 de ani. Deși este căsătorit, acum nu mai menține legătura nici cu soția, nici cu fiica sa, ci doar cu mama. Acesta consideră că a fost vorba de influența anturajului, recunoscând că nu era sub influența alcoolului în momentul comiterii crimei. 

Experiența sa în penitenciar este diferită față de prima condamnare, deoarece acum se află în regim deschis, iar înainte fusese la regim închis (Există 4 regimuri: Deschis, Semi-deschis, Închis și de Maximă Siguranță). Mărturisește că va rămâne mereu conștient de gravitatea faptei sale, care va fi înscrisă permanent în cazierul său și va reprezenta un impediment major în viitor. Acesta a avut un moment de reflecție în timpul discuției, despre cum faptele comise l-au afectat atât pe el, cât și pe cei dragi. Întrebarea sa – Mă va recunoaște? Nu mă va recunoaște? – se referea la propria fiică, în prezent în vârstă de 10 ani, pe care nu a mai văzut-o de atunci, adăugând faptul că greșelile se plătesc.

Ultimul caz pe care l-am aflat dezvăluie povestea unui individ condamnat la 3 ani și 8 luni de închisoare pentru trafic de droguri de mare risc, mai exact de cocaină. Cel mai bun prieten l-a denunțat, iar mai târziu acesta a fost și el arestat pentru o altă infracțiune, respectiv proxenetism. După trei ani de urmărire, a fost prins în flagrant de un polițist sub acoperire. A recunoscut că, deși distribuia droguri, nu le consuma, conștient fiind că provoacă reacții negative. Se aștepta inevitabil ca la un moment dat să fie prins, dar nu se aștepta să fie trădat. 

Deși câștiga sume considerabile, chiar și 2000 de euro pe zi, a realizat că banii câștigați ușor se duc la fel de ușor și aduc după ei numeroși dușmani, iar valoarea lor reală este cu mult diminuată. Aici în penitenciar am văzut foarte multe.. Simți că ești un porc într-o cocină. Ești singur., s-a destăinuit el.

După ce am ascultat poveștile fiecărui deținut, cineva a pus o întrebare neașteptată: Care a fost cel mai șocant caz pe care l-ați auzit de când ați ajuns în închisoare? Cu siguranță, ne-am așteptat să auzim lucruri groaznice, dar cred că pot vorbi în numele majorității când spun că nimeni nu se aștepta la ceea ce urma să fie dezvăluit. Ni s-a răspuns: Un individ care și-a violat, omorât și ars propria mamă. Un tată care și-a violat propria fiică. Un bătrânel care și-a omorât cel mai bun prieten, în urma unei dispute, cu peste 40 de lovituri de cuțit. 

Aceștia sunt oamenii care se află în închisori și, indiferent de gravitatea faptei comise, dorm sub același acoperiș. 

Printre alte aspecte cutremurătoare observate în închisoare se numără cazurile în care deținuții se automutilează în mod intenționat pentru a fi transferați la spital, unde condițiile de îngrijire sunt mai bune. Unul dintre deținuți ne-a mărturisit că a fost martor la o scenă tragică: momentul în care un individ a ingerat un număr mare de pastile și a decedat sub privirile sale. Aceste experiențe cumplite ne-au arătat latura sumbră și adesea dezumanizantă a vieții din închisoare.

La sfârșit, când deținuții au fost în cele din urmă escortați afară, am purtat o discuție și cu o doamnă șefă de secție și cu un domn comisar șef. Am aflat că în această secție exterioară se află în prezent aproximativ 430 de deținuti, existând și 3 condamnați pe viață pentru fapte de omor deosebit de grav. 

În urma acestei experiențe, ni s-au dezvăluit un tablou complex și noi perspective asupra naturii umane și societății în care trăim. După fiecare relatare, am simțit impactul profund pe care faptele comise le-au avut atât asupra celor implicați, cât și asupra familiilor acestora. Întrebarea centrală despre prețuirea libertății a primit un răspuns puternic și tulburător în aceste mărturii de viață, făcându-ne să regândim modul în care prețuim libertatea și responsabilitățiile care decurg din această prețuire.

În final, discuția cu autoritățile ne-a arătat dimensiunea vastă și complexitatea sistemului penitenciar, evidențiind necesitatea cunoașterii și respectării legii pentru a evita consecințele devastatoare. Ni s-a adus la cunoștință faptul că necunoașterea legii nu te absolvă sub niciun caz de vină și că fiecare acțiune pe care o întreprindem trebuie să fie ponderată și responsabilă.

Astfel s-a încheiat vizita la penitenciar, cu o reflecție profundă asupra societății noastre și a modului în care putem contribui la îmbunătățirea ei. Fiecare interacțiune și fiecare relatare au lăsat o amprentă imensă în conștiințele noastre, făcându-ne să realizăm cât de importantă este cu adevărat libertatea și cât de ușor poate fi pierdută

Citește și: De ce sufletul nostru râvnește la poezie 

„Munca și Universul merg mână-n mână“ – Interviu cu Dima Nancu

Dima Nancu este un fost elev al Colegiului Național „Mircea cel Bătrân“ din Constanța, care a absolvit liceul în anul școlar 2022-2023. Așa cum se poate spune despre mulți mirciști, a muncit foarte mult pentru examenul de bacalaureat și pentru admiterea la facultate, doar că performanțele lui merită în mod special puse în evidență.

Dima n-a intrat doar la Facultatea de Drept din București – ca orice om (mai mult sau mai puțin) obișnuit – ci a mai fost admis și la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Paris (Panthéon-Sorbonne, prin intermediul Colegiului Juridic Franco-Român de Studii Europene)!

De asemenea, Dima are un loc special în inima mea, pentru că ne-a fost un bun lider. În perioada 2021-2023 a avut funcția de redactor-șef al revistei Zări Alb Astre.

Din discuția cu el se desprind mai multe învățături importante pe care le vei putea citi și tu în rândurile ce urmează.

Sergiu: Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru Drept?

Dima: Cu siguranță că nu a fost o descoperire propriu-zisă. Când a venit vremea să-mi aleg facultatea – că toți trebuie să o alegem până la urmă – am făcut o statistică a ceea ce-mi place să fac. Am făcut o listă cu activitățile din ultimii patru ani care mi-au făcut plăcere. Apoi, am vrut să văd ce facultate mi s-ar potrivi, bazându-mă pe rezultatele din statistică. Ce-i drept, n-am avut prea multe opțiuni. Dar așa am ales Dreptul.

Sergiu: Ce variante ai avut pe listă? Dintre ce opțiuni ai făcut alegerea?

Dima: În clasa a IX-a, am vrut să fac Arhitectură. Apoi, m-am răzgândit și am zis că vreau Medicină. Abia mai târziu am înțeles că-mi place Dreptul.

Deși Dreptul face parte din tabloul științelor umaniste, iar eu am terminat liceul la profilul Real, cred că a fost alegerea potrivită pentru mine.

„Dreptul este matematica științelor umaniste.“

Dreptul implică o materie foarte stufoasă. De aceea, dacă nu ai o gândire analitică (matematică), prin care să pui în ordine toate noțiunile, nu cred că vei reuși să înțelegi mare lucru din facultate. Asta am constatat eu până acum și așa ni s-a explicat la cursuri.

Bine, nu trebuie să fiți olimpici la matematică pentru a vă dezvolta o astfel de gândire.

Sergiu: Este clar că ai muncit foarte mult pentru admitere. Care este secretul care te-a ajutat să rămâi concentrat?

„Concentrarea și focus-ul sunt două cuvinte pe care nu le folosesc.“ (Dima Nancu)

Dima: De obicei, nu stau prea bine cu atenția. Totuși, mi se pare interesant că cei din jurul meu nu observă acest aspect. Nu știu exact care este secretul, dar hai să o luăm pas cu pas. Știm cu toții că admiterile la Drept, la Medicină, la Arhitectură, etc. – sunt grele. Cele mai grele admiteri.

Nu am intenția să mă laud. Am citit recent un articol în care se afirma că admiterea la Drept este chiar cea mai grea. Pentru că se examinează trei materii în loc de două. Cunosc persoane care s-au axat doar pe pregătirea pentru facultate în clasa a XII-a, dar eu n-am putut să o fac. N-am putut să fiu axat doar pe admitere. N-am făcut-o pentru că ar fi însemnat să renunț la tot. N-am idee ce a contat exact de am putut să o scot la capăt, dar cred, totuși, că ceea ce e scris pe lista de rezultate este decis în mare parte de Cel de sus.

Până la note și rezultate, sunt acțiunile voastre. Și când treci la treabă, trebuie să ai un scop. Un scop care să te ajute să faci totul cât mai bine. Nu cred că m-am gândit vreodată că ar trebui să iau atât la bac sau atât la admitere, ci mai degrabă să fac cât știu eu mai bine din toate.

Îmi amintesc că au fost momente când am stat în pat câteva zile la rând fără să fac nimic. Mă simțeam jalnic. Dar am reușit să extrag o lecție chiar și din aceste momente de lene.

Am înțeles că este important să nu-ți creezi așteptări care nu pot fi atinse. De exemplu, nu cred că este bine să-ți propui să iei 10 la admiterea la Drept. Nu s-a luat niciodată până acum, din câte știu.

Mai demult, mi-a spus cineva pe care-l consider foarte cult că ceea ce numim „rezultat“ ține de Univers, dar ceea ce e „până la rezultat“ ține de tine.

Sergiu: Cum te-a ajutat scrisul în tot acest proces? Te-a ajutat să te dezvolți?

Dima: Cu toții știm că scrisul implică multe aspecte. Deși sunt un bâlbâit și un sâsâit, scrisul m-a ajutat să-mi exprim mai clar gândurile și să fiu mai persuasiv. Totuși, până să discutăm despre scris, cred că e nevoie să amintim de citit.

„Nu poți să scrii un articol bun fără să nu fi citit ceva înainte.“ (Dima Nancu)

Sunt două activități care ar trebui să se petreacă simultan. E nevoie să înveți, adică să te instruiești, și să scrii în același timp. Cred că cititul ar putea fi considerat chiar mai important decât scrisul, pentru că prin lectură poți înțelege ce scriu și alții, ca mai apoi să poți înțelege ce să scrii și tu.

Scrisul la revistă, la Zări Alb Astre, m-a ajutat să-mi dezvolt abilitatea oratorică, să am capacitatea să țin un discurs. Bineînțeles, prin scris mi-am dezvoltat limbajul și acest aspect mă ajută să înțeleg mai bine lecțiile predate la Drept.

Sergiu: Ți-a plăcut dintotdeauna să scrii?

Dima: Nu. Nu mi se pare că sunt un om care scrie bine. Niciodată n-am crezut că scriu bine. O spun ca pe o autocritică, dar sper că este constructivă. Oricât de bine aș fi știut eu să scriu, am văzut că în revistele din anii anteriori există articole mult mai bune decât numerele noastre din ultimii trei ani. Atât de bune!

Ca să aibă sens ce urmează să spun, aș vrea să vă împărtășesc o mică poveste. Am făcut gimnaziul la Pedagogic. Acolo era o revistă pe care, din păcate, nu o coordona nimeni la nivel de școală. O coordona doar Biblioteca, așa cum putea. Mi s-a părut tare frumoasă acea revistă și, deși eram în clasa a VIII-a și aveam pregătire pentru examen, îmi găseam timp să stau la bibliotecă. Îmi plăcea foarte mult să stau acolo. Am vrut să o ajut pe doamna bibliotecară să facă revista, iar în cele din urmă am ajuns să o redactez eu, cu totul. Mă rog, așa cum știam eu pe-atunci. Să nu vă imaginați că eram prea bun la pus textul în pagină.

Partea care mi se pare cea mai interesantă din experiența la „Ecouri“ (revista de la Pedagogic) este că în acel an am lansat tot un număr aniversar, ca mai târziu la „Mircea”. Și tot așa, n-am făcut eu alegerea propriu-zisă pentru ca lucrurile să se întâmple astfel.

Voi devia puțin de la întrebare, dar vreau să le transmit cititorilor o lecție foarte importantă pentru mine, pe care am învățat-o din toate aceste experiențe.

„Tot ceea ce ni se întâmplă este scris deja undeva și fiecare întâmplare are rolul ei. “ (Dima Nancu)

Am tot menționat că n-am ales eu să fac anumite lucruri, ci că mai degrabă ele au fost aduse de întâmplare. La liceu revista a fost din nou o întâmplare. Eram odată în cabinetul metodic cu doamna profesoară Roșioru. Cu dumneaei am făcut limba română la clasă. În acea zi a scos o revistă dintr-una dintre anexele de-acolo. Era un număr din Zări Alb Astre. S-a uitat la mine cu mândrie și mi-a făcut o propunere care m-a surprins puțin la acea vreme. M-a rugat să coordonez eu rubrica de fotografie din revistă. Astfel, în clasa a IX-a, mi-am făcut pentru prima dată apariția în revistă.

Apoi a venit pandemia. Era prin 2020. În acel an, Colegiul împlinea 125 de ani de existență – deci s-a întâmplat să contribui la un nou număr aniversar al unei reviste. Numărul aniversar a fost îngrijit în mare parte de către doamna profesoară Belcin, pe care am ajutat-o acolo unde m-am priceput. Astfel, am ajuns să fiu redactor-șef, aproape fără să-mi dau seama.

Nu a fost nici pe departe același nivel de implicare personală ca la numărul aniversar dedicat celor 75 de ani de Zări Alb Astre.

Sergiu: Observ că numerele aniversare s-au ținut scai de tine…

Dima:  Da, doar aniversare. 🙂

Dacă este ceva ce am învățat despre mine din experiențele de la revistă, este că știu să adun oamenii potriviți lângă mine. Și că am ambiția necesară să duc la capăt ceea ce fac. Aceste două aspecte cred că mi-au fost cele mai de folos de-a lungul activității la revistă – și în orice altceva am mai făcut.

Ca să reiau: da, scrisul m-a ajutat. Foarte mult. Dar înainte de scris, m-a ajutat cititul, formându-mi capacitatea de a înțelege ce se întâmplă în jurul meu. De fapt, aceste activități aduc beneficii intelectuale multiple. Cred că toți au auzit că scrisul și cititul ne dezvoltă creativitatea și gândirea critică.

A, experiența scrisului m-a mai ajutat și să redactez referate. Multe referate mai sunt la Drept!…

Sergiu: Cum te descurci cu stresul vieții de student?

Dima: Îmi place foarte mult stresul. Spre exemplu, în clasa a XII-a, deși aveam bacul și o admitere foarte grea în față, m-am implicat în Consiliul de Administrație, am continuat și cu revista, atât cât am putut, am colaborat în continuare la un ziar local din Constanța și, bineînțeles, am învățat mult pentru școală.

Ca să o spun radical, am constatat că stresul, pentru mine, este viață. Am constatat că nu pot trăi fără stres. Cred că mă activează. Mă consider o persoană energică, dar, uneori, foarte comodă. Iar stresul este fix scânteia de care am nevoie ca să trec la treabă. Îmi place să am treabă de făcut pentru că mă incită.

Serios, fără stres nu cred că m-aș simți om. Cred că stresul ar trebui apreciat mai mult. Pentru că, dacă reușești să-l iei ca atare și să-l transformi în energie, în ceva benefic, stresul poate fi un catalizator foarte puternic.

Sergiu: Știm amândoi ce am trăit de-a lungul pregătirii numărului de 75 de ani de revistă, aș zice să împărtășim povestea și cu cititorii – poate îi va inspira cumva…

Dima: Sigur! Întâi, vreau să precizez că ZIUA de Constanța este unul dintre factorii determinanți ai dezvoltării mele. Acolo mi-am dat seama de importanța istorică a revistei Zări Alb Astre. În septembrie 2021, mi-am pus pe o foaie ideile pe care le aveam pentru următorul număr al revistei.

La acea vreme nu știam că revista va face 75 de ani de existență. De fapt, nimeni dintre noi nu știa. Îmi propusesem să înființez o redacție stabilă și să lansăm împreună două numere: unul clasic, cu articole pe teme variate și unul cu articole pe teme istorice.

Întâi, eram conștient că trebuie să mă folosesc de istoria Zări Alb Astre. Știam câtă valoare pot extrage de-acolo. Descopeream că în viața revistei era atât de multă istorie și atât de frumoasă, dar și că nu multă lume știa de ea.

Am început să citesc din anuarele CNMB și mi-a sărit un ochi un articol al doamnei profesoare Belcin. În acele rânduri scria că primul număr din istoria Zări Alb Astre a fost lansat la 19 decembrie 1946. Apoi am făcut un calcul și am realizat că se împlineau 75 de ani la acel moment, așa că am pivotat puțin de la planul inițial. Acum ne doream să lansăm un număr clasic și unul aniversar. Bine, în cele din urmă am ajuns să le combinăm pe cele două.

Îmi amintesc că în acea lună septembrie am făcut un afiș în Canva prin care am vrut să promovez revista. Arăta ca un ziar. Acolo am enunțat principiile și obiectivele pentru acel an. Spre marea noastră surprindere, s-au înscris aproximativ 60 de elevi. Nu prea știam ce să le spun. Nu știam exact cum să le transmit ce voiam de la revistă. Știam că e nevoie de un scop. Primul scop era ședința generală. Acela era momentul zero. Totul pleca de la acea întâlnire. Acolo știam că trebuia să-i atrag.

Tot pe-atunci le-am rugat pe câteva colege să mă ajute să coordonez revista. Am vorbit cu Maria Sorici, care a reprezentat partea artistică a revistei, cu Anca Andrieș, Andreea Ștefan, Eliza Vlad și Riana Mazilu. Mai departe, am pregătit o colaborare cu CȘE pentru că nu aveam departament de tehnoredactare. Și așa ai venit tu, Sergiu, la revistă.

Țin minte și acum că tot ce îmi doream de la revistă era să fie „profi“, „profesională“. Repetam cuvântul întruna. Îmi doream să ducem „Zări Alb Astre” la rangul de revistă culturală locală. Uitându-mă acum în urmă, cred că mă abăteam de la drum și nu rețineam că esența revistei este aceea de a fi școlară. Atunci mi-am dat seama că scopul nu era să o transform în revistă locală sau culturală, ci într-una remarcabilă și distinctă.

I-am spus lui Sergiu că voiam ca Zări Alb Astre să arate ca Tribuna Învățământului. Am luat Tribuna, i-am pus-o în față și l-am rugat să facă revista exact cum arăta acolo. Am fost la domnul director cu această idee. Părea încântat de demersuri. Planurile erau mari. Se anunța un eveniment de mare importanță. O adevărată aniversare. Voiam ca acest eveniment să marcheze prima revistă școlară care s-a ridicat la alt nivel.

Astfel, am înțeles și importanța unei biblioteci virtuale. Și a unui site. M-am gândit că ar fi o idee bună să aplic ce am învățat la munca de la Ziua. Am cerut să se facă site pentru revistă. Și s-a făcut. Cred că biblioteca virtuală este cel mai important proiect pe care l-am început.

Mi-am dat seama că noi tindem să copiem ceea ce vedem în jur. Așa am făcut și eu. De fapt, nu am copiat, m-am inspirat. Cred că prin asta am înțeles mai profund și ce este bine, și ce este rău în munca de redacție.

Redactorilor le-am trimis un set de reguli pentru scrierea articolelor. Apoi, au urmat câteva luni mai grele, în care eu și Sergiu tehnoredactam numărul aniversar. Revista a suferit foarte multe schimbări până la lansare. Inițial, aveam pregătite 100 și ceva de pagini în format A4. Evident, voiam să mai schimb și alte aspecte la revistă. Voiam articole inovatoare, pentru că fiecare generație avusese așa ceva.

Voiam ca Zări Alb Astre să nu mai arate a carte. Până la urmă, fiecare generație a vrut să schimbe ceva, dar noi ne doream să fim cei mai buni. S-a dovedit că nu eram așa. Pentru că fiecare generație a avut câte o viziune nebunească. Și a îndeplinit-o în măsura în care s-a luptat pentru a reuși.  

Am ajuns la concluzia că mie mi-a fost scris să inițiez calea pe care cei ce vor urma să o continue.

În final, coperta – despre care am auzit multe critici – a atras privirile. Movul țipător de pe fundal… a țipat de-a binelea. Am vrut să știe toată Constanța că lansăm revista. M-a ajutat faptul că am luat contact cu redacția de la ZIUA de Constanța pentru că presa a putut afla mai ușor și mai rapid despre lansare. Apoi, faptul că au preluat comunicatul și alte ziare a venit de la sine, probabil ca recompensă a muncii noastre la ore târzii pentru tehnoredactare, pentru filmul documentar…

Până la mult așteptata lansare, au fost lunile de foc: mai și iunie. În această perioadă tensionată am avut în totalitate sprijinul domnului director. Ideea era să lansăm revista pe 30 mai 2022, așa cum am anunțat în toate materialele de promovare. Doar că nu s-a întâmplat așa. Pe 30 mai încă nu aveam revista, deci n-am lansat-o în mai, conform banner-ului mare cât gardul de la intrarea din liceu. Ci în iunie.

A venit 6 iunie. Ziua lansării. Revista tipărită a fost livrată de editură cu doar o zi înainte de lansare. Am stat ca pe ace în acele clipe. Se adunaseră foarte multe persoane. Au venit jurnaliști de la ZIUA, de la Cuget – mulți jurnaliști. Aula se umpluse. Bineînțeles, într-un cadru formal. Mă gândeam intens: ce mă fac??

Trebuie să recunosc că s-au făcut o tonă de greșeli. Cred că e bine să învățăm mai mult din greșelile altora decât din ale noastre. Învățați din gafele pe care le-am făcut eu!

Sergiu: Spune-ne câteva cuvinte și despre cum s-a petrecut lansarea efectivă!

Dima: Nu aveam pregătit niciun fel de discurs pentru eveniment. Și urma să zică redactorul-șef ceva – adică eu. Ca să fiu sincer, cred că eu am conștientizat cu adevărat mesajul revistei, #MereuSerieNouă, abia în momentul acela, când am început să vorbesc.

În momentul în care m-am ridicat în picioare și am preluat cuvântul. Parcă eram singur în sală. „Mintea” lăsa loc „emoției” să vorbească. Totuși, cred că a fost una dintre puținele dăți când am vorbit clar și concis, fără să mă bâlbâi. Ca prin magie, am reușit să transmit mesajul revistei. Fără să pregătesc vreun discurs. Fără să știu de dinainte ce vreau să spun. Îmi amintesc de una dintre cele mai mari greșeli ale mele: n-am mulțumit celor prezenți. Nici publicului. Nici echipei mele. Nici direcțiunii. Nimănui. Pe Maria Sorici n-am prezentat-o ca redactor-șef adjunct, ci ca „vocea filmului“. Am greșit vreo șase nume de elevi. Dar cred că, în cele din urmă, a ieșit exact așa cum ne-a fost scris. Au fost multe greșeli cauzate de emoțiile și presiunea inerente, însă a fost frumos.

Sergiu: Ce fel de muzică ascultă Dima? Îmi aduc aminte că în vara când am lucrat amândoi la ZIUA ai început să scrii ascultând muzică clasică. Nu-mi înțelegeam cum te poți concentra astfel!

Dima: Muzica clasică dezvoltă intelectul. Îmi place pur și simplu felul în care sună, dar nu știu prea multă teorie despre muzica pe care o ascult.

Am descoperit că muzica de operă este stresantă uneori. Dacă nu ești pasionat de aceast gen, n-o să-ți placă în veci. Țin minte că în clasa a VIII-a, când mă pregăteam pentru examen, ascultam operă zilnic. Și… mâncam nuci. Se pare că m-a ajutat. De-atunci ascult operă când sunt stresat, stare care, așa cum am zis, îmi place foarte mult. Ba chiar o amplific, uneori, cu muzica clasică. Câteodată mă enervează când ascult operă, dar fix din această cauză reușesc să rămân conectat la ceea ce fac în acel moment. Sunt și unele compoziții care mă calmează. De exemplu, când îl ascult pe Andrea Bocelli, intru într-o stare profundă de calm.

La ZIUA, când ascultam muzică îmi lăsam mintea și mâinile să conlucreze fără implicarea mea emoțională fiind vorba, la acea vreme, de rubrica „Știri calde”. Eu eram cu sufletul în altă parte.

Sergiu: Top 3 lecții învățate în liceu?

Dima: Am auzit multe critici la adresa liceului, la adresa CNMB. Unii fac mișto și de spiritul mircist. Eu aș vrea să vă asigur de faptul că ar trebui să fiți foarte recunoscători că învățați aici.

La facultate, am observat că cei cu care interacționez, fie ei parte din conducere, de la catedră sau chiar colegi, știu de un singur liceu din Constanța – „Mircea”.  

Dacă te întreabă cineva de la ce liceu vii, toți știu doar de „Mircea” (din Constanța). Când am fost la secretariatul facultății, doamna de-acolo m-a lăudat, mi-a spus „bravo“ că am fost la „Mircea”. Doamna aceea nu mă știa de nicăieri. Doar pentru faptul că am învățat la „Mircea” am ieșit în evidență.

Nu cred că am cum să cuprind într-un top 3 tot ce am învățat în liceu. Și pot spune că ține de fiecare să prindă lecțiile care se ivesc la orizont. Chiar dacă, așa cum am afirmat, multe activități m-au ales pe mine să le fac, am întreprins și eu niște demersuri în acele direcții, n-am stat chiar degeaba, stană de piatră. Pentru că am luat și eu niște decizii și am făcut ce a ținut de mine, Universul m-a ales pe mine.

„Mircea” îți oferă o viziune de ansamblu. Bineînțeles, dacă o accepți.

La „Mircea” nu e doar despre învățat lecții pentru ore. Înveți să fii om.

Dacă decizi să te dezvolți și să extragi lecții din experiențele trăite, cu siguranță asta nu înseamnă că o să devii un „închis“. Și eu am avut viață socială, am ieșit la cafele cu prietenii și în cluburi, însă am fost preocupat și de dezvoltarea personală.

Când am intrat la liceu și am descoperit Zări Alb Astre țin minte că am citit un articol (cu părere de rău, nu mai știu cine l-a scris), în care „Mircea” era asociat cu „un templu“, fiind foarte lăudat. I-am dat surorii mele, Elena, să citească articolul și, până să intre la liceu, nu a crezut ce era scris în acele rânduri. Apoi, când a devenit „mircistă“, și-a schimbat părerea. S-a convins, deși nu este genul care să aprecieze astfel de laude.

Liceul, așa cum este el acum, îmbătrânit de vreme, îți creează această impresie. Așa cum scrie pe una dintre plăci, este un „templu de știință”.

Sergiu: Ce sfaturi ai avea pentru colegii de la revistă (și nu numai) ca să-și descopere drumul?

Dima: Aș zice să se lase purtați de ceea ce le dă viața. Să nu se abată de la ceea ce le este scris. Să nu dea cu piciorul în șansele care le sunt acordate și să profite de ele. Probabil că nimeni nu poate atinge vreodată echilibrul perfect. Uneori te înclini într-o parte, alteori în cealaltă. Ca la ping pong, mingea este ori de o parte a mesei, ori de cealaltă.

Sergiu: Imaginează-ți că ai scrie un scenariu de film despre tot ce ai făcut în liceu. Ce titlu ai da acelui film?

Dima: Munca și Universul merg mână-n mână.

Citește și: Glow up – primii pași către o versiune mai atractivă a ta

Transporturile aeriene comerciale par să nu își revină – Tot mai multe întârzieri sau anulări de zboruri

După o lungă perioadă de restricții și distanțare fizică, ca urmare a pandemiei declanșate de virusul SARS-CoV 2, oamenii au simțit mai mult ca oricând nevoia să călătorească. Astfel, cererea de zboruri pentru unele destinații a crescut simțitor, companiile aeriene fiind asaltate de numărul de turiști dornici să călătorească. 

Din păcate, companiile aeriene și serviciile aeroportuare nu par să fi reușit să depășească efectele pandemiei și, deși dintotdeauna au existat întârzieri de zboruri, în ultima perioadă acestea sunt tot mai frecvente și produc tot mai multe nemulțumiri. 

Potrivit Oficiului European de Statistică (Eurostat), printre statele membre UE care au consemnat un declin al zborurilor comerciale în decembrie 2021 se află și România (minus 22,6%!). Nici în prezent companiile aeriene nu par să se fi redresat, în ciuda cererilor mari din partea călătorilor, principalele cauze raportate fiind rotația aeronavelor sau lipsa echipajului, ca urmare a concedierilor sau a plecărilor voluntare.

Conform celor declarate de George Dorobanțu, directorul general al Companiei Naționale Aeroporturi București (C.N.A.B.), în primele 4 luni ale anului 2022 valorile de trafic aerian pe aeroporturile pe care le gestionează au crescut, depășind 3 milioane de pasageri. „În primele patru luni, traficul aerian a înregistrat valori peste așteptări, reducându-se din decalajul față de 2019, cel mai bun an din istoria traficului aerian, și atingând aproximativ 80% față de nivelul din 2019“, a declarat George Dorobanțu, directorul general al C.N.A.B.[1]

Cu toate acestea, în sezonul estival, numai pe parcursul unei săptămâni, peste 800 de zboruri, dintr-un total de 2351 de zboruri operate, au avut întârzieri mai mari de 30 de minute la decolare sau la aterizare pe Aeroportul „Henri Coandă“, alte 23 de zboruri fiind anulate, conform mediafax.ro. Practic, 1 din 3 zboruri este afectat de întârzieri sau anulări

Agenția de presă menționează că, în perioada 28 iulie – 03 august 2022, cele mai multe zboruri întârziate s-au înregistrat la Wizz Air (235 de zboruri), Tarom (136 de zboruri), Blue Air (133 de zboruri) şi Ryanair (114). Aceeași agenție menționeză că și în luna octombrie a anului 2022, în perioada 20 – 26.10.2022 s-au înregistrat 6 anulări și 226 de zboruri cu întârzieri mai mari de 60 de minute. Întârzieri mai mari de o oră au înregistrat companiile aeriene Wizz Air (150 zboruri), Ryanair (32) și Tarom (14). 

O lovitură pe piața zborurilor a fost dată de Blue Air, care a suspendat zborurile pe o perioadă de timp nelimitată.

A.A., fost membru de echipaj al companiei Blue Air, ne-a oferit detalii cu privire la motivele întârzierii zborurilor și gestionarea lor.

R. Z. A.: Cum a fost afectată activitatea companiei în urma pandemiei SARS-CoV2?

A. A.: La începutul pandemiei toate companiile aeriene au oprit activitatea de zbor, iar in urma ei compania aeriană pe care o reprezentam la momentul acela a fost grav afectată și există oricând posibilitatea unei suspendări.

R. Z. A.: Vă confruntați deseori cu întârzieri sau anulări de zboruri?

A. A.: Ne confruntăm zilnic, mai ales în perioada de vară, când toată lumea are concedii. Spațiul aerian este foarte aglomerat, la fel și aeroporturile. Cu anulări de zboruri foarte rar, mie cel puțin nu mi s-a întâmplat niciodată să am o anulare de zbor.

R. Z. A.: Care sunt cele mai dese cauze care conduc la întârzieri ale zborurilor?

A. A.: Spațiul aerian aglomerat, vremea nefavorabilă, aeroporturi aglomerate și în ultimul timp, după trecerea pandemiei, lipsa personalului în toate domeniile care țin de aviație.

R. Z. A.: Cum reușiți să gestionați aceste deficiențe/întârzieri/anulări de zboruri și cum comunicați cu clienții afectați? 

A. A.: Noi ca echipaje, nu prea avem ce să facem ca să prevenim întârzierile sau anulările. În caz de întârziere, nu putem decât să facem anunț pasagerilor din avion prin care să ne cerem scuze și să explicăm situația aflată la momentul acela. În caz de anulare, e datoria companiei să informeze pasagerii din timp și să le ofere alte variante sau beneficii.

R. Z. A.: Care sunt drepturile pasagerilor în cazul unui zbor întârziat? Dar în cazul unui zbor anulat?

A. A.: Dacă zborul pleacă cu întârziere, aveți dreptul la asistență, la rambursare și la un zbor de întoarcere, în funcție de durata decalării și de distanța zborului.

Regulamentul UE stabilește condițiile în care pasagerii își pot exercita drepturile în cazurile anulărilor sau întârzierilor. 

Dacă ați ajuns la destinația finală cu o întârziere de peste 3 ore, aveți dreptul la despăgubiri, cu excepția cazului în care întârzierea a fost cauzată de circumstanțe extraordinare. Compania aeriană trebuie să dovedească acest lucru furnizând, de exemplu, extrase din jurnalele de bord sau rapoarte referitoare la incidente. Compania trebuie să ofere aceste dovezi organismului național competent, precum și pasagerilor vizați, în conformitate cu dispozițiile naționale privind accesul la documente.

Comitetul Economic și Social European presupune că piața aviației se va redresa treptat la nivelurile anterioare pandemiei pe baza previziunilor EUROCONTROL (Supporting European Aviation) care a estimat că, în sezonul de iarnă 2022-2023, volumele de trafic aerian vor reveni la 90% din nivelurile din 2019. Dacă previziunile sunt sau nu reale, rămâne de văzut, unii dintre specialiștii pieței considerând că acestea sunt prea optimiste.

[1] https://boardingpass.ro

Portret de mircist: Dănuț Culețu

Dănuț Culețu (născut în anul 1955, în Constanța) este un economist și om politic român, absolvent al Colegiului Național ,,Mircea cel Bătrân”. Acesta a lucrat in domeniul bancar, fiind managerul sucursalelor din Constanța ale mai multor bănci, iar în 2010 a devenit campion internațional la tenis. În 1990 și-a început viața politică, urmând ca la 15 ani distanță să fie numit în funcția de prefect al județului Constanța, funcție pe care a deținut-o timp de 4 ani. De asemenea, pe 4 martie 2021 Dănuț Culețu a publicat prima sa carte, ,,Jurnalul aşteptărilor întârziate”, în care acesta vorbeşte atât despre experiențele sale profesionale și politice, cât şi despre cele personale.

R. Z. A.: Deşi activitatea dumneavoastră profesională este vastă, desfășurată în mai multe domenii, aş vrea totuşi să incep acest interviu prin a vă intreba despre perioada dumneavoastră de licean. Cum v-au influenţat anii petrecuți in Colegiul Național ,,Mircea cel Bătrân” în cariera dumneavoastră și ce v-a determinat să alegeți acest liceu?

D. C.: Și atunci ca și acum, liceul „Mircea” a făcut parte din elita liceelor constănțene și acesta a fost unul dintre motivele care m-au făcut să vin la acest liceu. Acesta e unul riguros, în special datorită profesorilor care de la ținută, prestanță până la comportamentul dumnealor, erau modele. De aici am invățat responsabilitatea, moralitatea, solidaritatea, lucrul în echipă. Aceste valori le poți învăța și din cărți, cercetând, dar mai ales având modele și cel mai bun model pentru un copil este profesorul. Un alt motiv pentru care am ales liceul ,,Mircea cel Bătrân” a fost spiritul acestei școli, generat în egală măsură de istoria sa, dar şi de profesorii și de elevii săi.

R. Z. A: Făcând o comparație cu perioada în care dumneavoastră erați de vârsta noastră, ce schimbări observați, dar şi care sunt aspectele care au rămas la fel?

D. C.: Schimbarea nefavorabilă este cea a relației profesor-părinte-elev. Libertatea era îngrădită în anii comunismului, ceea ce impunea o modalitate ierarhizată de comunicare, dar pentru mine nu a fost un aspect așa de rău, m-a ajutat să mă dezvolt frumos. Acum intervenţia părinților este excesivă, brutală, iar competiția dintre elevi a devenit denaturată. O altă schimbare este cea a criteriilor de ierarhizare a valorilor. Pe atunci se punea mai mult preț pe dezvoltarea personală, pe moralitate, acum fericirea este definită prin prisma bunurilor materiale. De aceea, le recomand tuturor să-și creeze un sistem de valori bazat pe cele învățate în familie și la școală, precum onestitatea, integritatea, solidaritatea. Demersul elitist al elevilor de a participa, de a se implica într-o diversitate de activități, de a fi mândru că ești mircist este aspectul care consider că nu s-a schimbat. Liceul ,,Mircea” a creat și o să creeze în continuare elite, iar întotdeauna elitele vor fi cele care fac istorie, care decid și care mobilizează foarte multă lume.

R. Z. A: Din câte ştiu, unul dintre mentorii dumneavoastră a fost domnul Ştefan Brânză, profesor al acestui liceu. Cum şi-a lăsat dumnealui amprenta asupra dumneavoastră?

D. C.: Domnul Brânză era genul de profesor care făcea lecția în mod diferit de maniera clasică. De exemplu, domnul Liviu Ionescu, dirigintele meu, aborda o autoritate prost înțeleasă. Mai apoi fiind manager la ING mi-au explicat că există două moduri de a concepe educația, ca experiență de viață: convingerea și constrângerea. Poți să-l faci pe un om să facă ce vrei tu fie că-l bați, fie că-l cooptezi. Lucrul în echipă este foarte important, într-o clasă și cel mai deștept are rolul lui, dar și cel mai slab, iar aceste aspecte nu trebuie neglijate. Domnul Brânză făcea parte din a doua categorie, neabordând genul acesta de autoritarism și avea un umor plin de inteligență. Ne privea ca pe copiii lui, țin minte că la bacalaureat a venit în fiecare clasă pentru a ne susține… Nu aveai ce să-i reproșezi!

R. Z. A: Ce a trebuit să faceți pentru a ajunge prefect? Ce atribuții presupune această funcție?

D. C.: În 1987 am ajuns la Banca de Investiții, în 1991 am fost numit director la Cernavodă, iar în 1995 – director la BRD Constanța, în 1998 a venit ING-ul și m-a luat sub aripa lor. Când i-am spus soției mele că vreau să candidez pentru funcția de prefect mi-a spus: „Nu te duce..” și mare dreptate a avut… Chiar și acum îmi mai aduce aminte ce mi-a spus în acele momente. „La 30 de ani după 1989 am un sentiment de neîmplinire și chiar de dezamăgire, pentru că am crezut că politica poate face mai mult decât a făcut până acum” . Acestea sunt gândurile mele după viața de prefect. Am candidat pentru această funcție fiindcă voiam să-mi testez limitele în plan social și chiar am crezut că pot schimba ceva. Din păcate, politica românească este o pierdere de energie, de timp. Legat de întrebarea referitoare la atribuții, pot spune că prefectul este reprezentantul în teritoriu al guvernului, deci el se asigură că tot ceea ce guvernul stabilește se îndeplinește. Mai are, printre multe altele, şi sarcina foarte importantă de restituire a terenurilor luate de comuniști, un mare act de repunere în drepturi a celor care au fost furați.

R. Z. A: O altă realizare importantă de-a dumneavoastră este scrierea unei cărți, „Jurnalul aşteptărilor întârziate”. Ce anume v-a determinat să aşterneți pe hârtie toate gândurile și experiențele dvs.?

Sursă foto: Zări Alb Astre

D. C.: Convins că lucrurile se pot schimba, am decis să intru în politică, de aceea afirm că așteptările au fost întârziate, deoarece tot ceea speram nu s-a împlinit și încă suntem în căutări. Una dintre experiențele expuse în acest jurnal a fost aceea a candidaturii pentru aceeași poziție, cea de parlamentar, cu un bucureștean. Îmi place sintagma care spune că patria este leagănul copiilor mei și mormântul părinților mei. Între aceste două repere, diferența dintre mine și un bucureștean, care intra, spre exemplu, în liceul ,,Mircea cel Bătrân” este că el pășește într-o clădire, iar eu în templul tinereții mele. Am intitulat acest capitol al jurnalului ,,De ce candidez?”.

R. Z. A: Ce scop ați avut în vedere când ați scris această carte?

D. C.: Am scris acest jurnal cu scopul de a schimba ceva, dar din păcate nu am reușit. Am scris următoarele rânduri cu scopul de a demonstra că politica nu a evoluat și că, pentru mine, este timp pierdut:,, Evoluția este necesară într-o democrație între putere și opoziție.”

R. Z. A: Acum, la final, aş vrea să vă intreb care sunt sfaturile dumneavoastră pentru noi, liceenii de astăzi?

D. C.: Viața evoluează, iar voi trebuie să optați între două acțiuni fundamentale, după părerea mea, a avea și a fi, deoarece preponderența în acest moment se canalizează spre a avea, dar întrebarea mea este ,,Poți fii fericit dacă ai?”. Dacă ai ajuns să posezi, nu mai ești fericit. Este doar un moment care trece repede și vei avea o altă țintă care poate fi un alt motiv de nefericire până când o ajungi sau nu. Din punctul meu de vedere, modalitatea aceasta pe care o tratăm cu scopul de a vedea viața prin însușiri permanente de acaparare, nu este o soluție. A fi înseamnă să te preocupi de viața ta și de tot ceea ce-ți place. Viața este o experiență care merită trăită. Nu vă lăsați înrobiți de modul în care alții vă pot influența existența!

R. Z. A: Domnule Dănuț Culețu, vă mulțumim pentru timpul acordat!

Când în clepsidra vieții medicina se întâlnește cu literatura… Interviu cu Alexandra Chirvasitu

Absolventă a Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”, promoția 2018, Alexandra Chirvasitu este în prezent studentă în anul patru la Facultatea de Medicină a Universității „Ovidius” din Constanța. Pe lângă viața obișnuită de liceană, tânăra s-a făcut remarcată prin dragostea sa pentru cărți și talentul de scriitoare. În interviul acordat de Alexandra, am putut afla câteva dintre experiențele, aspirațiile și planurile de viitor ale studentei.

Pe 4 noiembrie 2017, la librăria „Dorian Gray”, Alexandra își lansează volumul de poezie intitulat „Schela uitată”. Creațiile sale lirice au fost receptate de public drept reflexul unei voci distincte și convingătoare.

R. Z. A.: Pentru a începe într-o ordine oarecum cronologică, voiam să te întrebăm cum a fost experiența ta în colegiul „Mircea”?

A. C.: Experiența la „Mircea” pentru mine a fost una interesantă, mai ales pentru că eu am făcut generala la școala din Ovidiu, o școală mică, în care toți se cunoșteau unii cu alții și unde nu există această politică elitistă, cum este aici, la „Mircea”. Când am venit aici, așteptările mele au fost împlinite, în sensul că am găsit un mediu în care să mă pot forma și dezvolta, în care să-mi pot exprima liber ideile.

Liceul părea un cadru în care aș fi avut și competiție. Experiența mea a fost una frumoasă și am cunoscut profesori care m-au sprijinit foarte mult, oameni extraordinari la care mă puteam duce să le cer ajutorul sau să le arăt creațiile mele.

A fost interesant pentru mine să compar cele două experiențe, cea din școala generală și cea din liceu, să văd două concepte diferite, însă ceea ce am apreciat în mod deosebit în „Mircea” a fost deschiderea profesorilor la diferite idei ale elevilor și la părerile lor. Un aspect la care nu mă așteptasem a fost faptul că, spre exemplu, nu toată clasa era pasionată de lectură, dar mi-am dat seama repede că nu toți pot avea aceleași interese.

R. Z. A.: Faptul că ai această calitate de absolventă CNMB ți-a facilitat diferite oportunități, ți-a deschis uși?

A. C.: Făcând Medicina la Constanța, am dat admiterea, așa că nu am avut nevoie de un dosar în care să fiu acceptată pe baza rezultatelor obținute în liceul pe care l-am absolvit, spre deosebire de colegii care au dat în străinătate și pentru care într-adevăr a contat că au absolvit „Mircea”, un liceu, de altfel, foarte bine cotat. Însă, pentru mine personal, trecerea prin această școală a însemnat mult.

Am avut oportunitatea de a mă dezvolta armonios, de a afla atâtea și-atâtea, de a trece la o altă etapă atât în studiul literaturii, cât și în cel al istoriei, religiei, biologiei. Practic, am reușit să acumulez un baraj informațional care m-a ajutat să am o bază forte și mi-a fost mai ușor să înțeleg materia din facultate.

R. Z. A.: Având în vedere talentul tău la scris, a fost medicina prima ta alegere sau te-ai gândit vreodată și să devii scriitoare?

A. C.: Mi-am dorit cam dintotdeauna să fac medicina, domeniu de studiu pus în balanță cu psihologia. În medicină, mi-ar plăcea să continui pe anestezie și terapie intensivă sau pediatrie. Din păcate, în România, profesia de scriitor nu prea există, pentru că se citește puțin și e preferată în special literatură străină, datorită unor prejudecăți.

O problemă ar putea fi și faptul că programa școlară are doar autori vechi, nu că ei nu ar fi buni. Însă, literatură evoluează, la fel ca noi. Astfel, din nefericire nu se poate trăi doar din scris aici, deși cunosc oameni incredibil de talentați, care au și alte profesii în paralel.

R. Z. A.: Se observă că ești foarte pasionată și de medicină și de scris. Cum reușeșți să combini utilul cu plăcutul? Mai ai de gând să publici vreo carte?

A. C.: La început, din cauza volumului foarte mare de informații din toate părțile, hotărâsem să renunț la scris și citit. Dar, la un moment dat, după un colocviu dificil la anatomie, am simțit nevoia de a scrie sau de a citi ceva, așa că imediat după, timp de patru zile doar am dormit și am citit. De atunci, am decis să-mi rezerv în fiecare zi măcar puțin timp pentru asta. Cărțile mă ajută să umplu nevoia de interacțiune atunci când nu am timp să socializez. Deși îmi place să scriu, nu plănuiesc să mai public nimic în viitorul apropiat. Am mai încercat să scriu și povești sau descrieri, dar genurile literare sunt foarte fluide.

R. Z. A.: Am observat că deseori o menționezi pe bunica ta în articolele din blog-ul pe care îl ai. Ce înseamnă bunica ta pentru tine? Te inspiră cumva?

A. C.: Da, bunica îmi este și mamă, și soră, cam de toate. Ea m-a crescut și relația dintre noi este specială. De altfel, și ea este pasionată de lectură și-mi mai povestește despre vremurile în care locuia la țară și dădea ouă de găină pe cărți. Acum are o bibliotecă foarte mare. Dețin și eu o parte din titlurile de acolo. Ea mi-a insuflat pasiunea pentru lectură, dar are și o minte matematică, fiind foarte ordonată și calculată. Este un exemplu pentru mine, e ca o stâncă.

R. Z. A.: Alexandra, îți mulțumim!

WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner