Opinii, păreri, controverse - Revista Zări Alb Astre

Cât de mult pot să mă apropii fără să te omor?

Posted on 27/09/202219/01/2023 by Andreea-Bianca ȘTEFAN

O notă de acum opt luni îmi spune că mă gândesc prea des la tine,
la cele două răni cu care mi-ai distrus viscerele
mai mult decât ți le distrug ție țigările
și vinul ieftin.
aș lua-o de la capăt oricând
doar ca să văd din nou cum e să fii icar,
cum se simte euforia apropierii
urmată de disperarea agonizantă
romantizată
a căderii.
doar ca să te cunosc încă o dată,
puțin prea mult,
apoi să nu mai știu cine ești.
să nu mai am încredere în nimeni,
mai ales în unghii purpurii și în
parfum de culoarea coniacului.
parfumul care a dispărut din viața
mea pentru o clipă, îl uitasem,
iar acum s-a întors și simt că știu
totul și nimic despre el.

Mărturisesc că eseul de față a fost inspirat de Hedgehog’s Dilemma, respectiv de teoriile lui Schopenhauer și Freud despre apropierea dintre oameni. Am găsit întâmplător această mică alegorie acum ceva timp, și de atunci o port mereu într-un colțișor al minții, participând pasiv la filtrarea informațiilor despre cei din jurul meu și despre relațiile cu ei. Îmi este greu să mă detașez de ideile pe care le voi expune în aceste rânduri, așadar va lua mai mult forma unei colecții de experiențe personale din care iau naștere numeroase teorii privind natura umană.

Introducere dramatică

Să începem cu începutul, și anume cu ființa. De la ființă pornește totul, toată psihologia, toată energia emoțională și toate entitățile sfinte, infinitele interacțiuni care ulterior distrug inevitabil ființa. Așadar, cine este ființa la care mă voi referi în acest eseu? Nu vă pot oferi prea multe repere concrete, deoarece aceasta nu este nici fată și nici băiat, este undeva în exteriorul celor două sfere, o adunătură inconsistentă de materie (dați vina pe sistemul social normativ limitat).

Este, să zicem, o plantă curgătoare care se întinde în spațiu la nesfârșit, care caută o altă vietate de care să se agațe și pe care să o consume lent. Este o noapte înstelată, doar una, care te protejează și îți ascultă orice gând, iar apoi se transformă într-un apus înecat în sângele a zeci de războaie dintre minte și suflet ce au fost pierdute. Sau poate, și mai bine, este un scriitor romantic din Barcelona de acum două secole, care trăiește pe cafea și țigări ieftine.

Glumesc, evident, sunt doar eu, veșnicul eu pe care nu o să-l cunoști vreodată pentru că sunt șanse foarte mari să te mint, veșnicul eu pe care nu-l vrea nimeni. E colecționarul de oameni. Mai bine că nu mă cunoști, nu e nevoie să ne apropiem mai mult de atât… Filosofii germani au spus că ne-am înțepa și ne-am aduce atâta durere, încât amândoi am deveni niște răni deschise și umblătoare. În același timp, dacă nu ne apropiem, o să murim de frig, fără să fi avut ocazia de a împărți căldură noastră internă ca să vedem ce iese. Deci, ce preferi?

Laturi, cub, tesseract* al psihologiei umane

Viziunea germană pare, fără îndoială, destul de pesimistă cu privire la relațiile dintre oameni, dar nu este departe de adevăr. Pe cât de diverși și relativi sunt oamenii, pe atât de bine se poate aplica teoria adusă în discuție de Schopenhauer, la nivelul societății. Sunt destul de sigură că fiecare a avut mai multe momente în care a oscilat între a se îndepărta, ceea ce inevitabil duce la o singurătate mai mult sau mai puțin greu de îndurat, și a se apropia de cineva. Se știe că apropierea va genera atașament, poate chiar dependență, și, cu cât intensitatea dependenței crește, cu atât va fi mai greu ca omul să se regăsească fără sprijinul celui sau celei de care s-a atașat, va fi dificil să se separe ulterior, să plece de lângă ei fără să comită un fel de sinucidere parțială.

Filosoful susține că omul are o nevoie vitală de societate, pentru că altfel viața ar fi monotonă și goală, dar în același timp există atâtea incompatibilități între oameni, încât se ajunge la păstrarea unei distanțe ideale, adică nici nu se înțeapă și nici nu mor de frig.

Mă fascinează cât de simplu sună teoria și cât de mult se poate complica în realitate, cât de imprevizibilă este experiența umană și cât de dezamăgitor poate fi că nu vom atinge vreodată apropierea absolută de cineva fără efecte secundare, devastatoare pentru integritatea noastră psihică și emoțională.

O parte din cine suntem, de fapt, constă în felul în care reacționăm la abandon, cât de ușor ne detașăm, cât de mare este în noi frica de apropiere, recurgerea la izolare. Chiar în momentul de față trebuie să recunosc că trec printr-un proces defensiv, că-mi antrenez mintea să fie mai ignorantă față de acțiunile acelora la care țin cel mai mult, pentru că nu-mi permit să fiu pusă la pământ.

Poate sună cam egoist, dar teoria de mai sus îmi spune că este perfect uman să te aperi de orice formă pe care pericolul îl poate lua (fie că este un asasin, fie un om iubit – până la urmă nu este mare diferență). Mă gândesc la situația în care eul este fundamental hipersensibil și melancolic, orice greșeală într-o relație poate declanșa cea mai intensă paranoie și poate simți nevoia imediată de a se închide undeva cât mai departe de lume și de orice posibilă amenințare.

Da, recunosc că îmi vine foarte greu să mă deschid față de oameni și să am încredere destulă cât să creez conexiuni noi, să îmi investesc acea căldură interioară în a menține relații ș.a.m.d. Dezvolt sentimente puternice ușor și acțiunile celor la care țin au, fără intenția lor, efecte foarte intense asupra mea, însă aceasta îmi oferă ocazia să asimilez și să observ mai multe nuanțe ale interacțiunilor umane, începând cu prietenii apropiate care s-au dezintegrat într-o zi, lăsând doar acid în urmă, și cu prietenii de la care s-ar fi vrut mai mult, dar nu a fost să fie, până la relații de lungă durată, în care deja devine imposibil să nu te atașezi până la sânge.

M-a impresionat cât de platonice pot fi îmbrățișările lungi și târzii, câte laturi personale ți se ascund în fiecare zi, cât de tragică poate fi dependența când vine dintr-o singură direcție. Există această incompatibilitate imposibil de evitat, chiar și în cele mai favorabile cazuri, care va fi mereu și va roade cel puțin una din părți până la colaps. Este un fel de ciclu absurd marcat de discrepanța dintre dorința de intimitate și apropiere și frica de a comite vreo greșeală fatală; această ruptură se adâncește odată cu trecerea timpului și cu succedarea generațiilor.

Lipsa de comunicare pare să fie, de asemenea, o problemă relevantă și reală, pentru că este cu adevărat mult mai ușor să rupi temporar legăturile decât să cauți un compromis. Încă o situație, încă o absurditate a naturii noastre, căci caracterul social contrazice această dorință de a nu fi nevoit să explicăm reacțiile și deciziile, dar în același timp ne proiectează într-o căutare continuă de oameni noi. Prin aceasta vreau să evidențiez două posibilități: există oamenii care stau mult timp într-un loc pentru că nu reușesc să plece, să se desprindă de zona de confort, de status-quo, și oamenii care nu reușesc să stea prea mult într-un loc și nici nu își doresc, considerând că aceasta le-ar limita experiența de viață. Apreciez ambele cazuri și le consider la fel de importante în lărgirea sferei infinite a cunoașterii universale. Aspirația spre nou este un concept care ne face speciali, dar nu mulți îl realizează cu adevărat și rămân la stadiul dorințelor și al nevoilor nesatisfăcute, sau pur și simplu nu se gândesc mai departe de propria lor condiție.

Întorcându-mă la sfera personală și introspectivă a unei concluzii, experiențele prin care am trecut în ultimii ani mi-au dovedit că, de fapt, este în avantajul oricăruia să nu stea, să nu facă o fixație pentru o anumită persoană sau pentru un anume grup, oricâtă siguranță ar inspira.

Siguranța este în mare parte o iluzie; mă aflu într-un punct în care nu o mai regăsesc nicăieri. Vreau să văd cât mai multe, fără să am timp să mă atașez, să dezbat conspirații holbându-mă la tavan, să râd într-o mansardă la capătul orașului, să desenez în parcuri, să descopăr toate genurile muzicale posibile, să învăț cum e să fii altcineva și nimeni; și totuși n aș putea trăi fără acele înțepături ocazionale, consecință a curajului de a iubi și de a fi iubit.

Se spune că pentru fiecare arici există o țestoasă, dar ce faci dacă insul de lângă tine este, să zicem, un balon?

*În geometrie un tesseract este un obiect din spațiul cu patru dimensiuni, fiind analogul 4-dimensional al cubului din trei dimensiuni și al pătratului din două dimensiuni. La fel cum suprafața cubului este formată din șase fețe pătrate, hipersuprafața tesseractului este alcătuită din opt celule cubice.

Nostalgia

Posted on 27/09/202219/01/2023 by Andrei ILIESCU

Sunt unul dintre cei mai puțin nostalgici oameni pe care i-ați putea cunoaște. Evit sentimentul precum boala. Nu îmi place să mă întorc la amintirile plăcute, de mult trecute și să mă întâlnesc cu sentimentul strivitor care vine odată cu conștientizarea că ceea ce a fost frumos nu se va mai repeta. Cu toate acestea, știu oameni care sunt total opusul, care țin la aceste amintiri și se întorc mereu la ele. Această nostalgie are o amplitudine atât de mare, cu zeci de interpretări și de abordări de la un om la altul, încât merită să fie un subiect de dezbatere.

Înainte să-mi exprim părerea în 20 de rânduri sau mai multe, voi încerca să definesc termenii de la care voi pleca în demersul meu. Nostalgia este o senzație, o să încerc să nu îi mai spun sentiment, fiindcă mie mi se pare că e ceva mai mult. Revenind, este o senzație care se raportează exclusiv la trecut, îndepărtat sau recent (nu prea contează!). Raportul stabilit cu trecutul este și el, în mare, pozitiv, dar există și situația opusă. Și… asta e tot. Pare foarte clar; Așa că de unde confuzia? Mai ales că trecutul este o dimensiune temporală fixă și nicidecum relativă, nu?

Adevăr sau doar un vis?

De fapt, trecutul există numai prin modul în care ne raportăm la el, numai prin felul în care-l apreciam. În filosofie un concept similar apare în fenomenologie. Voi apela la următorul exemplu concret: cineva primește o scrisoare ce conține vești foarte importante pentru el. Empiric, scrisoarea aceea este o foaie de hârtie dreptunghiulară, însă pentru destinatar pe foaia aceea îi este scris destinul. Modul în care apreciem lucrurile ce ne înconjoară este definit puternic de valorile, concepțiile și starea de spirit pe care o avem în acel moment. Același lucru se poate întâmpla și cu trecutul. Rememorând un eveniment important ori o senzație deosebită, dar pe care la momentul consumării aceasta ar fi fost percepută drept neplăcută, trecutul este reînviat: se creează astfel un trecut nou ce-l înghite pe cel anterior.

Nimic din ceea ce omul a experimentat nu s-a schimbat propriu-zis, se schimbă doar cum a experimentat. Aici se catalizează o reacție la nivelul psihicului. O schimbare în percepția trecutului afectează, direct sau indirect, prezentul. După cum am afirmat deja, modul în care lumea e percepută depinde mult de experiențe anterioare care formează valori curente. Acum, este imposibil să se schimbe trecutul prin intermediul unei valori curente, astfel încât să se schimbe iar valorile.

Schimbarea aparține prezentului și alterează raportul față de trecut. Prezentul se mulează pe noul raport trecut-prezent, care există permanent în psihicul omului. Acest nou trecut poate fi un impuls într-o anumită direcție, motivând individul să se imagineze într-o situație similară. Poate noua percepție a trecutului juxtapusă cu prezentul creează o stare de tristețe, realizând lipsurile acelor aspecte considerate esențiale pentru a cunoaște fericirea. Acest feedback cred că generează amplitudinea de care am amintit mai devreme. În orice caz, noile informații sintetizate sunt utilizate pentru a alimenta următoarele acțiuni și modul în care este apreciată lumea în prezent.

Trecutul generează prejudecăți. Oamenii se raportează unii la alții prin comparație, la fel și experiențele proprii, de aceea sunt necesare informațiile trecutului la ghidarea acțiunilor prezentului. În momentul în care informațiile trecutului sunt alterate prin asimilarea lor într-o scară valorică nouă, se schimbă și cursul acțiunilor alimentate de informațiile trecutului. Desigur, nostalgia nu este o stare în care omul rămâne blocat după un anumit timp de la experimentarea trecutului într-o anumită versiunea a acestuia.

Nostalgia dispare treptat, odată cu reexpunerea și cu schimbarea valorilor prezentului; se întâmplă ca acestea să se îndrepte într-o direcție nouă, uneori opusă celor anterioare; acestea din urmă înghite trecutul și-l înlocuiește cu o varianta nouă. Pot acționa ca un fel de nostalgie inversă, care deconstruiește și ajunge să nască o anumită repulsie față de un trecut care la momentul derulării, genera fericire. Vă îndemn să vă amintiți cum erați cu un an sau doi în urmă și veți înțelege ce vreau să spun.

Mai mult precum o senzație

Uneori, nici nu e nevoie să fi experimentat trecutul ca să fii nostalgic după el. Gândiți-vă la relația pe care o aveți cu copilăria! În mare măsură, în copilărie, omul nu este chiar conștient de sine. Sigur, trăiește senzații primare, precum bucurie, tristețe, fericire ș. a. m. d. Însă ceva lipsește. Senzațiile acestea sunt vagi și dispar abrupt. În momentul în care devine conștient de sine și începe să înțeleagă mai bine lumea din jur, pe la 15 ani, retrospectiv, adolescentul umple golurile acestea din perspectiva copilăriei. Astfel, omul capătă niște cunoștințe de cum era existența înainte: apa era udă, cerul albastru și existența era mult mai simplă. Aceasta este o bază pe care se poate construi. Astfel, apare nostalgia și umple golul acela cu senzații pe care copilul n-a știut să le denumească ori nu le-a experimentat atunci; el asociază copilăria cu confortul retroactiv.

Voi apela la un exemplu mai radical, mai personal. Ați sesizat, probabil, această nostalgie ciudată pentru anii ’80-’90 care începe să apară foarte mult în marketing; există genuri muzicale, precum synthwave-ul și outrunul care, practic, se hrănesc din nostalgia aceasta. Și eu mă simt afectat de o astfel de nostalgie. Iarăși există baza, imaginea unei lumi care nu se confruntă parcă cu problemele de azi: încălzirea globală era la distanță, chiria nu era astronomică și oamenii nu erau băgați în case odată la cinci luni din cauza unei pandemii globale. Baza aceasta este idealizată, în ciuda faptului că și lumea aceea avea probleme mari, chiar foarte mari, dar acestea sunt date de-o parte în favoarea avantajelor juxtapuse cu situația curentă. Și iarăși, subliniez, nu am nicio experiență trăită în lumea anilor ’80-’90, în acest trecut. Dacă aș fi putut avea vreo conexiune cu perioada amintită, aceasta ar fi discutabilă. Nu am garanția că opinia mea s-ar schimba. Există oameni care mereu vor vedea frumosul din trecut și vor fi mai mult decât fericiți să uite problemele pe care le-au avut. Aici nu există un tipar și ține mai mult de predispoziția fiecăruia, în principal, fiindcă nostalgia bate în direcția escapismului.

Este un mecanism care oferă un spațiu artificial separat de realitate, un spațiu de care însă oamenii știu că a existat. Toată lumea deține un astfel de mecanism, iar nostalgia este unul foarte la îndemâna, deși poate fi substituit, uneori, prin acțiuni aflate la îndemână, precum lectura, mersul la cinema sau un hobby.

Nostalgia depășește stadiul de emoție, este mai degrabă o predispoziție inoculată în conștiința colectivă. Este un mecanism specific uman, al cărui scop foarte clar este de a alina durerile, de a oferi un spațiu sigur și nu poate fi altcumva decât definitoriu pentru condiția umană.

Primejdia trecutului

Există, fără îndoială, o nostalgie la nivel macro. Toate sentimentele amplificate la nivelul unei comunități își păstrează trăsăturile definitorii. Un grup de oameni furioși poate fi exploziv și periculos, dar există garanția că vor muta și munții din loc câtă vreme sunt aprinși. Un grup de oameni fericiți, veseli, satisfăcuți va evita conflictul și va crea o comunitate liniștită, chiar naivă. Nostalgia e diferită.

Nostalgia colectivă apare mai degrabă într-o comunitate când aceasta este nostalgică față de același aspect al lumii. Apelând la experiențele omenirii de-a lungul timpului, acest fenomen apare în momente critice, când prezentul este nesigur, când lumea pare că se destramă și singura pârghie de care omenirea se poate prinde e siguranța trecutului. O societate care ajunge în acest punct este de multe ori o societate care nu mai vede speranță în viitor.

Nu este nimic bun într-o lume care a ajuns în pragul disperării. Și tot istoria ne-a arătat că această prăpastie se adâncește când oamenii aleg ideologiile extremiste: fascismul, comunismul, verii și progeniturile lor. Punctul cel mai important al acestor ideologii radicale este acest apel nostalgic la trecutul măreț la care societatea s-ar putea întoarce. Desigur, oricât de benefic ar fi trecutul, de multe ori drumul către el se poate transforma ușor în imaginea drumului către iad.

Condiția umană este la fel de complexă ca și percepția timpului ori codul valoric individual. Nu cred că se poate realiza un tipar pentru nostalgie sau că se poate formula vreo definiție clară sau mulțumitoare a nostalgiei. Toți suntem, într-o anumită măsura, afectați de ea. Poate că există totuși o morală în povestea aceasta. Oricât de neagră ar fi noaptea, omul mereu tinde să își amintească răsăritul, iar fără nostalgii ne-ar fi greu să respectăm condiția umană.

Olimpiadele anului 2022, un mit urban

Posted on 27/09/202219/01/2023 by Andreea-Bianca ȘTEFAN

După doi ani de resemnare privitor la anularea competițiilor elevilor români, cu câteva excepții care au beneficiat de suportul organizațiilor profesionale, pe 29 decembrie 2021 a fost publicat ordinul de ministru care permite reluarea organizării acestora. Au explodat site-urile de știri, mai ales legat de faptul că olimpiadele de română, istorie și engleză au fost inițial excluse pe motiv că nu implică faza internațională. În urma revoltelor cadrelor didactice și ale asociațiilor de elevi, situația a fost (aproape) rezolvată, căci adepții limbii engleze, foarte mulți de altfel, sunt în continuare scoși de pe listă. Dintr-un drept al oricărui elev, în ideea eliminării discriminării în educație, competițiile extrașcolare s-au trans- format într-un joc al hazardului.

Teoretic vorbind, metodologia ne spune că există un grafic pe baza căruia se organizează olimpiadele. În realitate, probele la nivelul școlii trebuiau deja susținute și încă nu avem un calendar după care să ne ghidăm, nu știm la ce să ne așteptăm, și am ajuns din nou la voia Ministerului care ne ține într-un suspans permanent. Ministrul educației a declarat că „alături de olimpiadele clasice, de matematică, chimie, fizică, am introdus anul acesta recunoașterea pentru olimpiadele de robotică, pentru olimpiadele de creativitate și de inovare. Consider că este un lucru important. Ministerul Educației va susține inclusiv financiar organizarea acestor olimpiade și concursuri.“

Și acum, mulțumiți de aceste decizii, am rămas cu ochii într-un soare rece, pentru că nu avem nicio bază a acestor inițiative, nu cunoaștem programa care va fi evaluată, cine și când va elabora subiectele, în ce condiții sanitare se vor susține competițiile, ș.a.m.d. Așteptările generale nu par foarte ridicate, ținând cont de faptul că a durat mult prea mult să se realizeze acest ordin fără finalitate, în mijlocul anului școlar. Mai există întrebarea, dacă evaluările naționale au fost susținute în pandemie, de ce s-au oprit competițiile? Această decizie a părut de la început luată cu prea multă ușurință, afectând o mare parte din elevii dornici să-și atingă potențialul maxim. Norocul a fost de partea celor pasionați de matematică, fizică, chimie, informatică, unde organizații private au susținut online etapele necesare formării loturilor ce au mers mai departe la faze internaționale. Interesantă mi s-a părut opinia profesorului Radu Gologan dintr-un interviu pe acest subiect: „(…) Afirmațiile mele nu sunt o acuzație la adresa ministerului, ci o dovadă că olimpiadele trebuie să fie în organizarea societăților profesionale cu sprijinul logistic al ministerului.“ Inițiativele acestor societăți au fost chiar de apreciat, dând dovadă de o mobilizare mult mai eficientă decât deciziile ce se iau cu greu în cadrul ministerului educației.

În anul școlar 2020-2021 am participat la concursul „Plume d’or“ organizat de Alianța franceză, unul dintre puținele concursuri care au avut curajul și determinarea să ne facă să uităm pentru o secundă de monotonia și dezamăgirile școlii online. A fost o singură probă, susținută fizic, care s-a simțit ca o foarte scurtă simulare a unui an normal de activitate, pe lângă atâtea oportunități ratate.

Deși ni se reamintește constant că orice activitate extracurriculară contează foarte mult, dosarele multor olimpici vor rămâne mai goale decât s-ar fi sperat, evoluțiile elevilor rămânând mai dezavantajate ca niciodată de mediul politic.

Ținând cont de faptul că pe la toate colțurile se vorbește mai mult sau mai puțin serios despre valul 5 al pandemiei, cea mai plauzibilă și practică variantă ar fi organizarea online a competițiilor, după modelul celor câtorva de anul trecut. Stagnarea din ultima perioadă și antipatia pentru educația în mediu online ar putea reprezenta factori care ar duce la o micșorare a numărului de participanți, dar, în același timp, cu toții suntem nerăbdători să ne întoarcem la un ritm cât mai apropiat de cel din 2019. Ce vremuri, 2019!

Este excepțional de derutant faptul că tot ce putem să facem în acest punct sunt presupuneri, eventual să punem niște pariuri. Dacă până la urmă se va decide organizarea în format fizic a olimpiadelor, cândva prin primăvară, începând cu cine știe ce etapă, vă urez cel mai mult succes, cu excepția celor câtorva să participe la olimpiada de limbă engleză!

Opriți trendul, vreau să cobor!

Posted on 27/09/202219/01/2023 by Diana-Maria BANU

Te-ai gândit vreodată câtă apă s-a consumat pentru producerea pantalonilor tăi preferați din bumbac Probabil că nu… și îți spun sincer că nici pe mine nu m-a interesat până când nu m-am apucat să scriu acest articol. Ți se par 10800 de litri de apă un volum prea mare? Și mai șocant este faptul că aceasta este cantitatea de apă pe care un om o bea in aproximativ 25 de ani. Dar de ce se întâmplă toate acestea? Și ar trebui ca aceste statistici să te facă să te simți groaznic? Haideți să vedem de la ce a plecat totul.

Mai mult ca niciodată, trendurile în materie de modă se demodează din ce în ce mai rapid, făcându-l pe consumator să cumpere exagerat de mult, de des și cât se poate de ieftin. Acest concept înglobează ideea de fast fashion, model de afacere extrem de profitabil, bazat pe replicarea hainelor concepute pentru trendurile actuale, articole create pentru a răspunde nevoii de frumos, fără a fi scumpe. Odată cu revoluția industrială, hainele au devenit mult mai ușor și ieftin de produs, acesta fiind evenimentul care mai târziu a permis evoluția diferitelor stiluri și trenduri, ce au condus la dorința de a avea cât mai multe haine care să corespundă tendințelor de actualitate. Strategia brandurilor de haine fast fashion este de a scoate pe piață o varietate de colecții, aproximativ 20 în fiecare an, de preferat în colaborare cu designeri cunoscuți ce lucrează adeseori cu celebrități și influenceri. În acest fel te conving că este o ocazie unică, singura dată când vei putea achiziționa acele produse și îți creează o nevoie să cumperi haine pe care nu le-ai lua în mod normal, dar care acum devin de două ori mai prețioase datorită designerului sau brandului de lux marcat în plus pe etichetă.

Industria fast fashion este a doua cea mai poluantă industrie din lume, având un impact neînchipuit de periculos atât asupra mediului, cât și asupra noastră. Probabil că nu ți-ai dat seama, dar cu siguranță părinții tăi au observat că cele mai multe produse noi, din majoritatea domeniilor industriale, și-au pierdut din calitate și au o viață mai scurtă, hainele fiind păstrate de două ori mai puțin decât acum 15 ani.

În majoritatea țărilor producătoare de bumbac, ca India și China, sau a țărilor în care există fabricile marilor branduri, apa folosită la realizarea diferitelor procedee chimice din care rezultă materialele textile se aruncă în râurile cu care localnicii își întrețin nevoile de zi cu zi. Astfel, oamenii săraci, nepermițându-și o altă sursă de apă, încep să dezvolte diferite afecțiuni dermatologice, ducând la scăderea ratei de viață.

Pe lângă poluare, această industrie a cauzat mari dezastre și în rândul lucrătorilor care sunt adeseori exploatați în condiții inumane. Brandurile profită de sărăcia populației, mizând că aceasta va munci pentru orice salariu, indiferent de cât de nefavorabile sunt condițiile. Muncitorii lucrează în clădiri instabile și adesea insalubre până la 16 ore în fiecare zi pentru un singur dolar, inhalând substanțe toxice și fibre de plastic. Unul dintre cele mai cunoscute și devastatoare incidente cauzate de aceste condiții precare este prăbușirea clădirii Rana Plaza din Bangladesh în 2013, luând 1132 de suflete.

Ce putem face noi?

Pentru început, putem încerca să cumpărăm mai puțin. Destul de evident, nu-i așa? Altceva care ar fi de mare folos ar fi ca, în loc să aruncăm hainele care nu ne mai sunt pe plac, să fim creativi și să le transformăm în funcție de ce ne dorim. Nu trebuie neapărat să le ducem la croitor, putem să ne manifestăm creativitate, punându-ne în valoare personalitatea și stilul.

O altă opțiune care, deși nu face ca problema risipei să dispară, este cumpărarea articolelor de la second hand. Sunt conștientă că cel puțin în România există o mulțime de prejudecăți despre aceste tipuri de magazine, adesea confundate cu magazinele de caritate, unde produsele nu sunt bine sortate și tratate. Din fericire însă, multe dintre vechile stereotipuri legate de second hand-uri nu mai sunt luate în seamă de mulți oameni, făcând să iasă la iveală marile avantaje.

Ajutate de noul trend de haine vintage, aceste magazine devin din ce în ce mai populare printre noile generații și nu numai. Putem cumpăra haine de firmă la un preț avantajos sau articole unice. Uneori, poate fi greu să găsim exact ceea ce ne trebuie într-un second hand, dar căutând cu răbdare, putem pleca cu adevărate comori ce ne pot defini stilul. Un alt avantaj al hainelor refolosite este faptul că majoritatea sunt de o calitate superioară, întrucât au reușit să treacă testul timpului.

Ideea că second hand-urile sunt locuri neîngrijite de unde își cumpără haine numai partea săracă a populației a fost contrazisă de multe celebrități, precum Lorde, SZA, Willow Smith, Kurt Cobain, Drew Barrymore și Winona Ryder.

Julia Roberts este un alt fan al second hand-urilor, obișnuind să cumpere mai ales hainele copiilor ei de la aceste magazine, întrucât mărimile și gusturile acestora se schimbă des.

Într-o lume care se bazează din ce în ce mai mult pe aparențe și pe dorința de a te conforma trendurilor, e bine să fim creativi și să găsim soluții pentru a ne exprima originalitatea chiar și în lucrurile care au fost deja purtate.

Moda de acum, un amalgam al anilor din urmă

Posted on 26/09/202219/01/2023 by Ilinca MIHAI

Pentru a încadra România pe harta tendințelor este nevoie să luăm în considerare puternica influență a statelor din vest. De la stilul relaxat din SUA, la opulența britanică, la rafinamentul francez și până la misteriosul stil italian, românii pasionați de modă vor explora fiecare trend.

Din partea ,,marilor puteri ale modei” am observat o nostalgie colectivă. Așa că, în ultimii ani industria modei a ales să se inspire din tendințele trecutului, nu să inoveze. Trenduri ca pantalonii cu talie joasă, compleurile din stofă, jeanșii largi din anii ’90 și multe altele au fost adaptate noilor audiențe păstrând în continuare spiritul anilor.

Se spune că tendințele din modă se reîntorc în prim-plan la fiecare 20 de ani, dar datorită mediului online și propagării rapide a informației, acest ciclu a ajuns atât de mic încât astăzi vedem ținute cu piese din anii ‘70, ‘80, ‘90 și 2000 în aceeași prezentare de modă.

Acces nelimitat la trendurile occidentale

Cu ajutorul firmelor de consum, românii au acum mai mult acces la noile tendințe. Într-un magazin din orice mall, colecția de haine se schimbă în fiecare lună, deci întrebarea ,,De unde ai cumpărat această bluză?” este mai des întâlnită ca niciodată.

Privind partea goală a paharului, viteza supersonică a răspândirii trendurilor a făcut imaginea de ansamblu a modei din România să pară încărcată și derutantă. Încercarea constantă a țărilor balcanice de a se sincroniza cu occidentul este factorul care determină lumea să preia orice îndemn stilistic din mediul online.

Voi descrie o imagine de ansamblu din propria experiență, punând bineînțeles accentul pe stilul cetățenilor. La o masă se pot vedea doamne aranjate cu un stil parizian numai bun de fotografiat, dar la doi metri mai in spate masa tinerilor de 20 de ani creează o ,,antiteză stilistică” puternică. Articolele vestimentare ,,streetwear” par să aibă un dialog aprins cu sacourile și cămășile doamnelor. În celălalt colt al peisajului, se observă cetățeni de toate vârstele purtând ținute casual, modeste, ,,curate”.

Deplasându-mă spre sud-estul României, în analiza mea stilistică, pot spune că stilul este specific, într-o oarecare măsură. Marea, peisajele care par scoase din poezii, vântul înspăimântător, soarele de vară sau valurile mării, le dau nativilor zonei o percepție diferită asupra stilului vestimentar. Aici vedem tendințe avangardiste care scot în evidență sumbritatea iernii de la malul mării sau ținute în culori calde, de vară, care anunță clar sezonul estival.

Deși am spus că moda în România este derutantă, chiar această derută mă face să cred că oamenii sunt din ce în ce mai interesați de acest subiect și că ne mișcăm cu pași repezi spre a ne afla în ,,sfera de influență a modei”.

Liniștea dintre noi

Posted on 26/09/202219/01/2023 by Teodora COROPIATNIC

Cum poţi să-ţi susţii punctul de vedere fără a aduce vreun argument valabil în discuţie? E foarte simplu: o replică, zece cuvinte. Nu ai cum să înţelegi, faci parte din altă generaţie.

De câte ori nu am auzit oameni mai în vârstă bodogănind: „generaţiile astea care vin din urmă…”. Poate pe nedrept uneori, alteori pe bună dreptate, nimic nu schimbă faptul că nu toţi reprezentanţii unei generaţii împărtăşesc aceleaşi convingeri și au aceeași educație. Cu atât mai mult cu cât discuţia este urmată deseori de celebra replică „pe vremea mea”, perioada idolatrizată a lucrurilor altfel. Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să întrebaţi cum sau de ce, veţi primi cel mai probabil unul din două răspunsuri: o prezentare idealizată a perioadei sau, preferata mea, „Nu ai putea înţelege, faci parte din altă generaţie!”.

Livrată mai elegant sau mai agresiv, replica aceasta mă pune mereu pe gânduri. La drept vorbind, oare chiar suntem atât de bătuţi în cap încât să nu înţelegem, sau este vorba despre altceva?

În definitiv, suntem făcuţi să înţelegem concepte abstracte, precum infinitul ca număr sau matricea stilistică, de ce nu am putea înţelege cum funcţionează sistemul de valori al altor oameni sau al experienţei colective care a determinat răspunsul? Cu atât mai mult e de neînțeles cu cât uneori replica vine chiar din gura unui profesor, menit să ne lumineze.

În loc să ni se explice, după puterea fiecăruia, suntem lăsaţi să băltim în ignoranţă. Această atitudine este una dintre cele mai nocive pentru orice societate. Economia de cuvinte n-a stat niciodată la baza dezvoltării societăţii. Este de înţeles că un astfel de răspuns este mult mai comod, dar ce s-ar întâmpla dacă şi noi am răspunde în aceeași manieră? Și n-o faceți? n.r. „Nu ai cum să înţelegi apelurile video, faci parte din altă generaţie”. În sine, această atitudine ar crea o şi mai mare fisură, adâncind conflictul dintre generaţii.

Nu susţin nicidecum că generaţia mea ar fi perfectă. Există un oarecare dispreţ al generaţiei mele faţă de generaţiile următoare. Fie că vorbim de felul în care sunt crescuţi sau de atitudinea faţă de cuvântul nu, nu putem să generalizăm şi să spunem că statutul social, educaţia şi posibilităţile financiare nu generează diferenţe între oameni. Un anumit grup, cu atât mai puţin un individ, nu poate reprezenta valoarea sau interesul unei generaţii, mai ales că pe aceste teme există divergenţe inclusiv în rândul reprezentanţilor aceleiaşi generaţii.

„Cine nu are bătrâni să-şi cumpere.” Degeaba, dacă atât bătrânii, cât şi tinerii refuză să aducă argumente pe motiv că celălalt nu ar înţelege. Cât timp alegem să hibernăm în propriul balon de săpun, nu putem vorbi despre vreun soi de progres. În esenţă, înţelepciunea nu valorează nimic dacă nu ai cu cine să o împarţi.

Este ROMGLEZA decăderea limbii române?

Posted on 26/09/202219/01/2023 by Daria BULANCEA

Romgleza, sau mai bine spus forma simplificată de vorbire constând în amestecarea lexicului și gramaticii limbilor română și engleză, este întâlnită tot mai frecvent în limbajul milenianilor sau al generației Z.

Cauza existenței romglezei este creșterea și dezvoltarea într-o societate în care limba de circulație internațională este engleza. Ați putea spune acum: „Dupa această logică, dacă chineza ar fi limbă de circulație internațională, noi am vorbi romchineză?” Teoretic da, deoarece ar însemna că industria de divertisment este în chineză așa cum în realitate majoritatea platformelor de filme sau seriale provin din America, la fel și cu industria televiziunii.

Dacă i-aș spune bunicii mele că în loc de „jenant” folosesc cuvântul „cringe” sau „anyways” în loc de „oricum” ar spune că „am omorât” lim- ba română. Însă există și păreri din partea colegilor de generație care îi dau dreptate bunicii mele.

În secolul al XIX-lea am preluat cuvinte din alte limbi. Un exemplu concret ar fi generația bonjuristă. Cuvântul „bonjurist” este un epitet care era acordat fiilor de boieri întorși de la studii din apusul Europei, în special din Franța, de unde veneau cu idei liberale, progresiste. Ansamblul concepțiilor, comportărilor și manifestărilor care îi caracterizează pe bonjuriști au primit, prin derivare, denumirea de bonjurism. Rolul bonjuriștilor, persiflați la vremea aceea, a fost unul foarte mare în evoluția limbii române. Astfel încât „franțuzismele” pe care le aruncau ici colo au fost ironizate de autorii contemporani lor, au devenit neologisme folosite de toți vorbitorii de limbă română.

Care este adevărul atunci? Este romgleza un atac la individualitatea țării noastre sau un mod de dezvoltare imprevizibil al României?

Ei bine pentru a răspunde la întrebare vom realiza o listă pro vs. contra ideii de romgleză care va ajuta în luarea deciziei finale.

Avantajele romglezei se rezumă la lejeritatea folosirii limbii engleze față de română. Referindu-mă la lungimea și sensul cuvintelor sau la traducerile lor. Un exemplu ar fi verbul „to objectify” care în română nu are o traducere, în schimb există verbul „a obiectiviza” care înseamnă „a seta un obiectiv, a căpăta caracter obiectiv”.

Aici intervine romgleza, în loc să îți bați capul cu traducerile pur și simplu te folosești de ea, plus că sună mai cool.

Acum că am terminat de scris principalele avantaje, haideți să vedem dezavantajele acestui nou mod de comunicare:

Primul ar fi necunoașterea limbii engleze. Firesc dacă nu știi o limbă, nu o poți folosi. Și cum la noi în țară accentul nu este pus pe aprofundarea limbilor străine, învățământul românesc axându-se pe partea de real în cei 12 ani de școală, o mare parte din tineri absolvenți ies pe porțile liceului cu un nivel începător de cunoștințe în engleză.

Al doilea ar consta în dificultatea creierului de a gândi în două limbi. Fiind un copil din genereația Z, am crescut cu engleza. Îmi este mai ușor să vorbesc romgleză deoarece dacă nu îmi amintesc un cuvânt sau o expresie în prima limbă îmi amintesc în a doua, dar aici intervine dezavantajul: nu poți formula o frază într-o singură limbă cap coadă.

Însă consultând lista de mai sus, nu cred că putem trage o concluzie. Poate de fapt nici nu există o variantă corectă, ci pur și simplu ar trebui să ne adaptăm situațiilor și persoanelor cărora ne adresăm. Voi ce părere aveți?

Surse:

https://www.youtube.com/watch?v=4ugW-2lZBA4wikipedia.org