zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Viața se cere trăită, gândită, sculptată

Într-o duminică friguroasă, în mijlocul sezonului notoriu pentru obstacolele sale greu de răzbit, mirciști temerari se întâlnesc în cabinetul de română pentru a-și deschide, încă o dată, mințile spre literatura universală. Cartea discutată, o capodoperă a secolului trecut, un roman ca o poezie lungă, în care cuvintele se leagă prin firișoare aurii și peste care Frumosul domnește ca peste cel mai bogat regat, îi fascinează pe toți. Vorbim, firește, despre Narcis și Gură-de-Aur.

Herman Hesse, laureat al Premiului Nobel în 1946, cunoscător al vieții monahale, scrie un roman despre viață și moarte, despre artă și știință, despre suflet și spirit, despre viața instinctuală și asceză. Avem de a face, așadar, cu un roman al contrastelor, deasupra cărora se arcuiește un fel de destin comun a doi oameni.

În primele pagini ale romanului, suntem invitați să aruncăm o privire sfioasă în mănăstirea Mariabronn, unde tânărul Narcis își începe noviciatul și unde este adus de tată Gură-de-Aur, un băiat chipeș, strălucitor, spre a fi școlit în spirit călugăresc. O prietenie stranie se înfiripă între cei doi, între băiatul întunecat, gânditor și cel luminos, visător; o prietenie care îi dezvăluie lui Gură-de-Aur imaginea pierdută și uitată a mamei, o prietenie care îi arată că adevărata lui chemare nu este viața monahală, ci viața însăși.

Gură-de-Aur pleacă din mănăstire și întreprinde o călătorie a voluptății, dar și a suferinței. Pribegește din femeie în femeie, iubește, descoperă arta, sculptura, trăiește plenar, în deplină armonie cu simțurile sale. Dar, în același timp, rabdă de foame, de frig, doarme sub cerul liber, complet expus dușmanilor, și privește moartea în față: e nevoit să ucidă și să-i privească pe cei din jurul său murind, secerați de coasa cumplitei ciume bubonice.

Gură-de-Aur observă frivolitatea și efemeritatea vieții umane, cât de trecătoare și cât de insignifiantă este în comparație cu uriașul dans al lumii. Conștientizarea aceasta aduce o anumită disperare, o dorință nebunească de a trăi cât încă este posibil. Dar toată această plenitudine senzuală, toată această vitalitate a tânărului nu ar însemna nimic fără arta lui. Căci dacă nu extrage ceva din experiența frenetică a vieții, dacă nu lasă ceva în urmă, cum ar putea afirma că a trăit, că a simțit, că a iubit?

Ființa mamei i se revelează puțin câte puțin prin fiecare experiență și Gură-de-Aur vede în ea nu doar ce este frumos, luminos, nu doar viața și dragostea, voluptatea și fericirea; în imaginea mamei găsește, ascunse de voaluri străvezii, splendide, și tot ce este îngrozitor, toată frică și toată pofta, tot întunericul de nepătruns, întregul dans macabru al vieții și al morții.

După toate cele spuse, cititorii s-ar putea întreba de ce cărturarul și analistul este numit Narcis, în timp ce artistului și hedonistului i se spune Gură-de-Aur. Cei doi, grămăticul orgolios, pentru care elina sa e mai importantă decât tot ce-i viu în lume și acest copil drăgălaș al naturii, cu ochi atât de senini, cu o putere uimitoare de a iubi, par a fi numiți invers.

E și aici una dintre subtilitățile lui Hermann Hesse. Fiecare dintre eroii săi trăiește în completarea celuilalt și fiecare are înăuntrul său arhetipul celuilalt. În final, vedem cum rolurile se schimbă, cum Narcis ajunge să-și iubească prietenul – dacă totuși știu ce este iubirea, atunci ție ți-o datorez – și cum Gură-de-Aur folosește arta ca pe o cale spre spiritualizare, spre împlinire.

Însă ajunge cât am vorbit despre viață și despre moarte. Teoria nu poate ține locul existenței înseși, așa cum o recenzie nu poate ține locul cărții pe care o analizează. După cum descoperă și Gură-de-Aur, cu litere și cu vorbe nu se poate spune nimic. Deși suntem înclinați să-i dăm dreptate, vă invităm, totuși, cu căldură, să citiți acest roman scris de un genial slujitor și apărător al artei. Căci nimeni nu ne poate contrazice când îl vom compara pe Herman Hesse cu un cavaler medieval care-și așază sabia în fața Artei.

Citește și: Să consumăm artă!

Flori pentru cine suntem

Închizând ochii și căutându-mă în întunericul din capul meu, mi-am dat seama că nu știu unde sunt EU (eram atât de sigură că sunt în cap!). Și în disperarea de a mă găsi, am încercat să mă simt pe MINE, să mă localizez pe undeva prin carne sau în spațiul multidimensional din spatele ochilor, dar, bâjbâind în orbire, am dat doar peste o necunoscută.

Poate doar treceam printr-o criză de identitate sau poate că dacă aș face același lucru acum nu mi-ar răspunde decât aceeași voce mută. Poate de aceea m-am simțit într-o anumită măsură înțeleasă, eu, cea scoasă din spațiul inocent, din mine copil și aruncată în cine ar trebui să devin, de Charlie cel adus brusc, forțat, la cunoaștere (anunț de pe acum că drama mea măruntă de adolescent este o nimica toată pe lângă a lui).

Romanul scriitorului american Daniel Keyes, „Flori pentru Algernon”, spune povestea acestui Charlie, un tânăr cu deficiențe mintale, căruia i se oferă posibilitatea de vindecare, de sporire accelerată a inteligenței. Într-un timp foarte scurt gândirea sa evoluează de la cea a unui copil de cinci ani la cea a unui geniu. Dar… (mereu demolatorul „dar”!) lipsit de experiențe de viață adultă, subdezvoltat din punct de vedere emoțional, genialul Charlie rămâne prizonierul inhibițiilor infantile.

Astfel are loc o dedublare și se declanșează în el o teribilă luptă interioară. Recuperând treptat amintirile unei copilării marcate de abuzuri fizice și de dorința acerbă a mamei de a demonstra lumii că are un copil normal, este bântuit de vechiul sine, de micul și neînțelesul Charlie, căruia simte că i-a luat locul. Se afundă într-o autointerogare tot mai adâncă și un zbucium emoțional pe care nu l-am fi anticipat. Ce drept are el, se întreabă, să-l înlocuiască pe vechiul Charlie? Care este locul lui în lume și cine este, ce este el, mai exact? Un simplu șoarece de laborator, asemenea lui Algernon? A existat cu adevărat înainte de trezirea conștiinței de sine sau este creația oamenilor de știință care „l-au făcut deștept”, așa cum ei înșiși declară în articole și conferințe?

Charlie își dă seama că răspunsul la întrebarea din urmă este că, desigur, NU este o creație de laborator și că trebuie să fi existat și în trecut, dar altfel. Își dă seama și că trebuie să se înțeleagă pe el cel vechi pentru a se împăca cu sinele din prezent și pentru a putea iubi fără ca micul Charlie să se teamă că în orice femeie se ascunde mama cu un cuțit amenințător.

Pe de altă parte, scos, prin superinteligența dobândită, din „peșteră” la „lumină”, deși este într-o anumită măsură orbit, eroul observă o altă față a lumii decât cea înregistrată naiv înainte. Prin fragmentul din Republica lui Platon, cu care își începe romanul, autorul ne îndeamnă să reflectăm, de-a lungul lecturii, asupra modului în care percepem realitatea, asupra a ceea ce ni se pare că este bun, corect, normal sau nebunesc, precum și asupra modului în care îi judecăm pe ceilalți pentru ceea ce văd ei în lume. 

În direcția acestei problematici complicate despre adevăr și iluzie, cunoaștere și pseudocunoaștere, progres științific și valori umane este pusă în discuție și etica științifică. Care sunt limitele experimentelor pe animale și pe oameni? Ce se întâmplă atunci când omul de știință nu mai face știință pentru om, ci doar pentru orgoliul său științific?

Dar mai ales este pusă în discuție noțiunea de OM. Care este esența faptului de a fi om? Sub influența societății de azi, când, mai nou, ni se spune că putem trăi în „variante” ale noastre (fie ele „cele mai bune” sau „cele mai rele”) și social media ne învață constant cum ar trebui să fim, obișnuiam să mă întreb destul de des ce ne definește, ce rămâne acolo de la naștere și supraviețuiește tuturor glow-up-urilor și glow-down-urilor, maturizării și îmbătrânirii, experiențelor schimbătoare de caracter și tuturor amputărilor și adăugirilor pe care le executăm noi asupra noastră. Inteligența? Povestea lui Charlie ne arată că nu. Memoria? Poate, dar dacă fac Alzheimer nu rămân tot eu? Pasiunile? Și ele se schimbă uneori.

Suntem produsul mediului în care am trăit, al genelor moștenite de la părinți, al întâmplării de a ne naște într-o zodie? Dacă noi încercăm să ne modelăm caracterul, să ne schimbăm, faptul că vrem să facem acest lucru nu a făcut parte dintotdeauna din noi? A fost hotărât încă de la început să facem ceea ce facem?

Oricum, am renunțat la a găsi acel ceva concret și permanent, căci „Flori pentru Algernon” mi-a demonstrat amănunțit cât de complexe și subtile sunt mecanismele și procesele psihologice care îl construiesc pe om, care îi oferă o identitate, îi influențează percepția și-l conectează cu lumea din jur, cât de frumos și complicat e misterul ce se ascunde în spatele ochilor.

Așadar, să aducem flori pentru sărmanul șoricel de laborator Algernon, flori și pentru greu-încercatul Charlie cel-scos-la-lumină, flori și pentru cine suntem noi.

Citește și: Să consumăm artă!

Să consumăm artă!

Există doar două lucruri: dragostea, de orice fel, cu fete frumoase, și muzica din New Orleans sau a lui Duke Ellington. (Boris Vian)

Iarna a început cu un roman ca un concert de jazz. Membrii clubului Conspirația Culturii intră în cabinetul de română și sunt întâmpinați de biscuiți cu fulgi de ciocolată și de sunetele sălbatice și neînfrânate ale unei trompete și ale unui contrabas. Urmează să discute despre cel mai sfâșietor roman de dragoste din literatura contemporană, după afirmația lui Raymond Queneau: Spuma zilelor.

Boris Vian, un jazzman pasionat, concepe un roman suprarealist, inspirat de cântecul Chloé al lui Duke Ellington, în care personajele își taie colțurile pleoapelor pentru o privire mai misterioasă și în care soneriile se desprind de pe pereți ca să-și anunțe stăpânul de sosirea musafirilor. O lume ciudată, unde moartea unui om e tratată cu indiferență, dar unde obiectele au viața lor.

În jazz-band-ul existenței, Colin este un tânăr căruia, firește, nu-i place să muncească și care vrea cu orice preț să se îndrăgostească. După multe căutări, o întâlnește pe Chloé, o fată la fel de frumoasă ca melodia lui Ellington. Urmărim drumul iubirii lor, o iubire care funcționează, am putea spune, conform dansului ocheștemă, ale cărui mișcări Colin le învață de la bucătarul său, Nicolas, și al cărui principiu constă în a produce interferențe din două surse însuflețite de o mișcare oscilatorie care se sincronizează riguros

În același timp, se conturează o a doua poveste de dragoste, între Chick, prietenul lui Colin, și Alise. Cei doi sunt uniți de admirația profundă pentru Jean-Saul Partre –  o caricatură a celebrului scriitor și filosof, Jean-Paul Sartre, contemporan lui Boris Vian și un prieten de-ai săi.

Pe cât de frumos începe romanul, cu întâmplări care ne pun la încercare imaginația, cu un pianocteil care le permite personajelor să bea muzică, pe atât de îngrozitor se termină: o iubire distrusă de sărăcie și de boală, cealaltă de fanatism. În primul plan, lui Chloé îi crește un nufăr în plămân, care o sufocă. Colin e nevoit, pentru prima dată în viața lui, să muncească. În al doilea plan, Chick devine un colecționar înfocat a tot ce scrie, îmbracă sau folosește idolul său, existând aproape numai prin iubirea lui față de Partre și uitând-o pe Alise.

Deși situațiile create de autor sunt ilogice și contrazic cu desăvârșire legile lumii noastre, în spatele lor se ascund gânduri existențialiste care l-au frământat pe Vian. Observăm cum Chick trăiește superficial, cum toată viața lui se învârte în jurul lui Jean-Saul Partre. El nu mai gândește singur și nu înțelege că teoriile unui filosof despre existență nu pot ține locul existenței înseși. Ne amuzăm de muncile aberante pe care Colin e nevoit să le facă și nu putem să nu ne gândim că intenția autorului este de a ne arăta absurditatea sistemului real de muncă. Ne îngrozim de povara libertății de alege: alegerile făcute sunt ireversibile și cea mai mică decizie ne poate schimba viața.

Vian afirmă în prefața cărții: Povestea e în întregime adevărată, din moment ce am inventat-o de la un cap la altul. Așadar, imaginile stranii și absurditatea situațiilor ne vorbesc despre lumea în care trăim, despre iubire și artă, dar și despre boală, sărăcie, idolatrizare și suferință. 

Între roman și viața scriitorului există legături fatidice, niște coincidențe care nu par deloc întâmplătoare, care ne fac să ne gândim că poate, doar poate, legile realității noastre pot fi sfidate și în afara romanului.

Citește și: Glow up – primii pași către o versiune mai atractivă a ta

Când va fi anul 1984?

O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell, obiect al recentei dezbateri de la clubul nostru de lectură, este unul dintre cele mai cunoscute romane distopice. Autorul, pe numele lui real Eric Arthur Blair, născut în 1903 în India colonială, a fost și un foarte important jurnalist al BBC.

În timpul Războiului Civil din Spania a fost trimis de celebra instituție de presă în mijlocul evenimentelor, ca reporter de front, însă în scurt timp s-a înrolat în gherila antifranchistă, luptând alături de partizanii comuniști. Contemporan cu epurările staliniste și Holocaustul, Orwell își schimbă convingerile politice, iar ravagiile pe care puterea în exces, concentrată  în mâinile unui grup conducător, le produce în societate devine tema sa de reflecție literară.

Ficțiunea la care ne referim ne pune față în față cu o astfel de lume dintr-un ipotetic an 1984 (aproximativ, nu știm exact; nici personajele nu o știu, fiindcă Partidul controlează și cronologia). Suntem în Oceania. Aici nu poți supraviețui cu sinele intact. 

Dacă  nu te rupi tu în două (presupunând că mai ai ce rupe) prin dublugândit, o vor face Ei

Dacă nu reușești singur să îți negi judecata, să crezi că doi plus doi fac patru și cinci în același timp, în funcție de cum dorește Partidul, te vor învăța Ei cum. 

Dacă ochiul ce te urmărește constant prin tele-ecranul din apartamentul tău sau prin proprii semeni te surprinde cuprins de o altă emoție decât ura față de inamicul oficial sau iubirea pentru Fratele cel Mare, te vor remodela Ei

În regimul totalitar, oamenii sunt „goliți” de sine și „umpluți” cu un dezgustător conținut ideologic.

Personajul principal, Winston Smith, este un om încă „negolit”. Încă e capabil să se îndrăgostească (pentru că încă nu îl iubește cu adevărat pe Fratele cel Mare), dar nu știe cum să-și manifeste dragostea. Relațiile intime sunt stoarse de sentimente, în Oceania fiind permis doar procesul respingător al actului sexual mecanic, necesar pentru perpetuarea speciei, ca datorie față de Partid. În jurul lui Winston, oamenii par, în ignoranța lor, fericiți. Viețuitoare ale unei epoci aruncate undeva în timp, orbiți de propaganda mincinoasă, îndoctrinați până la aplatizarea creierelor, oamenii nu mai sunt, de fapt, oameni. Viermuiesc sub teroarea de care nici nu mai sunt conștienți.

Când adevărul istoric este denaturat constant, iar realitatea este confecționată de Partid, nu mai există termen de comparație. Cum poți face diferența dintre bine și rău când trăiești răul despre care nici nu știi că e rău sau, mai mult, când conceptul în sine nici măcar nu mai există? Engleza pe care o cunoaștem și noi este, în Oceania, înlocuită treptat cu Neolimba (Nouvorba), o limbă robotizată, cu un vocabular strâmtorat din care lipsesc marile noțiuni, scopul Partidului fiind acela de a limita gândirea și reflecția asupra realității.

Înțeleg cum, dar nu înțeleg și de ce, își spune revoltatul Winston. Un control total asupra realității din prezent, asupra istoriei și asupra minții fiecărui cetățean le oferă celor din Partid puterea absolută. Dar de ce? De ce vor această putere, de ce depune Partidul Interior atâta efort, de vreme ce membrii lui nu urmăresc bunăstarea copiilor sau a nepoților lor, faima sau bogăția, ca în regimurile totalitare din trecut? Răspunsul îl va afla în Cartea interzisă a lui Emmanuel Goldstein, în legătură cu care, citind romanul, veți avea o mare surpriză.

Ce poate fi cu adevărat înfricoșător este că O mie nouă sute optzeci și patru te face să-ți pui spontan întrebări despre lumea în care trăim și să descoperi asemănări. Camere de supraveghere peste tot (spre binele nostru), manipulări prin media și (s-ar putea să spun ceva cu care să nu fiți de acord, dar nici eu n-am fost până să citesc romanul) cursuri pentru controlul emoțiilor sau dezvoltarea personală…

În final, n-ar fi rău să ne întrebăm (cum am făcut-o și la Club) ce am putea face azi ca să nu trăim într-o Oceanie de mâine. Personal, n-aș ști precis ce să răspund, fiindcă nici măcar nu înțeleg cu adevărat dorința de putere absolută a oamenilor. Poate să creăm un sistem educațional care să ne asigure că nu încolțește în mintea niciunui om gândul puterii absolute, prin care să controlăm mințile tuturor ca să fim siguri că … Și să eliminăm din dicționare cuvintele putere și totalitarism… 

Și deja încep să vorbesc ca un membru al Partidului…

O mie nouă sute optzeci și patru este o carte necruțătoare cu ignoranța noastră cea de toate zilele, cu letargia conștiinței, cu spiritul de turmă și comoditatea de a ne iluziona că așa ceva nu e posibil în realitate. Am citit romanul ca pe un avertisment să trebuie ne amintim în fiecare clipă ce ne face oameni și să rămânem ceea ce suntem, căci, până la urmă, ce este mai frumos decât să fii om, să simți realitatea și să iubești?

Citește și: Arta pentru artă și omul pentru om

Arta pentru artă și omul pentru om

Viciul suprem este superficialitatea. Orice lucru înțeles e bun

Îndemnați de celebrul aforism al lui Oscar Wilde, elevii mirciști s-au adunat, prin miez de octombrie, la Clubul de lectură Conspirația Culturii pentru a dezbate o carte îndelung dezbătută: Portretul lui Dorian Gray. Ademeniți de mirosul de brioșe și de aburul ceaiului, au ridicat și doborât întrebări din simpla dorință umană de a afla.

Cine este Dorian Gray și de ce ne intrigă atât de mult portretul său? Ce este atât de fascinant la un tânăr britanic, la un dandy care, sub influența unor paradoxuri seducătoare și a unor idealuri îngrozitor de fermecătoare, comite infamii fără ca ele să-și lase amprenta pe chipul lui frumos? Este posibil ca anii și imoralitatea să treacă peste un om fără să lase niciun fel de cicatrici? Cum reușește cineva să fie spectatorul propriei vieți, să trăiască în siguranță, neclintit de intemperiile crimelor sale?

Printr-un diabolic schimb între frumosul etern al artei și precaritatea mizeră a vieții. Acesta e răspunsul pe care ni-l dă Oscar Wilde. Știm că viața poate să imite arta mai mult decât imită arta viața, dar povestea lui Gray ne provoacă prin problematica ei radicală. 

Pictorul Basil Hallward, fermecat de tânărul Dorian, îi realizează acestuia un portret, cea mai bună lucrare a sa, capodopera care-i exprimă idealul estetic. Inocentul Gray se contemplă în arta perfectă și devine conștient de propria-i frumusețe, apoi, datorită – sau, mai potrivit, din cauza – lordului Henry Wotton, și de caracterul ei trecător, de ravagiile pe care timpul le produce asupra făpturii umane. Își pune o dorință, una nebunească: el să rămână veșnic tânăr, iar portretul să preia povara anilor și a faptelor sale. Ruga îi este ascultată, vrerea îndeplinită: va rămâne tânăr și frumos. Dar cu ce preț?

Dorian Gray încheie un pact faustic, desigur, cu toate consecințele lui, dar Oscar Wilde mută centrul de greutate al celebrei teme din zona culpei morale în domeniul esteticii. Poate fi arta un instrument corupător?  

Cu un discurs narativ memorabil, incitant prin paradoxuri și seducător prin forma sa, romanul ne dezvăluie o lume decadentă, a frivolității, snobismului, ipocriziei și păcatului din Epoca Victoriană. Dar mai ales ne demonstrează cât de periculos este să existăm fără să trăim. Cât de inumani am deveni dacă ne-am elibera din drama condiției umane regizate de timp și de moarte. Nu vreau să fiu la bunul plac al emoțiilor. Vreau să le folosesc, să mă bucur de ele și să le domin, spune Dorian Gray când portretul său începe să se ruineze, trăind în locul lui catastrofa emoțională a minciunii, a cruzimii și crimei. Suntem provocați, așadar, de un scriitor cinic și sceptic, dar mai ales de un om care a îndrăznit să iubească sincer altfel într-o epocă a falsității, să nu renunțăm la ceea ce ne permite să spunem tare și fără să șovăim că suntem oameni.

„Brainstorm“ – un apel direct către societate

  • Piesa de teatru „Brainstorm“, în regia lui Dan Solcan aduce pe scenă viziunea adolescenților despre experiențele lor în relație cu figurile parentale din viețile lor. Totodată, se accentuează modul de funcționare a psihicului vârstei acesteia, explicând amănunțit „de ce?“ tinerii reactionează astfel.

Nu știam nimic despre spectacolul „Brainstorm“, în regia lui Dan Solcan (un bărbat de 48 de ani cu barbă și mustață“ – proiectulmerito.ro) și nu aveam nicio idee despre ce va fi vorba. Totuși, am decis să urmăresc piesa de teatru… și n-a fost o decizie rea.

O creație artistică realizată de trupa 3,14 (a nu se citi treivirgulăpaisprezece) din cadrul liceului B.P. Hașdeu din Buzău, formată din: Toader Bianca, Toader Anca, Scarlat Izabela, Gales Vlad, Oncioiu Sara, Balota Iris, Ghica Adelina, Mesterelu Ruxandra, Hanganu Alexandra, Citrea Andrei, State Mario, Moise Alexia, menită să surprindă sentimentele trăite de tineri pe parcursul adolescenței, a reușit să readucă la viață sentimentele conservate în adâncul sufletului. Aceasta fiind jucată în încheierea proiectului MERITO Dobrogea, a surprins întregul public prin mesajul puternic pe care a reușit să-l transmită, fiind văzut ca un prospect neașteptat.

Spectacolul începe cu Anca, o tânără de 18 ani care își prezintă prietenii și pune întrebări retorice despre aceștia, ajutând publicul să se simtă mai conectat cu personajele și să se identifice cu acestea. Pe parcursul desfășurării piesei de teatru este ilustrat tezaurul misterios al psihicului adolescentin și sunt prezentate perspective inedite prin monologuri și jocuri precum „am/n-am“. Aceste momente interactive sunt o modalitate distractivă de a aborda subiecte serioase, inconfortabile adultului de rând, totodată implicând publicul.

În deznodământul piesei de teatru, actorii au venit pe rând în fața spectatorilor și au transmis un mesaj adresat părinților lor, prin care au adus un strop (sau în cazul unora, mai mulți) de sensibilitate, făcându-i să-și rememoreze relațiile lor cu propriii părinți și modul în care aceștia le-au influențat viața. 

O piesa despre adolescenți, însă nu numai pentru adolescenți

Înaintea începerii spectacolului, participanții au primit o foaie de hârtie pe care li s-a cerut să completeze fraza: „Dacă mi-aș putea da un sfat mie la 16 ani, aș spune…“. Această inițiativă îi încurajează pe adulți să facă brainstorming despre trecutul lor, să reflecte asupra alegerilor pe care le-au făcut și să își imagineze ce ar fi putut face diferit.

Este interesant să vezi cum teatrul poate fi folosit pentru a aduce la viață confruntările interioare și emoțiile puternice pe care un adolescent le trăiește. În timp ce majoritatea tinerilor nu are suficientă stimă de sine pentru a vorbi deschis despre acest aspect, este o problemă care afectează multe relații sociale și care poate distruge multe vieți. Dar trupa „treivirgulăpaișpe“ a ridicat mingea la fileu întregii audiențe: nu numai că au avut curajul să joace o piesă cu tematică aspră, ci au reușit și să lanseze un apel către societate, un mesaj criptat pe care nu toți îl vor înțelege. Fiecare om este diferit și acesta nu ar trebui să fie un motiv care să ne separe, ci mai degrabă să ne unească și să fim recunoscători pentru trăsăturile complementare ale semenilor noștri. Acesta este idealul pe care spectacolul „Brainstorm“ tinde să-l atingă.

În concluzie, dacă vreți să retrăiți emoțiile și trăirile adolescenței, să vă distrați și să vă amintiți de sfaturile pe care le-ați fi dat vouă înșivă la 16 ani, trebuie să mergeți să vedeți piesa „Brainstorm“! Este o experiență teatrală remarcabilă, cu actori talentați și mesaje puternice, dar și cu jocuri distractive și interactive care vă vor face să vă simțiți parte din poveste.

Dacă sunteți părinți, cu atât mai mult ar trebui să mergeți să vedeți această piesă. Nu doar că vă veți aduce aminte de esența vremurilor dumneavoastră adolescentine, ci și de enigmele pe care nu le-ați putut desluși la vârsta respectivă. Există șanse ca însuși fiul sau fiica dumneavoastră să se confrunte cu astfel de mistere. Mesajul piesei este să îi susțineți mereu și să fiți recunoscători că este copilul dumneavoastră. Aveți ocazia să vizualizați problemele prin care ar putea trece, însă nu le tăiați aripile! Lăsați-i să eșueze lamentabil, dar nu îi lăsați nesprijiniți.

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Citește și: „Suburbia“ la Teatrul „Căluțul de mare” – un spectacol despre tineri care își ratează viitorul, din perspectiva unui tânăr căruia îi e frică să nu își rateze viitorul

Irina ABAGIU_„Brainstorm“-un apel catre societate 3

Gânduri în centrifugă

Gânduri în centrifugă

Nu am recomandat „Clopotul de sticlă“ niciodată nimănui și simt că îi datorez scuze Sylviei Plath, deoarece am evitat-o în mod orgolios ani de zile, motivul fiind un cliché. Majoritatea acelora care o apreciau își doreau să fie percepuți ca fiind deosebit de diferiți și de neînțeleși, ceea ce mi-a stârnit spiritul mult prea critic și vanitatea specifică vârstei. Nu puteam accepta nici măcar eventuala posibilitate a unei valori reale care să se ascundă între coperțile unei cărți de care astfel de indivizi se agățau ca de marginile unei plute de salvare.

În ciuda opiniilor controversate, această carte are recenzii relativ pozitive, așa că din curiozitate și din dorința de a nu mai rata o carte bună din cauza prejudecăților mele, am pus-o cât mai sus pe lista de lecturi. Scris la începutul anilor `60, singurul roman al autoarei este o autobiografie care relatează căderea protagonistei într-un abis etern al nebuniei alter ego-ului său. Cu o sinceritate brutală, scriitoarea își povestește trăirile, emoțiile și percepția ei asupra perioadei de absurditate prin care a trecut, deși numele personajului principal nu este al ei. Dintr-un oarecare motiv, mulți compară romanul ei cu o altă carte care spulberă mitul adolescenței fericite, „De veghe în lanul de secară“, însă nu prea există o corelație clară; nimic din paginile cărții sale nu mi-a adus aminte de Holden.

Cât despre subiect, tânăra Esther Greenwood participă la un stagiu al unei faimoase reviste din New York, având un strălucit viitor în față, întrucât beneficiază de toate însușirile și resursele necesare pentru a reuși, însă se lasă influențată de oameni, petreceri, evenimente care vor contribui la deteriorarea psihicului său, ruinându-și astfel singură drumul spre succes. Fiind preocupată de lucruri infime, neimportante, cum ar fi faptul că încă nu și-a pierdut încă virginitatea sau că e incapabilă de a lega prietenii, celelalte fete din stagiu fiind fie prea frivole, fie prea timide, se scufundă treptat în propriul său ocean de suferință.

Când lucrurile scapă de sub control, renunță la facultate și se hotărăște să se întoarcă acasă, unde mama sa îi propune să o consulte un psihiatru. Electroșocurile la care este supusă nu fac decât să-i accentueze starea deprimantă, iar sinuciderea pare a fi singura cale de scăpare. Internată la o clinică de psihiatrie particulară, trăiește o serie de evenimente ce-o vor redresa, descoperind calea spre vindecare; așa încolțește gândul că vrea să devină scriitoare, amintind această dorință de nenumărate ori de-a lungul romanului, inclusiv în timpul interviului de externare.

Dezolant este faptul că, deși personajul său este externat din spital și motivat să-și reorienteze calea spre succes, Sylvia Plath simte clopotul de sticlă coborându-se asupra ei și-și îndeplinește dorințele sinucigașe la nici o lună după prima publicare a romanului în Marea Britanie.

Dar, până la urmă, ce reprezintă acest „clopot de sticlă“? Unul care-ți înhață ființa în aerul său irespirabil? Un obstacol care te împiedică în a-ți îndeplini menirea? Dar dacă menirea nu reprezintă nimic altceva decât momentul în care clopotul este prea greu pentru a mai continua să atârne deasupra ființei? Este, într-adevăr, un subiect controversat, de aceea și recenziile diferă considerabil. Romanul este frecvent judecat sub forma unei compătimiri de sine care prezintă numeroase iluzii deprimante, percepție cu care nu sunt de acord. Din punctul meu de vedere, romanul este o simplă mărturisire, o confesiune, o con-
secință a intrării în lumea reală, tranzit adesea riscant și dăunător pentru sănătatea mintală.

De-a lungul lecturii, m-am gândit de multe ori că nu e nimic nou, că pot găsi fraze și idei similare pe Twitter, de exemplu. Totuși, m-a fascinat ideea că o carte scrisă acum 50 de ani rezonează la un nivel atât de înalt cu generația noastră.

Ar trebui să ne întristeze istoria care se repetă sau să ne bucure faptul că a existat cineva talentat care a avut curajul de a spune ceva în numele celor mai mulți dintre noi? Am meditat mult asupra acestor întrebări, însă ele și-au pierdut semnificația în timp și a rămas doar esența magică a cuvintelor Sylviei.

În orice caz, mă bucur că în sfârșit mi-am găsit curajul de a recomanda romanul și pot spune că vă îndemn să-l citiți și să vă lăsați purtați de această poveste neromanțată a vieții cu toate deziluziile și ironiile sale întunecate.

Merită văzut popularul film „House of Gucci“?

Sursă foto: www.digi24.ro

Mult așteptatul film „House of Gucci“ a apărut pe ecranele din cinematografele românești pe 24 noiembrie 2021. Este o peliculă artistică care a creat controverse în legătură cu adevărata față a unei familii celebre, a cărei dramă s-a consumat la nivel înalt. Ambiția, lăcomia, trădarea și crima sunt aspecte care definesc viața personajelor. Rolurile sunt interpretate de actori renumiți, precum Lady Gaga, Adam Driver, Al Pacino, Jared Leto, Jeremy Irons, Jack Huston și Salma Hayek, iar regia este semnată de Ridley Scott. Filmul „House of Gucci” este adaptat după cartea Sarei G. Forden din 2001, „The House of Gucci: A Sensational Story of Murder, Madness, Glamour, and Greed”, carte care este o incursiune în culisele familiei Gucci, mai ales după căsătoria Patriziei Reggiani (personaj interpretat de Lady Gaga) cu moștenitorul imperiului Gucci, Maurizio.

Istoria familiei și a brandului Gucci începe cu Guccio Gucci. Pasiunea lui pentru articole din piele se concretizează prin deschiderea primul magazin din Franța cu articole vestimentare din piele în urmă cu 100 de ani.

Acțiunea filmului începe în 1970 când afacerea era deja sub supraveghea celor doi copii ai lui Guccio Gucci, Rodolfo și Aldo Gucci. Rodolfo Gucci era conservator și retras, preferând să trăiască în trecut, ceea ce-l cam deranja pe băiatul acestuia, Maurizio Gucci. Aldo Gucci era un bărbat viclean, exact opusul lui Rodolfo. Aldo era cel care se ocupa în marea parte a timpului de afacerea care părea că se dezvoltă și că înflorește, dar toate acestea erau doar de fațadă, deoarece ajunge să aibă multe probleme datorită lăcomiei sale când vine vorba de taxe.

Maurizio Gucci își urmează visul de a urma facultatea de drept dorind să profeseze în acest domeniu, acesta refuzând să se implice în afacerea familiei sale. Ulterior, face cunoștiință cu Patrizia Reggiani, o femeie impunătoare și extrem de frumoasă, care provenea dintr-o familie înstărită, ce deținea o afacere cu tiruri nu tocmai bine văzută la momentul respectiv. Cei doi tineri se indrăgostesc și împotriva dorinței bătrânului Gucci, acesta se căsătorește cu ea. Patrizia se împrietenește cu unchiul lui Maurizio, în schimb relația cu socrul este tensionată. Acesta crede că Patrizia s-a măritat cu Maurizio pentru banii și faima dată de numele Gucci. Patrizia și Aldo reușesc să-l convingă pe Maurizio să-și abandoneze studiile pentru a se putea implica în afacerea familiei devenind moștenitor a jumătate din firmă. Totul părea că a intrat pe un făgaș normal, în ciuda amenințărilor venite din partea altor branduri. Ambiția Patriziei nu cunoaște limite. Impulsionat de aceasta, Maurizio preia încet, încet controlul afacerii, Aldo intră la pușcărie pentru evaziune fiscală, oferindu-i fratelui oportunitatea să cumpere o parte din afacere de la fiul acestuia, Paolo Gucci, considerat de toți prea slab pentru a conduce afacerea Gucci.

Mauruzio alege să-și trădeze familia și să se întoarcă împotriva soției sale, înșelând-o cu o prietenă din copilărie, Paola Franchie. Patrizia realizează că relația se degradează și ajunge în punctul de disperare. Aceasta are un șoc în momentul în care primește actele de divorț și îi cere ajutorul prietenei sale, Pina Auriemma. Aceasta îi face legătura cu doi oameni pe care îi plătește cu o sumă destul de mare pentru a-l asasina pe Maurizio.

Acesta lansează un plan de a reface numele și reputația brandului Gucci prin angajarea designerului Tom Ford, dar după scurt timp este prins la colț de restul investitorilor încurajați de De Sole, aceștia intenționând să preia controlul companiei.

Își ucide Patrizia soțul fără niciun fel de remușcare?

Ceea ce nu este prezentat în film despre povestea Patriziei este faptul că în 1992 a descoperit că suferea de o tumoare pe creier și este supusă astfel unei operații grele. Ea spunea că soțul ei nu a susținut-o în această perioadă grea pentru ea. Când în 1995 Maurizio Gucci a fost împușcat pe treptele clădirii unde-și avea biroul, Patrizia a fost principalul suspect, însă lipsa dovezilor a făcut imposibilă punerea ei sub acuzație. Doi ani mai târziu, poliția a primit un apel anonim, dând un pont că Patrizia s-ar fi lăudat într-un hotel cu fapta sa. Ucigașii și Patrizia Gucci au fost condamnați: cel care a apăsat pe trăgaci a primit sentință pe viață, celălalt a primit 26 de ani si Patrizia a primit o pedeapsa de 29 de ani. Pentru bună purtare și muncă prestată în pușcărie, a fost eliberată în octombrie 2016.

Acoperă acest film toată istoria familiei Gucci?

Cu siguranță nu, echipa de producție a exclus multe detalii importante care ar fi putut ajuta la evidențierea personalităților membrilor din familie.

Sfârșitul dinastiei familiei Gucci în modă, unul dintre incidentele cele mai dramatice din istoria industriei, a făcut parte dintr-o tendință mai amplă pentru moda italiană în acea perioadă, care a afectat și companii de familie, precum Prada, Versace și Armani. House of Gucci spune povestea de iubire cu final tragic dintre Patrizia Reggiani și Maurizio Gucci, într-un stil clasic italian, dar ecranizat într-o manieră specific hollywoodiană.

Acest fragment din istoria reală a casei de modă Gucci este stilizat, dramatizat și ușor teatral, în special din cauza accentelor italiene forțate. Totodată, filmul este rețeta perfectă pentru pasionații de modă, un cocktail ușor de savurat pentru clienții fideli ai bran- dului, aspiranții industriei de lux sau simpli curioși de povești istorice controversate.

„Un artist al lumii trecătoare” de Kazuo Ishiguro

Sursă foto: www.libris.ro

Deși această carte a fost publicată de mai bine de trei decenii și a fost tradusă în limba română în 2005, până în ziua de astăzi, nu am avut ocazia să discut cu cineva despre Kazuo Ishiguro sau despre romanul său, „Un artist al lumii trecătoare“ (în original, „An Artist of the Floating World“).

Kazuo Ishiguro este romancier, scenarist și muzician englez de origine japoneză, premiat pentru romanele sale „Amintirea palidă a munților“ („A Pale View of Hills“), „Un artist al lumii trecătoare“ (ce a câștigat Whitbread Book Awards, în 1986) și „Rămășițele zilei“ („The Remains of the Day“). În 2017, i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură, „pentru romanele sale de mare forță emoțională care dezvăluie abisul de dincolo de sentimentul nostru iluzoriu de conectare cu lumea“.

„Un artist al lumii trecătoare“ aparține genului istoric. Această operă de ficțiune este inspirată vag de viața și experiențele autorului, precum și de aspecte ale culturii sale – termenul nipon „ukiyo“ (care servește ca inspirație pentru titlul romanului), însemnând „lumea trecătoare“, denumește civilizația urbană a Japoniei din perioada Edo (1603-1867).

Acest roman stabilește, de la primele pagini, câteva dintre motivele sale recurente: mândria și tradițiile poporului japonez și efectele celui de-al Doilea Război Mondial în Țara Soarelui Răsare. Naratorul, Masuji Ono, este un pictor aflat la vârsta pensionării, care se ocupă cu tratativele de căsătorie ale mezinei sale, îmbinând momentele petrecute alături de familie și cunoștințe cu aduceri-aminte din viața sa. După moartea soției și a fiului său, Ono petrece timp cu cele două fiice ale sale, Setsuko și Noriko. Setsuko îi poartă un mai mare respect tatălui său, fiind, în același timp, mai puțin apropiată de acesta. În schimb, pictorul are prilejul de a forma o legătură strânsă cu fiul lui Setsuko, nepotul său, Ichiro, care crește într-o țară categoric diferită de cea în care a crescut el: Ichiro este fascinat de „cowboys“ și de „Popeye Marinarul“, nu de eroii din folclor, ceea ce reliefează efectul pe care pierderea războiului îl are asupra integrității și al spiritului japonez. Abia la finalul cărții este dezvăluit apogeul carierei lui Ono, însă el este anticipat cu fiecare pagină. Mai întâi, la vârsta de cincisprezece ani, el trebuie să își trădeze tatăl, care dorea ca fiul său să ajungă afacerist, pentru a-și urma visul, menirea, anume pictura. Ani mai târziu, motivat de viziunile prietenului său, Matsuda, și de imaginile răscolitoare ale oamenilor ce sufereau în patria sa, decide să renunțe la a ilustra „lumea trecătoare”, trădându-și, de această dată, colegii și profesorul, adoptând alte tehnici de pictură și cu totul alte subiecte. Masuji Ono este departe de a fi un erou. Deși, pe parcursul cărții, el apare într-o lumină pozitivă, în cele din urmă, cititorul (asemenea noii generații de tineri japonezi, dornică să se dezică de ideologia ce a condus anterior țara) se confruntă cu moralitatea faptelor acestuia și are de ales între a-l ierta pentru „trădarea“ de care este vinovat sau a-l învinui în continuare. Astfel, fără a justifica în vreun fel faptele celor ca Ono, Kazuo Ishiguro ne oferă o explicație, trasând paralele între copilăria și maturitatea personajului, îndemnându-ne să reflectăm la realitatea Japoniei, precum și la cea pe care o trăim.

„Suburbia“ la Teatrul „Căluțul de mare” – un spectacol despre tineri care își ratează viitorul, din perspectiva unui tânăr căruia îi e frică să nu își rateze viitorul

Când „Suburbia” în regia lui Aurel Palade (reluat după 15 ani de la punerea în scena la Teatrul de Comedie din București, montare pentru care a fost și distins cu Premiul pentru cel mai bun regizor în cadrul Festivalului „Comedia Ține la TINEeri“) mi-a fost recomandat ca nouă premieră a Teatrului pentru copii și tineret „Căluțul de mare” , primul meu gând a fost la o ieșire cu prietenele – nimănui nu-i strică puțină cultură în timpul liber și, cum tocmai a trecut săptămâna tezelor, care anul acesta, în special, ne-a răvășit pe toți, mă așteptam să percep piesa ca pe un prilej de relaxare – ceva lighthearted, puțin vulgar.

O comedie simplă despre tinerii suburbiei americane care fac prostii stereotipe adolescenților americani și care, până la final, nu învață nimic. Nu pentru prima dată, admit cu rușine, am făcut greșeala de a subestima o producție a teatrului constănțean. Am intrat în sală, deși obosită, ca o ființă plină de speranță, cu aspirații, (care nu pot spune că s-au schimbat) gata să desconsidere școala în viziunea unui viitor mult mai boem și mai lipsit de bătaia de cap pe care învățatul la chimie îl implică. Am ieșit cu coada între picioare și cu mai multă teamă existențială decât atunci când intrasem. Pe scurt, recomand cu căldură!

Premiza, fără să divulg prea multe din ce se întâmplă, e simplă: urmărim un grup de tineri dintr-o suburbie din America, un grup absolut deloc ieșit din comun. Și acest aspect este un stereotip – rămâne constant de la începutul până la finalul spectacolului. Se complică treaba, totuși, când tipologiile caraghioase sub forma cărora personajele sunt introduse inițial, se ramifică, se adâncesc, prind nu doar culoare, ci și nuanțe uneori greu de sesizat.

Fiecare are bagajul emoțional propriu, valorile și motivațiile proprii, comit gesturi și acțiuni care lasă de dorit, dar care nu se abat de la stereotipurile societății americane: tot ceea ce face fiecare întărește autenticitatea personajului. Nimic nu e pus cu mâna ca să împingă povestea înainte.

M-am văzut, de-a lungul celor două ore în care s-a derulat spectacolul, câte puțin în aproape fiecare dintre copiii ăștia fără viitor, care visau la un viitor, care se mințeau singuri că încă se îndreaptă către un viitor, chiar dacă acțiunile lor spuneau cu totul altceva, iar asta, ca s-o spun simplu, m-a îngrozit. În unii mă regăseam aproape întru totul, în alții mai deloc, dar de-a lungul spectacolului, în paralel cu voia bună incredibilă pe care mi-a provocat-o piesa de teatru (pe care am adorat-o, cu riscul de a mă repeta) s-a insinuat treptat și sentimentul de „Stai puțin… și eu la fel. Aș face și eu la fel? Da, probabil că da. O să ajung și eu așa? Vai doamne!”

Textul vorbește despre oameni

„Suburbia este un spectacol care vorbește despre o lume aflată la marginea societății. Ceea ce o să vedem aici este un strigăt de disperare. Textul vorbește despre oameni… invizibili, care au lozinci amestecate cu expresii violente, dar nu neapărat cu violențe de limbaj suburban. Amestecă expresii din Biblie, citează din Nietzsche, din Bukowski. Prezintă o lume a unor tineri debusolați care-și caută loc într-o lume în care nu se întâmplă nimic, o lume cehoviană care-și trăiește drama prin faptul că tinerii nu pot să facă nimic“, spune regizorul Aurel Palade.

WordPress Cookie Plugin by Real Cookie Banner