
…Absurditatea ia naștere din această confruntare dintre chemarea umană și tăcerea irațională a lumii, spunea Albert Camus în Mitul lui Sisif. Filozoful crede că în fața acestei tăceri omul poate avea trei atitudini: refugierea în dogme religioase și ideologii, sinuciderea și revolta filozofică.
Publicat în 1961, la aproape 20 de ani de la apariția celebrului eseu filozofic, romanul Solaris al prozatorului polonez Stanislaw Lem pare să transpună în registrul science-fiction chiar problema confruntării omului cu absurdul existențial. Personajul principal, psihologul Kris Kelvin, este trimis pe planeta Solaris după ce cercetătorul Gibarian, profesorul său din facultate, s-a sinucis. Solaris este o planetă enigmatică: deși gravitează în jurul a doi sori, orbita sa este regulată, iar acest lucru este teoretic imposibil din cauza forțelor gravitaționale diferite ale celor două stele. Cercetătorii explică fenomenul prin caracteristicile oceanului plasmatic ce acoperă planeta: el pare că are capacitatea de a genera forțe compensatorii care ajustează orbita planetei Solaris pentru a o menține stabilă, dovedindu-se a fi o formă de inteligență extraterestră, o entitate capabilă să interacționeze activ cu mediul său.
Oceanul dă naștere unor formațiuni gigantice care dispar după un timp, printre care și așa-numitele simetriade, niște forme extrem de complexe, cu simetrii sofisticate, aflate într-o transformare continuă. Se speculează că sunt reprezentarea grafică a unor ecuații matematice complexe pe care mintea umană nu le poate înțelege, deci manifestarea unei conștiințe matematice creatoare.
Timp de multe decenii, pământenii au încercat stabilirea unui prim contact, a unei comunicări cu această entitate. Oceanul a tăcut irațional. Trei cercetători de pe Solaris (Gibarian, Snaut și Sartorius) sunt deciși să provoace o reacție, căci tăcerea oceanului le neagă existența. Acționează în secret asupra lui, fără aprobare, cu raze Röentgen pentru a forța comunicarea. Răspunsul oceanului este trimiterea câte unui „vizitator” fiecăruia dintre cercetători, o făptură palpabilă, dar inumană care, după cum află mai târziu Kelvin, e întruchiparea unei persoane iubite din trecutul fiecăruia, persoană care trezește amintiri dureroase și descoperă răni nevindecate.
În urma vizitelor pe care le primește, Gibarian se sinucide. Din caseta pe care acesta i-a lăsat-o înainte să să moară, Kelvin înțelege că Gibarian nu înnebunise, ci că a recurs la sinucidere ca soluție în fața absurdului, a chinului emoțional și a crizelor existențiale declanșate de vizitatorul său.
Kelvin însuși este „vizitat”, la puțin timp după ce ajunge pe Solaris, de către fosta lui soție, Harey, care s-a sinucis din vina lui. Noua Harey știe lucruri pe care vechea Harey era imposibil să le fi știut, dar arată și se comportă la fel. Totuși, Kelvin nu o poate vedea ca pe o simplă proiecție a amintirilor și a percepțiilor lui, ca pe o materie stranie fără suflet, pentru că Harey începe treptat să dea semne că are conștiință. Își dă seama că nu este ea și că, în același timp, este ea, își pune întrebări despre identitatea ei și conștientizează lipsa de sens a nevoii de a fi împreună cu Kelvin, implorându-l să-i mărturisească adevărul pe care i-l ascunde: faptul că ea nu este adevărata Harey. Presiunea absurdului în care se descoperă a fi aruncat Kelvin este alimentată de acest cerc vicios al permanentei identificări și nonidentități a lui Harey cu Harey.
Spre deosebire de ceilalți cercetători care se luptă cu „vizitatorii” și cu durerea provocată de apariția lor, Kelvin adoptă o atitudine nouă. Acceptă absurdul ca dat existențial irezolvabil. Ajunge să se îndrăgostească de noua Harey, dar ca de o altă persoană. Chiar își face planuri de viitor alături de ea, visând să o ia cu el pe Pământ. În ciuda iubirii lui, Harey simte că prezența ei îi perpetuează trauma și conștientizează că natura ei de emanație a amintirilor lui submimează autenticitatea legăturii dintre ei. De aceea, printr-un act de voință proprie și totodată de iubire, decide să se sinucidă.
Sunt „vizitatorii” o încercare de comunicare? O demonstrație de putere? O răzbunare pentru atacul cu razele Roentgen? Prin materializarea acestor amintiri oceanul arată că îi cunoaște pe oameni până în străfundurile subconștientului, asemenea unui demiurg, arată că le cunoaște limbajul și că le înțelege mai ales suferința și regretul. Când Kelvin are niște viziuni în care ființa lui se unește cu cea a oceanului, ca și cum i-ar pătrunde în conștiință și i-ar simți suferința adâncă, trăiește sufocarea înecării în sine și o disperare profundă. Poate că „vizitatorii” și aceste viziuni induse sunt modul oceanului de a spune: „Uite, asta sunt eu! Sufăr!”. Dar intenția oceanului rămâne necunoscută, probabil el nici nu cunoaște conceptul de „intenție”, iar ce zic eu aici e doar o presupunere. Dacă m-aș mulțumi cu ea, Camus mi-ar cataloga atitudinea față de acțiunile absurde ale oceanului drept refugiere în justificări nefondate cu scopul de a mă autoiluziona că am găsit răspuns la toate.
Concluzia pe care o tragem e că oceanul nu cunoaște comunicarea așa cum o percepem noi, că modul lui de experimentare și de înregistrare a existenței este incompatibil cu al nostru. Desemnăm drept raționale fenomenele și faptele care corespund modului nostru de a gândi și de a acționa, dezvoltat timp de sute de mii de ani, influențat de mediu și de context. Oceanul funcționează după rațiunea lui, dezvoltată în solitudine, incompatibilă cu a noastră. El este capabil să îi cunoască pe oameni; doar noi suntem cei ce nu putem să vedem dincolo de plasma, de simetriadele și de vizitatorii lui. Noi nu suntem capabili să vedem nici măcar dincolo de chipurile altor oameni, nu putem să cunoaștem atât de adânc un altul. Noi nici măcar nu am reușit să ne cunoaștem și să ne înțelegem sinele.
În momentele de meditație de după sinuciderea lui Harey, probabil inspirat de particularitățile demiurgice ale oceanului, Kelvin se întreabă dacă nu e posibil ca esența Dumnezeului care ne-a creat să fie imperfecțiunea, un „Dumnezeu infantil”, „O divinitate care a construit ceasornicele, dar nu și timpul măsurat de ele (…); care a creat infinitul, dar acesta, din măsură a puterii, a devenit măsura unei nesfârșite înfrângeri.” Acest Dumnezeu „nu există în afara materiei și nu se poate rupe de ea”, e incapabil să comunice în sensul înțeles de noi, asemenea oceanului. Ne-a creat pe noi, ca instrumente de cunoaștere a lui însuși, dar ne-a creat imperfecți și cu putere de cunoaștere limitată, iar acum suferă că nu poate fi înțeles.
Întrebat de Snaut dacă acest Dumnezeu este chiar oceanul, Kelvin îi răspunde că NU, că oceanul e mai mult „un sihastru al Cosmosului” care a evitat dumnezeirea, iar prin formațiunile gigantice pe care le produce își manifestă trăirile, metamorfozând matematica în „existență, singurătate și în renunțare”. Imaginea este fascinantă și tulburătoare deoarece, privind-o din unghi științific, observăm și în lumea noastră repetarea unor modele, cum ar fi șirul lui Fibbonacci sau spirala logaritmică, dovadă a unei forțe creaționiste matematice.
Având conștiința absurdului existențial, Kelvin ni se prezintă aproape ca un Sisif. Acceptând tăcerea lui Solaris, decide, după moartea lui Harey să-și ducă mai departe munca și să rămână pe planetă. În scena finală, privind oceanul, Kelvin încearcă să-l atingă. Imensitatea plasmatică acceptă „strângerea de mână” a muritorului, dar o câtime de spațiu rămâne între ei, amintindu-ne de celebra pictură a lui Michelangelo în care omul și Dumnezeu aproape că se ating.
Citește și: Mașina verde și frații ei vitregi