zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Utopia păltinișeană în plină distopie comunistă

Orice coborâre în infern poate fi suportată,
dacă paradisul culturii e cu putință.
(Constantin Noica)

În anul 1983 vedea lumina tiparului Jurnalul de la Păltiniș – un model paideic în cultura umanistă de Gabriel Liiceanu. Acest pseudojurnal, care urmărește intervalul temporal 1977 – 1981, descrie experiența unui grup restrâns de tineri discipoli ai filosofului Constantin Noica, în frunte cu autorul jurnalului, în preajma maestrului lor, la Păltiniș.

Cred că este esențial să spun câteva cuvinte despre contextul socio-istoric, complet potrivnic apariției unui asemenea testament cultural al unui mare spirit universalist, dar totodată idiomatic, cum a fost cel al lui Constantin Noica. Anii ’80 au fost caracterizați de convulsiile de pe urmă ale regimului comunist care, în încercarea disperată de a se menține la putere, a recurs la toate mecanismele existente ale represiunii, cenzurând, mutilând cultura, spre a se legitima cu orice preț și spre a crea o stabilitate iluzorie. Au fost anii teribilelor penurii de alimente și ale cultului personalității exacerbat până la ultimele lui consecințe: alăturarea lui Ceaușescu personalităților din istoria românilor și crearea unor artificiale și grotești continuități între „domnia” lui și cea a domnitorilor medievali, de pildă.

În paralel cu toată această aberație istorică petrecută în anii ’70 – ’80, Constantin Noica încuraja la Păltiniș, printre brazi crescuți pieziș, o desprindere de viața istorică, ceea ce, în contextul social dat, însemna viața trăită în comunism, propunându-le discipolilor săi lecturi din marii gânditori ai tradiției intelectuale europene și oferindu-le lecții de limbi clasice și de germană. Mediul creat la Păltiniș era atât de diferit față de tabloul social general, încât Emil Cioran comenta într-o scrisoare către Gabriel Liiceanu că „Un străin care ar citi Jurnalul ar putea crede că, în anii aceea, oamenii din România nu făceau altceva decât să se piardă în meditații atemporale”.

Deși cartea nu a avut o misiune explicit disidentă, autorul ferindu-se să polemizeze de-a dreptul cu regimul, ea a insipirat o speranță pe care, poate, oamenii născuți după ’89 și cei care nu au trăit fenomenul comunist nu ar înțelege-o; speranța consta în prezentarea unei lumi străine cu totul abjecției, mizeriei materiale și spirituale a vieții trăite în minciuna comunistă. Poate exact prin această dimensiune mântuitoare Jurnalul își păstrează vitalitatea.

Cum poate fi citit și interpretat Jurnalul de la Păltiniș?

El este în primul rând o declarație de dragoste la adresa maestrului care a marcat tinerețea discipolului, dar, în final, consemnează și despărțirea firească, fecundă, aproape inevitabilă dacă influența maestrului a fost benefică, de acesta. Ca orice text paraliterar, el ajunge să și „mistifice” experiența, astfel că Noica este rupt cu totul de dimensiunea lui istorică, devenind un personaj. Cum scria în recenzia sa Ion Negoițescu: „Mistificând fără să vrea, încercând să demistifice tocmai din teama de a nu mistifica, Gabriel Liiceanu a fost constâns de însăși dimensiunea proprie mentorului său să-l remodeleze în planul literaturii.”

Noica ne este dezvăluit, în fond, ca o figură enigmatică prin dimensiunea vieții lui și, uneori, contradictorie. „Ahoreticul”¹ Noica le vorbește discipolilor despre somnambulajul fecund, despre cum intelectualul, om al spiritului, nu trebuie să intervină în viața socială a comunității, misiunea lui fiind una aproape mistagogică. Când Andrei Pleșu scrie un articol intitulat Rigorile ideii naționale și legitimitatea universalului, un articol cu un caracter evident coroziv, îndreptat împotriva mitologiei comuniste, Noica se arată îngrijorat de atitudinea lui subversivă, denunțând eticul gol caracteristic oricărei răbufniri a tinereții. Pentru Noica nu era admisibil să te iei la trântă cu meteorologia dacă afară ploua, nu te puteai revolta pentru așa ceva. În accepția lui, misiunea omului era să nu-și rateze destinul din cauza contextului social. Cu  cât mai dure condițiile, cu atât mai bine pentru afirmarea spiritului: Pentru viața spirituală, condițiile bune sunt proaste.

Într-o încercare de psihanaliză, putem considera această detașare a lui Noica de contextul social ca fiind rezultatul celor zece ani de arest la domiciliu și al celor șase ani de închisoare, în care a experimentat atrocități indicibile sau a fost martorul lor. Nu putem trece cu vederea, așadar, acest episod de o mare importanță biografică.

Din cauza unui trecut tulbure, legat de mișcarea legionară, pentru că era în corespondență cu doi dintre cei mai de seamă intelectuali ai exilului românesc, Mircea Eliade și Emil Cioran, și pentru că ținea prelegeri despre Goethe, Hegel și idealismul german, Noica a fost considerat un pericol de către recent instalatul regim comunist de la București. Așa că, în 1948, este arestat la domiciliu, la Câmpulung, unde își petrece următorii zece ani ai vieții dând meditații, chiar și la sport, după mărturia proprie, pentru a se întreține. De asemenea, în acești zece ani Noica a avut interdicție de a scrie, fiind urmărit cu strictețe de Securitate. În 1958 se produce și inevitabila arestare a lui Noica și a altor intelectuali de seamă, printre care Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Sergiu Al-George, Simina Mezincescu și mulți alții; o listă selectă de personalități ale culturii române, care va lua numele de „lotul Noica-Pillat”.

Anul 1958 marchează și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României, autoritățile române convingându-l pe Nikita Hrușciov să facă acest pas. Însă, într-un gest de total servilism al regimului Dej față de URSS, pentru a-i demonstra Moscovei loialitatea absolută și a dezminți orice fel de deviaționism de la linia PCUS-ului, se ia decizia de a-i condamna pe intelectualii din elita românească la ani grei de închisoare, printre aceștia numărându-se și cei din lotul Noica-Pillat. Această decizie a fost luată și preventiv, pentru a evita o posibilă revoluție anticomunistă, cum a fost cea din Ungaria din 1956, înecată în sânge de tancurile sovietice.

Pentru a înțelege ce metode brutale s-au folosit în anchetarea lotului Noica-Pillat e destul să amintim că, de pildă, Mihai Rădulescu, membru al acestui lot, a murit în timpul anchetei din cauza bestialității bătăilor care i-au fost aplicate. Nu numai tortura fizică, ci și cea psihologică a fost un mijloc de constrângere la delațiune a celor anchetați.

Un episod mai puțin știut al biografiei lui Noica e cel al ieșirii din închisoare, când un sentiment de culpă profundă l-a copleșit, filosoful considerându-se vinovat de destinele sfărâmate ale membrilor lotului ce i-a purtat numele și gândindu-se chiar să se sinucidă. A găsit, însă, o soluție filosofică la impasul uman în care vremurile dramatice îl aruncaseră: retragerea din istorie în spațiul reflecției.

Asumând această conduită existențială, Noica ajunge, totuși, să se facă vinovat de păcatul încălcării ei, un păcat capital, devenit pentru el inacceptabil, acela de a coborî din lumea spiritului în cea socială, prin proiectul „Păltiniș”. A fost o întoarcere în real nu lipsită de riscuri, cărora gânditorul le-a făcut față, însă, cu abilitate. Când puterea încearcă să-l determine să-l ademenească pe Mircea Eliade să revină în țară, Noica răspunde enigmatic, cu demnitate, că, întrucât avem 22 de milioane de locuitori în România, deci un geniu la un milion, îl avem pe Eliade replicat de 22 de ori. Nu e nevoie să se întoarcă din exil.

În viziunea lui Noica, se impunea urgent refacerea elitei intelectuale decimate de  comunism, iar pentru asta nu trebuia făcut altceva decât să căutăm tinere speranțe pentru cultura română și să le antrenăm spre a face performanță culturală. Un proiect care sună fantezist, ba chiar utopic, dar în care Noica a crezut cu îndârjire și pentru care a luptat cu înfrigurare. Gabriel Liiceanu relatează în jurnal că „După articolul din «Ramuri» cu Cei douăzeci și doi și cultura de performanță, începuse o campanie dezlănțuită de recoltare a geniilor viitoare. Colindase Sighișoara, Timișoara și avea în vedere Craiova și Iașul pentru a trece în revistă tinerii de viitor între 25 și 28 de ani. Alcătuise dosare pe orașe, în care se afla trecută pe fișe situația fiecărui tânăr cărturar, prinsă pe două rubrici: «Ce știe» – «Ce-i trebuie»…”

Cred că ceea ce ține de fibra intimă a Jurnalului este tocmai dezbaterea despre cultură. Pentru Noica, omul care caută mântuirea o poate găsi doar în cultură, iar mai ales în lumea comunistă care amenința evacuarea culturii din peisajul vieții omului, lăsând un vid absolut, ea trebuia apărată cu abnegație. Gabriel Liiceanu explică în finalul jurnalului: „Dar ce însemna cultura în limbajul Păltinișului? Mai presus de orice un joc cu nume de autori, cu citate și cuvinte. Ea înseamnă alfabetul unei civilizații, selecția operată vreme de milenii a valorilor umanității pe care comunismul era pe cale să le evacueze în numai câteva decenii de existență. Miza culturii devenea, în consecință, enormă. De vreme ce acele valori ne întemeiaseră ca umanitate, cultura conducea direct la salvarea ființei noastre de oameni și la însăși continuitatea omenirii civilizate.”

Întregul Jurnal este presărat de o anecdotică bogată, dar dublat de teme profunde, care au măcinat întreaga istorie a gândirii. De pildă, aflăm că la finalul fiecărei șederi păltinișene se făcea bilanțul săptămânii. Într-una dintre seri era comentată o lucrare de logică a unui membru al cercului de la Păltiniș, discipol al lui Noica, Sorin (Sorel) Vieru; în încheiere, Noica îi dă sentențios momentului magnitudine istorică: „Vedeți dragii mei, pesemne că acum, în Franța, se cunoaște deja rezultatul alegerilor. Dar eu cred că adevărata istorie nu s-a petrecut acolo, ci mai degrabă în cămăruța noastră de mansardă, unde l-am judecat pe Sorel, unde am arătat că limitele lui sunt limitele instrumentelor lui și unde ne-am rugat pentru mântuirea sufletului lui logic.”  

Una dintre marile temeri și obsesii ale lui Noica a fost că popoarele care n-au produs cultură au dispărut, exemplul hitiților și al etruscilor fiind elocvent. Filosoful avea ideea fundamentală a afirmării idiomaticului în vederea obținerii universalului și nu simpla exacerbarea a idiomaticului în stil naționalist-legionar, cum este prost înțeles de multe ori.

Cred că demersul lui Noica a avut reverberații în epocă pentru că s-au făptuit isprăvi culturale importante. Una dintre marile performanțe culturale realizate de „cercul păltinișean” a fost traducerea integrală a lui Platon, numeroase traduceri din Martin Heidegger, făcute sub atenta îndrumare a lui Noica. Fără să exagerăm, putem spune, așa cum o face și Gabriel Liiceanu, că în istoria recentă a românilor (istorie care pentru Noica însemna istoria culturii unui popor), după momentul Maiorescu și cel al generației interbelicilor români, istoria ar trebui să consemneze momentul Noica.

¹Ahoretia descrie, conform lucrării lui Noica Șase maladii ale spiritului contemporan, o boală lucidă a spiritului, care înseamnă lipsa oricărui fel de determinații, materializată printr-o viață retrasă.

Citește și: Până la stele și mai departe

Deșertul unui veac și deșertăciunea eternă

Un veac de singurătate a rezonat în mine cu niște trăiri complicate despre care am știut mereu că există, dar nu aș putea niciodată să le identific sau să le exprim fără să le alterez. Cel mai celebru roman al lui Gabriel García Márquez, publicat în 1967, înfățișează drama condiției umane, așa cum este trăită de cele șapte generații ale familiei Buendía bântuite de o singurătate genetică, mai intensă ca a celorlalți. Trăsăturile membrilor familiei se repetă de-a lungul timpului la cei cu același nume, ei funcționând ca prototipuri. Pe băieți îi cheamă fie Aureliano, fie José Arcadio, iar pe fete Amaranta, Ursula sau Remedios.

Povestea orașului ficțional Macondo, întemeiat de primul José Arcadio Buendía, este o metaforă a istoriei omenirii. Deși inițial edenic, locul nu va putea scăpa schimbărilor, degradării produse de patimile, ambițiile și tristețile umane. Autorul pune în evidență în mod special absurditatea războiului. Pentru ce luptăm? În Un veac de singurătate obiectivele celor două tabere inamice, liberalii și conservatorii, sunt adesea uitate și războiul, purtat cu iluzia unor idealuri ce ni se par nobile și mărețe, se arată a fi mai curând o manifestare a ambițiilor personale, a nevoii de a crede în ceva și a incapacității de a găsi scopul existenței. Colonelul Aureliano Buendía, liberal fiind, recunoaște că a purtat atâtea războaie doar din orgoliu, aproape fără nicio legătură cu idealurile ideologiei liberale. Bătrânețea îl găsește în singurătatea specifică familiei sale, devenit ursuz și taciturn, făurind peștișori de aur, pe care îi topește apoi pentru a-i făuri la loc.

Pe de altă parte, paradiziacul Macondo nu poate scăpa istoriei. Supus procesului de industrializare, în oraș este construită o cale ferată care să îl lege de civilizație și se instalează o companie bananieră care îi exploatează pe localnici. În urma unei revolte, aproape toți participanții sunt uciși, eveniment mușamalizat și șters din memoria colectivă. Se pare că numim civilizare folosirea populației și a resurselor în beneficiul câtorva persoane. Această etapă a „dezvoltării” orașului ia sfârșit odată cu venirea unei ploi ce durează mai bine de patru ani, cu un efect distrugător și purificator deopotrivă, asemenea Potopului Biblic.

În centrul acestor relatări despre istoria orașului Macondo se află universul familiei Buendía, care, construit epic în stilul realismului magic propriu lui Márquez, ni se dezvăluie ca ceva aparte, miraculos și, totodată, ciudat de credibil. Acesta este aspectul ce m-a făcut să simt că romanul este o bucățică lipsă din mine, de care mi-a fost foarte dor fără să-mi dau seama. Narațiunea lui Marquez seamănă foarte mult cu dinamica interioară, întrucât ambele au timpul lor, atât de fluid, care se dilată, pleacă și se întoarce uneori cu nepăsare, dar nu rămâne la noi și se contractă pe măsură ce îmbătrânim (relatarea evenimentelor devine mai alertă odată cu înaintarea spre final, iar pentru noi vacanța de vară devine din ce în ce mai scurtă). Naratorul se concentrează pe un personaj, apoi trebuie să îl abandoneze, la fel ca firul gândirii noastre, și uneori se reîntoarce la el, ca și cum și-ar fi amintit că există, chiar și după moarte.

Personajele înseși par simplificate în substanța lor umană, cu atitudini și comportamente stranii și repetitive, încât nu prea știi ce e în capul lor. Dar nu îi reducem și noi pe oameni când ne gândim la ei? Ochi, nas, păr, corp, glas, gesturi, cuvinte cărora le asociem câteva însușiri… Dar firul existenței lor interioare ne este necunoscut, dureros de inaccesibil; nu știm ce este, de fapt, în capul nimănui. Ne putem doar închipui. Naratorul își mai amintește uneori de aceste personaje și le descrie stările într-o manieră atât de neobișnuită, uneori prin cuvinte și fraze atât de directe și neașteptate, încât nici măcar nu pare cu putință ca cineva să trăiască așa. Marquez pare că acceptă imposibilitatea redării conținutului uman, dar nu-l ignoră, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. De ce să te prefaci că înțelegi pe cineva, când nu o vei putea face cu adevărat perfect niciodată, de ce să scrii ca și cum ai face-o? Citind, am simțit că aceste personaje cu trăiri neverosimile și aparent nemotivate, povestite în treacăt, foarte degajat și natural, au fost în mod paradoxal singurele pe care le-am înțeles atât de bine vreodată.

Familia Buendía este condamnată la singurătate, dar mai degrabă așa suntem toți. Izolați în corpuri, fugind după idealuri care, privite din unghiul eternității, nu au niciun sens. Unii dintre noi sunt ambițioși ca Aurelienii, alții înnebunesc ca José Arcadio când descoperă că timpul este ciclic, ne regăsim în Amaranta, care nu și-a permis niciodată să iubească și s-a pedepsit aspru pentru asta, sau în frumoasa Remedios, prin ciudățenia și alienarea noastră.

Un lucru pe care Ursula, soția primului José Arcadio, îl observă des la membrii familiei când îmbătrânesc este obiceiul de a face doar pentru a desface și a face iar. Acest aspect denotă lipsa unui sens al acțiunilor, constatarea lipsei de sens a vieții înseși, după ce idealurile tinereții s-au dovedit deșarte. Cum ar fi să trăim pentru ceva mai presus de convingerile și interesele noastre egoiste, să ne altoim realmente firul existenței, gândurile și trăirile cu ale unui alt om?… Dar asta nu e posibil. Și ne resemnăm. Asta nici n-ar fi iubire. După ce am citit romanul, am început să cred că iubirea adevărată este singurătate împărtășită.

Un veac de singurătate este o carte specială, imposibil de cuprins, după părerea mea, într-o scurtă recenzie. Este specială întrucât vorbește despre necruțătoarea trecere a timpului, despre predeterminare, soartă, moarte, singurătate și toate aspectele care îl condiționează pe om. Vorbește despre toate acestea atât de consolator și de natural, încât viețile noastre ni se par, după ce terminăm cartea, mai frumoase.

Citește și: Călătorie în timp cu priveliște la Zări Alb Astre

Principii de profesor

Ultima piesă jucată în cadrul ediției de anul acesta a Festivalului „Aplauze” a fost interpretată de trupa de teatru a CNMB, NOI, coordonată de dl Aurel Palade. Intitulată Atac la moralitate, ea ne-a prezentat, într-un mod absolut delectabil, frământările și doleanțele unui profesor de limba și literatura română, șef de comisie în cadrul Bacalaureatului, căruia, în prag de examen, îi sunt puse la încercare principiile și concepțiile despre lume. În momentul în care luminile reflectoarelor s-au stins, iar cortina a căzut pentru ultima oară, publicul întorcea pe toate părțile aceeași problemă care îi împăienjenea și conștiința domnului profesor: A lua sau a nu lua (banii)? Aceasta a fost întrebarea.

Acțiunea începe cu profesorul Ion Gheorghiu, cazat într-o cameră de hotel ca urmare a deplasării sale prin țară ca șef al unei comisii de bacalaureat. Monologând despre examenul maturității, el își exprimă, cu adevărat indignat, disprețul pentru cei care îl promovează fraudulos printr-o metodă sau alta. Ceea ce domnul profesor nu știe, însă, în momentul discursului său etic, este faptul că prima parte a nopții avea să fie perturbată de tot felul de vizite din partea a feluriți indivizi, care mai de care mai dornici să asigure, ori pentru propria persoană, ori pentru o prea iubită rudă, promovarea examenului.

Primul dintre vizitatori este chiar menajera hotelului. Ieșind de la duș, la o oră târzie, profesorul o găsește la el în cameră făcând curat și, după un ciudat și oarecum hazliu schimb de replici, intențiile ei devin clare: nepotul său urmează să susțină bacalaureatul și are nevoie să-l și treacă. Femeia îi pune un plic cu bani pe masă și pleacă, lăsându-l pe profesor descumpănit. Dorind să se liniștească, acesta se culcă, dar o altă vizită îi tulbură noaptea. Doi elevi de clasa a douăsprezecea vor să-și asigure promovarea examenului prin metode ceva mai incisive; pe lângă clasica mită, apelează la șantaj și îl amenință pe profesor că, dacă nu îi trece, vor publica imagini compromițătoare care i-ar păta ireversibil reputația și i-ar aduce excluderea din sistemul de învățământ. Protagonistul rămâne, și de data aceasta, vertical și nu acceptă compromisul.

Camera șefului de comisie este apoi invadată de o adunare foarte pestriță de oameni care fac o zarvă insuportabilă. Când profesorul, indignat, îi înfruntă pe protestatari, constată că ei nici nu știu unde se află (la Parlament, la Casa Poporului, la Senat?) și că luptă pentru un scop ferm, dar neclar: revoluția! În ciuda confuziei generale, cetățenii se consideră îndreptățiți să îl critice pe profesor cu privire la ocupația sa. Acesta îi ia peste picior, gonindu-i. Revoluționarii fug, speriați de bătăile în ușă, crezând că poliția le-a dat de urmă. Din fericire pentru ei, din nefericire pentru domnul profesor, nu sunt autoritățile, ci chiar cei doi elevi, care s-au întors să negocieze… și care ajung să se certe, dându-se de gol unul pe celălalt despre cât de școliți sunt. Reintră în scenă și menajera pentru a-l răsfăța pe profesor cu sărmăluțe! Sala s-a amuzat, domnul profesor s-a enervat și și-a dat afară toți vizitatorii, sperând că poate avea măcar un rest de noapte liniștit. Firește, nu a fost cazul.

Doi agenți din partea Ministerului, vin în secret să îi comunice domnului profesori ordine și instrucțiuni clare cu privire la desfășurarea și rezultatele sesiunii de bacalaureat: între 80 și 85 la sută dintre candidați trebuie să promoveze – un procent, pe cât de satisfăcător în ochii Ministerului, pe atât de dezolant pentru Gheorghiu. Emisarii pleacă, iar profesorul are o discuție serioasă cu sine însuși, căci în scenă intră Conștiința sa.

Dialogul tensionat dintre profesor și Conștiință aduce în prim-plan problema deciziei, a discernământului didactic, a constrângerilor și flexibilității. Profesorul se confruntă cu dilema hamletiană, varianta de bacalaureat, și decide că nu își va încălca principiile și demnitatea, nu își va distruge viața pentru niște oameni care nu sunt dispuși să muncească pentru ceea ce vor. În fine, Ion Gheorghiu, exaltat, adună toți banii care i-au fost oferiți și îi aruncă în toată camera, exprimându-și dezgustul suprem față de situația în care a fost pus.

Luminile se sting, iar noi, spectatorii, aplaudăm, râzând. Totuși, pe cât de multe zâmbete ne-a stârnit piesa, pe atât de serios a fost subiectul pe care l-a abordat. După ce s-a tras cortina, ne-am spus următoarele: Piesa ne-a plăcut mult. Pentru Bac vom învăța (promitem, domnule profesor Ion Gheorghiu!). Revoluția nu e întotdeauna soluția. Hamlet – se poate aplica oriunde. Sărmăluțe – vrem și noi!

Piesa ne-a oferit, așa cum îi spune și numele, o lecție despre moralitate. Pentru asta, îi mulțumim autorului. Cât despre actorii noștri preferați… ne-au demonstrat, din nou, că scena le aparține. Un rând de aplauze pentru ei, încă o dată!

Citește și: Un sărut pentru un gând

Un sărut pentru un gând

În general, teatrul e făcut de oameni, pentru oameni. În particular, piesa Avioane de hârtie de Elise Wilk a fost pusă în scenă de adolescenți, pentru adolescenți. Actorii din trupa „Act’Anima” din București au oglindit o lume necruțătoare dintr-un liceu, lume în care să nu te fi sărutat înainte de clasa a XI-a e aproape o crimă și în care cel mai bun loc în care poți să te ascunzi e baia liceului.

Piesa spune povestea a șase adolescenți, trei băieți și trei fete. Ei se confruntă cu probleme de identitate, de imagine, de hărțuire și de abandon familial. Pare că fiecare personaj are un părinte plecat la muncă în străinătate, iar nouă ne rămâne să ne întrebăm cum sunt afectați de părăsirea timpurie, dacă acțiunile lor, furia și tristețea specifice vârstei sunt influențate în vreun fel de această dramă personală.

Miki este elevul nou, necăjit în permanență de colegii de clasă, un băiat introvertit, care intră în așa-zisa tipologie a „tocilarului”, oferindu-le celorlalți informații prețioase despre rujul care este făcut din untură de câine și despre baloanele care sunt făcute din piele de câine. Din cauza răutăților la care este supus, Miki simte o furie latentă, un balaur înăuntrul lui, gata oricând să izbucnească în flăcări; își imaginează că are un deget uriaș cu care îi poate strivi pe toți, răzbunându-se, întorcând săgeata menită pentru el spre alții.

Lena, opusul lui Miki, îl fascinează pe băiat. Aflăm că ea este căutată îndeosebi pentru niște servicii, ar spune unii, imorale: dacă dorești un sărut de la ea, ai de plătit 10 lei; pentru un sărut mai intens, 20 de lei; iar dacă vrei să vezi ce se găsește sub bluza unei fete, dorința îți va fi îndeplinită pentru 25 de lei. Deși la început a fost confuz, Miki ajunge să-i ofere fetei – spre delectarea spectatorilor – 30 de lei, pentru un sărut care începe cumpătat și se termină deloc cuminte. Cu ocazia aceasta, aflăm că în spatele aparentei superficialități și a conduitei ușuratice, Lena este victima unui abuz sexual. Ea trăiește cu sora ei și iubitul acesteia, care o agresează noapte de noapte. Părinții lor fiind plecați, cele două fete nu pot părăsi casa agresorului, neavând unde altundeva să se ducă, Lena rămânând descumpănită în fața speranței neîmplinite de a primi ajutor din partea surorii ei, singurul membru al familiei care i-a mai rămas.

Spectacolul ne demonstrează nestatornicia iubirii, dar și a prieteniei: Alex se desparte de Lena pentru prietena ei cea mai bună, Laura. Astfel, dorința de a fi plăcut, dorința de a lua parte la ceva nou și incitant, ilicit, câștigă în fața sentimentului de loialitate, de iubire. Bobo, unul dintre hărțuitorii lui Miki, ne arată că în spatele violenței se află, de multe ori, o durere sufletească îngrozitoare. Băiatul pare bântuit de un singur gând, și anume boala bunicii lui. Ar vrea ca ea să nu moară niciodată, să rămână mereu alături de el. Iar Andra, care nu este luată în serios de prietenele ei, are o imagine de sine deteriorată de societatea contemporană și de idealurile de frumusețe dificil de atins: crede că e prea grasă, motiv pentru care refuză să mai iasă din casă.

Deși experiențele personajelor pot părea, uneori, exagerate, piesa a reușit să ne amintească de dificultăți prin care mulți dintre noi trecem, dar despre care vorbim doar rareori. Cosmin Bălan, tânărul care l-a jucat pe Miki, a găsit o provocare în rolul său: personalitatea sa este cât se poate de diferită față de cea a lui Miki; cu toate acestea, a reușit să-și joace cu convingere rolul, amintindu-și de propria experiență din școală, simțind, în final, tot ce simte și personajul.

Citește și: Un portofel pierdut

Un portofel pierdut

Am râs! Și nu fără motiv: comedia efervescentă În buzunar am dragoste, iubito! a lui Andrei Stanciu, elev (și dramaturg) în anul terminal, pusă în scenă de colegii săi de la trupa „Thalia” a Casei Municipale de Cultură tocmai din Făgăraș ne-a făcut pe toți să ne căutăm orbește portofelele. Cei mai mulți, sperăm, le-au și găsit, însă lui Ticu, alcoolicul nostru viguros încercat de norocu-i, nu i-a fost dat un traseu atât de simplu. Dacă vreți să aflați pentru voi ce i se întâmplă, închideți chiar acum ochii: în ciuda ajutorului (sau a lipsei sale) acordat de ceilalți patru actanți, căutarea celor 1200 de lei pierduți este în zadar.

Dar cum am ajuns aici? Dimineața devreme, un decor de apartament provincial, două mese (pe una stau cuminți două sticle de Jäger și niște păhărele care vor fi de folos), două scaune și o canapea, o tapiserie orientală. Ducu Ștefănescu, angajat al Furnizorului Local de Energie și Gaz, aduce tacticos o schiță caricaturală și încearcă (important!) să-și ducă liniștit pauza de cafea și de ziar. Intră, căznindu-se (se târăște energic; aplaudăm, din nou și pe această cale, jocul impecabil și convingător al stării de ebrietate) în scenă istericul Ticu. Roagă, prin criza de panică generală, urechea lui Ducu să se aplece peste istorioara care-i face dimineața mizeră. Acum v-o spunem și vouă. Se face că în ziua anterioară primise salariul (1200 de lei!) și mersese, ca tot omul, să-și ude buzele cu o singură(!) bere. Se face și că întâlnește o damă de zece (după proaspătul divorț) și că-i află dormitorul, dar nu și numele sau adresa. Aici i se rupe, dramatic, filmul… Îmbracă fatidic hainele soțului respectivei doamne, are niște probleme cu șosetele etc., pleacă fără să sufle o vorbă, adoarme în fața unui bloc și se trezește fără portofel. Celor doi nu le rămâne decât să pornească în căutarea fetei.

Stați fără grijă! Maximiliana Fănescu, soția d-lui Ștefănescu căruia îi înapoiază, militând pentru emanciparea femeilor, primele trei litere din nume, intră în acțiune combativ, apoi șterge, duios, praful. Sună un telefon! Este vecina înlăcrimată, Lola Afrodescu. După o intermitent miorlăită și în numele dragostei intrare, urmată de o doză firească de Jäger, își îngână seara trecută. Ați ghicit! Soțul, Victoraș, era plecat de acasă, ca și ea de altfel, deci dânsa ajunge să împartă câteva(!) beri cu noul său suflet pereche, tocmai remunerat (nu știe cum îl cheamă). Aduce hainele lăsate de uitucul partener, a cărui plecare mută de dimineață va declanșa isteria feminină, haine în care, iar ați ghicit, găsește 1200(!) de lei. Prietenelor nu le rămâne decât să cheltuiască banii.

Ne reîntâlnim cu cei doi prieteni neputincioși. Ducu găsește niște haine fetide în sufragerie care, după cum bine intuiți, sunt ale lui Ticu. Dar fără portofel. Lola își regăsește fugarul căruia îi rostește, acum, niște vorbe mai puțin tandre: oare cum rămâne cu dragostea sinceră dintre ei… mai important, își merită Ticu portofelul? Nu, ci plătește despăgubiri. Bună ziua, Victoraș! Bine ați venit pe scenă! O polemică discuție și tot ce implică ea răsar, o caricatură se sparge în capul lui Ducu, împins, în sfârșit, spre disperare. Dacă nu știați, în fața lui Victoraș și spre ajutorul Lolei, Ticu este acum un dibuit instalator care-și cere datoria de chiar 1200 de lei. Îi rămâne doar să adune portofele goale, aruncate pe podea.

Soțul infidelei Lola o asigură, apoi, că și el ar fi înșelat-o, deci supărat nu e. Fetele pregătesc prânzul de care nu era nevoie, pentru că se va mânca în oraș, până la urmă, după ce, inspirat, Victoraș descoperă banii plimbați. Urmează, nu vă mai fierbem, plecăciuni și multe aplauze, apoi dat de trandafiri voluntarelor din primul rând.

Actorii au fost plini de zvâc și ne-au umplut și pe noi (și paharele), au pășit savuros și veritabil în fățărnicia suburbiei. Scenariul ludic de actualitate și deloc forțat a fost bine receptat de public, rămâne, însă, de văzut dacă ne recunoaștem în eroii de pe scenă. Costumele au fost meticulos construite și au contribuit la închegarea esenței personajelor: Ticu avea, cum e și normal, nasturii cămășii desfăcuți și, în general, un aspect deslânat și mahmur; soții Afrodescu erau îmbrăcați formal, semnalându-se, poate, rigiditatea mariajului, dar și a comunicării cu restul personajelor; Ducu a îmbrăcat un jerseu bătrânesc peste cămașa atent potrivită în pantaloni, în ton cu firea conservatoare; nu în ultimul rând, Maximiliana cu rochia sidefată, verde pastel și geaca neagră scurtă de piele a redat, din nou, caracterul ei militant (iată o asonanță cu numele!) și tendințele către frondă. Un ultim detaliu este că hainele uitate de Ticu erau albastre aprins, imposibil de trecut cu vederea, deci pierderea lor ar putea reprezenta un mod incitant de a sublinia incapacitatea dată de starea de ebrietate.

O piesă dinamică și proaspătă, ușor de urmărit, despre falsitatea și superficialitatea umană, despre neputința atingerii dragostei ideale, despre ușurința moravurilor și greutatea alcoolismului. Maximiliana, mai toarnă unul! Noroc bun și aplauze (stând pe masa de cafea)!

Citește și: Bibidi, babidi bum, în ce timp m-am teleportat?!

Bibidi, babidi bum, în ce timp m-am teleportat?!

„L’Homo Informaticus” trăiește o pierdere progresivă de real, o hemoragie de tot ce înseamnă frumos, inedit, emoționant. Inteligența artificială are rolul de a distorsiona realitatea și de a o transforma în ficțiune sau în simulacru de real. „L’Homo Informaticus” nu este, așadar, un singur om, este un computer-glob pământesc în care trăiesc toți oamenii-cipuri, ce și-au pierdut întru totul identitatea, s-au predat tehnologiei și s-au îndepărtat de sensul vieții omenești.

Tinerii actori din trupa „L’espérance” a Liceului Teoretic „Anghel Saligny” din Cernavodă au prezentat noua versiune sau, mai bine zis, versiunea modernă a lui Homo Sapiens, L’Homo Informaticus, prin piesa cu același nume de Charles Istace, reprezentată în limba franceză. Intrarea în scenă i-a frapat pe spectatori, prin îmbrăcămintea actorilor: bluze gri și pantaloni argintii, lucioși, semnificând transparența omului din viitor care trăiește prin prisma inteligenței artificiale și se îndepărtează cu totul de sine.

Acțiunea se deschide cu toți copiii stând pe telefoane. Profesoara lor intră în clasă și le cere să vorbească despre obiecte vechi pe care fiecare le-a adus de acasă. Au totul programat în minte, așa că nu au nevoie să vorbească sau să comunice unii cu alții. Dar rolul școlii este schimbul de informație între locutori, motiv pentru care, a fost pus în discuție un obiect antic pentru generația din viitor, un telefon cu fir. Roboții antropomorfizați își pun (invers) telefonul la ureche, încercând să ghicească interjecția potrivită pentru a vorbi cu cineva: „Ali?, Ala?”

Apoi, urmează o casetă video, un termometru cu mercur, un creion cu gumă, un telefon portabil și un ceas deșteptător, iar copiii-roboți sunt stângaci în folosirea lor. Tinerii veniți din viitor sunt nedumeriți, buimaci: nu își imaginează cum oamenii foloseau toate acele obiecte pentru ceva ce ei doar programează din interiorul creierului-calculator.

Profesoara îi lasă să discute, iar Maxime, protagonista piesei, începe să povestească despre un vis pe care l-a avut în noaptea anterioară, făcându-și colegii curioși – și revoltați în același timp – pentru faptul că Maxime a reușit să viseze ceva. Visul, un simbol al simțurilor și al gândurilor adunate de peste zi, sursă de serotonină pentru creierul uman, este proiectat de fată, închizându-și ochii și concentrându-se, în timp ce colegii ei privesc visul și stochează informația pe care o primesc de la ea. În fața ochilor lor se derulează o poveste de dragoste despre un cuplu ce ajunge să se despartă, iar la terminarea visului toți copiii sunt mirați că băiatul a avut atâtea emoții doar pentru simplul fapt că i-a oferit o floare unei fete.

Maxime le dezvăluie că a citit și cărți, iar literatura lui Balzac și a lui Victor Hugo a făcut-o să devină sensibilă și să încerce să trăiască în acord cu sine. Colegii, dar și profesoara care revine în scenă, se indignează de experiențele ei și încearcă să o formateze, deoarece amorul și sentimentele în general afectează sistemul informaticii. Cu toate acestea, corpul-cip al lui Maxime respinge formatarea și, când aceasta se trezește, îi povestește prietenului său, Sarah, că a avut un vis cu ei doi.

Manifestarea sentimentelor devine și mai intensă, iar Maxime descifrează toate parolele și codurile inteligenței artificiale, eliberându-și prietenii. La început, a simți pare mai straniu decât orice altceva, dar apoi devine plăcut, iar Maxime și Sarah „se transformă” în OAMENI. Prin ei, salvatorii lumii, se scrie o poveste de dragoste, de recuperare a evenimentului iubirii. Viitorul nu mai este ficțiune, ci doar un „Je t’aime!” etern, ce are să schimbe sensul vieții, al inimii care începe să bată pentru celălalt și să se regăsească în sensul ei curent, iubirea.

Bibidi, babidi bum, dans quel temps me suis-je téléporté?

„L’Homo Informaticus” vit une perte progressive du réel, une hémorragie de tout ce que signifie la beauté, l’inédit, l’émotion. L’intelligence artificielle a le rôle de déformer la réalité et de la transformer en fiction ou en simulacre du réel. „L’Homo Informaticus” n’est donc un seul homme, il est un ordinateur-globe terrestre où les gens-puces, qui ont complètement perdu leur identité, se sont laissés conquérir par la technologie et se sont éloignés du sens de la vie humaine.

Les jeunes acteurs du groupe „L’espérance” du Lycée Théorique „Anghel Saligny” de Cernavodă ont présenté la nouvelle version ou, mieux dit, la version moderne d’Homo Sapiens, L’Homo Informaticus, par la pièce de théâtre qui a le même titre et qui a été écrite par Charles Istace. L’entrée dans scène a frappé les spectateurs à travers les vêtements des acteurs: des chemisiers gris et des pantalons argentés, brillants, désignant la transparence de l’homme du futur qui vit par l’intelligence artificielle et qui s’éloigne complètement de lui-même.

La scène s’ouvre avec tous les enfants surfant sur Internet. La prof entre dans la classe et demande aux élèves de parler sur les objets anciens que chacun d’entre eux a ramenés de chez lui. Ils ont absolument tout programmé dans leur tête, donc ils n’ont pas besoin de parler ou de communiquer l’un avec l’autre. Mais, cependant, le rôle de l’école est l’échange des informations des locuteurs si bien qu’on a mis en discussion un objet tout à fait ancien pour les enfants de la génération du futur, un téléphone (pas portable). Les robots anthropomorphisés mettent (à l’inverse) le téléphone à l’oreille, essayant de deviner la bonne interjection pour parler à quelqu’un: „Ali? Ala?” 

Ensuite, ils apparaissent une cassette vidéo, un thermomètre à mercure, un crayon avec une gomme, un téléphone portable et un gros réveil métallique, mais les enfants-robots sont maladroits dans leur utilisation. Les jeunes personnages de cette pseudo-utopie sont confus: ils ne réussissent pas à s’imaginer comment tous les gens utilisaient ces objets pour faire quelque chose qu’ils pouvaient seulement programmer de l’intérieur de leur cerveau-ordinateur.

La prof laisse les enfants discuter et Maxime, la protagoniste de la pièce, commence à raconter un rêve qu’elle a fait la nuit dernière, rendant ses collègues curieux – et révoltés en même temps – pour le fait qu’elle a réussi à faire un rêve. Le rêve, le symbole des sens et des pensées accumulés pendant toute la journée, une source de sérotonine pour le cerveau humain, est projeté par la fille, en fermant les yeux et en se concentrant pendant que ses collègues regardent le rêve et stockent l’information qu’ils reçoivent de Maxime. Devant leurs yeux se déroule une histoire d’amour sur un couple qui finit par se séparer et, à la fin du rêve, tous les enfants sont surpris du fait que le garçon a eu tant d’émotions juste pour le simple fait d’avoir offert une fleur à une fille.

Mais après cette scène, Maxime, une jeune pleine d’émotions, leur dit aussi qu’elle a lu même des livres et que la littérature de Balzac et celle de Victor Hugo l’ont rendue plus sensible et l’ont fait essayer de vivre en accord avec elle-même. Ses collègues, mais aussi la prof qui est rentrée dans la scène, se sont rebellés contre elle, en essayant de la formater, parce que l’amour et les autres sentiments en général affectent le système de l’informatique. La pièce se transforme, de cette manière, dans une dystopie destinée à abolir toutes les barrières avec le monde culturel. Pourtant, le corps-puce de Maxime rejette le formatage et, lorsqu’elle se réveille, elle raconte à son ami, Sarah, qu’elle a fait un rêve avec eux deux.

Ainsi la profondeur des sentiments devient-elle plus intense: Maxime brise tous les mots de passe et les codes de l’intelligence artificielle et réussit à libérer ses amis afin qu’elle les fasse connaître les sentiments. Au début, „sentir” semble plus étrange que tout, mais après, cela devient extrêmement agréable et Maxime et Sarah „se transforment” en PERSONNES. À travers eux, les salvateurs du monde, s’écrit une histoire d’amour qui a toute l’intensité des sentiments jamais vécus auparavant. Le futur n’est plus une fiction, mais un seul „Je t’aime!” éternel qui changera le sens entier de la vie, du cœur qui commencera à battre pour l’autre et à se retrouver dans son sens actuel, l’amour.

Citește și: Joaca de-a cei vii

Joaca de-a cei vii

Ce ne fascinează atât de mult la niște oameni în costume din vremea lui Napoleon Bonaparte imitând viața pe o scenă? De ce auzul vorbelor spuse de ei ca și cum ar fi ale lor ne înfioară într-atât încât pentru câteva clipe ne desprindem de noi și existăm doar pentru a vedea cum un tânăr se preface a fi un italian cu un defect de vorbire care își caută telu’ gulii (cerul gurii)? Poate pentru că oamenii par mai reali când se joacă.

Deși această trăire este un privilegiu (nu poți fi cuprins de catharsis în orice moment), trupa de tineri actori din București,„Umbre”, ni l-a oferit cu piesa Purice la Ureche, adaptare după Puricele în Ureche de Georges Faydeau. Vă asigur că nu exagerez când spun că au jucat atât de bine, încât am crezut cu toții că avem de-a face cu niște profesioniști.

Ne-au cucerit instantaneu. După ce cortinele au fost trase, pe scena întunecată, învăluită de umbra unui mister oarecum înfricoșător și romantic, a apărut un personaj cocoșat îmbrăcat într-un costum parcă de carnaval, negru, cu pelerină și purtând o mască monstruoasă de asemenea neagră. Deși ne-a adus aminte de un diavol, mai târziu s-a dovedit a fi nimeni altul decât Napoleon Bonaparte, același care a condus campania de cucerire a Rusiei și patronul hotelului-bordel „Tăurașul Furios”. Inițial, acest Napoleon sub acoperire ne face cunoștință pe un ton diabolic, fără a-și dezvălui identitatea, cu lumea în care vom intra: o Veneție carnală, forfotind de curtezane, asemănătoare universului originar, aflat în haosul primordial, împărăția literaturii și a teatrului. Ne-a anunțat să nu ne așteptăm în niciun caz la o reflecție filozofică sau la o tragedie. Trupa celor vii (omenirea condamnată la spectacolul ei tragi-comic, ciclic și etern?) cu actorii ei, aceiași dintotdeauna (Don Juan-ul, seducătoarea, avarul și așa mai departe) ne va face doar să râdem.

Așadar, o comedie! Să râdem de nimicurile vieții altora ca și cum noi am fi mai presus de ale noastre! Să râdem de Mormota, cum o numesc toți, o doamnă din înalta societate venețiană care vrea să-și prindă soțul, pe Senior Pomodoro, de altfel cel mai loial soț, cum o înșală! Și, pentru a nu i se recunoaște scrisul, îi dictează prietenei sale, Maria del Rosa (care vorbește fluent rom-spaniola), o scrisoare capcană pentru Pomodoro din partea unei presupuse amante. Aceasta s-ar fi îndrăgostit de el într-o seară la operă și îl invită să petreacă împreună o noapte la „Tăurașul Furios”.

Inocentului Senior Pomodoro îi vine greu să creadă că scrisoarea îi este adresată lui și ajunge la concluzia că probabil admiratoarea se referă, de fapt, la tovarășul său din noaptea aceea, Facaldo, al cărui nume l-ar fi înțeles greșit. Îl înștiințează imediat pe Facaldo, iar acesta, prea sigur pe sine, nu are niciun dubiu că el ar fi cuceritorul și acceptă invitația. Ca între prieteni, Pomodoro îi mai arată scrisoarea și lui Don Marlos Carlos, un omuleț nervos cu mustață și cu o forță extraordinară în mâini. El recunoaște imediat scrisul plin de greșeli al soției sale, Maria del Rosa, și jură că o va ucide pe ea și pe amantul ei. Înspăimântat, Pomodoro îl roagă pe Luigi Pipi, (italianul menționat care nu poate pronunța consoanele) să îl avertizeze pe Facaldo de primejdia care îl așteaptă. O decizie foarte neinspirată, căci acesta din urmă nu înțelege nimic de la italian.

Actul al doilea se deschide cu discursul aceluiași personaj malefic de la început. Napoleon Bonaparte (încă sub acoperire) ni-l introduce pe cel mai mare actor, pe cea mai importantă figură a Veneției, adică… (suspans…) pe el însuși! Își dă jos masca și costumul negru, își corectează postura, întrucât trebuie să participe de acum la acțiune, ca patron al „Tăurașului Furios”, ocupându-se de administrarea bordelului și primind clienți.

O doamnă mascată (o recunoaștem pe Mormota) vine la recepție și cere camera rezervată pe numele Pomodoro, gata să-și surprindă soțul. Surprinsă a fost ea când pe ușă a intrat Facaldo, în culmea fericirii când o vede (căci între cei doi exista deja o atracție, de care erau conștienți). Înnebunit, încearcă să o forțeze pe Mormota să comită adulter, dar aceasta fuge de el. În zarva lor se întâlnesc cu portarul hotelului, Pulcina, o copie fidelă a lui Podomoro. Oscilând între teama că au fost prinși împreună și dorința de a crede spusele lui Pulcina, care susține că nu știe cine este Podomoro, cei doi îl cheamă pe Napoleon pentru a le clarifica identitatea bărbatului.

Între timp, la bordel ajung toate personajele, confuzia e generală, qui-pro-quo-urile se produc în cascadă, iar scena se afundă într-o agitație nebună, orchestrată cu măreție: toată lumea fuge după toată lumea și de toată lumea. Nimeni nu mai înțelege nimic. Tratamentul lui Luigi Pipi își pierde efectul și acesta pornește într-o căutare disperată a cerului gurii sale prin bordel. Apare și Marlos Carlos cu pistolul scos, gata să-l ucidă. Luigi Pipi rostește disperat un ultim „Unde ete telu’ gulii meeele?”, conștientizând abia în ultima clipă ce se va întâmpla, în timp ce printr-o sincronizare perfectă, toată lumea se adună stupefiată în jurul lor, așteptând împușcătura…

Însă cortina cade. Nouă, spectatorilor, nu ne este dat luăm parte la deznodământ. Fascinați și deopotrivă dezolați că s-a terminat, nu ne-a mai rămas decât să ne ridicăm în picioare și să aplaudăm.

În final, îi dăm dreptate lui Napoleon: Purice la ureche n-a fost în niciun caz o reflecție filozofică, ci o ocazie să uităm de noi și de problemele noastre, râzând în hohote de problemele altora, care sunt problemele omului dintotdeauna. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără scenografia dinamică, fără discursul savuros al personajelor, fără costume și decor. Dar ce ne-a împins pe culmile emoției au fost talentul extraordinar și dedicarea și mai extraordinară a actorilor care, prin jocul lor atât de natural și de energic de-a cei vii, au fost pentru noi timp de o oră cei mai reali oameni din sală.

Citește și: Prințese, pitici, pufuleți și pozne

Prințese, pitici, pufuleți și pozne

Albă ca Zăbava și cei șapte pitici este o piesă energică și savuroasă, care a reușit să învioreze sala și să o umple de râsete, atât prin scenariul său, cât și prin talentul actorilor. Comediile pot fi piese dificil de interpretat din cauza mimicii și a tonalităților complexe, dar trupa „Proscenium” a adus un zâmbet pe buzele fiecărui spectator.

Adaptarea modernă a poveștii Fraților Grimm îi conferă celebrei eroine o personalitate puternică și independentă, prințesa reorganizând programul piticilor într-un mod milităresc, dar comic, în loc să-și însușească toate responsabilitățile casnice ale acestora. Atitudinea sa strictă răvășește complet lumea deja haotică a piticilor, în care bătăliile cu pufuleți erau la ordinea zilei, făcând-o chiar mai amuzantă decât era.

Un alt personaj plin de viață este Prințul, a cărui atitudine amicală și încrezătoare a ridicat întreaga poveste pe culmile veseliei. Interacțiunile sale directe cu spectatorii au încurajat implicarea lor în evoluția piesei și ne-au captat atenția și interesul, acesta anunțându-ne, mândru și de foarte multe ori, că el este Prințul și, deci, un personaj extraordinar de important. Intervenția lui pe parcursul piesei, pentru a dezvălui finalul întâmplărilor în cele mai tensionate momente, a dat acțiunii o aparentă dezordine și un dinamism aparte, basmul original și varianta modernă interferând într-un mod de neînțeles pentru Prinț, dar hilar pentru public (Cum, prințesa se salvează singură?!).

De asemenea, rolul Reginei a fost interpretat memorabil. Mimica și gesturile actriței au stârnit aplauze, iar Celebra întrebare Cine e cea mai frumoasă din țară? a dat fiori publicului, prin grimasa de furie a Reginei. Actrița care a interpretat acest rol a etalat cu măiestrie personalitatea îngâmfată și agasată a mamei vitrege.

De neuitat au fost, firește, piticii, care, cu energia lor haotică și comica lor lipsă de coordonare, au fost ținta perfectă pentru atitudinea strictă a prințesei. Gesturile nostime și  numerele lor de dans creative și hilare au umplut sala de o veselie contagioasă.

Un alt aspect care a contribuit la aerul de adevărat profesionalism al spectacolului a fost ansamblul de costume și de accesorii. Vestimentația atent aleasă și recuzita detaliată i-au ajutat vizibil pe actori să-și intre în rol: de la pălăriile, bărbile false ori urechile ascuțite ale piticilor și costumul amuzant al prințului, la rochia impunătoare a reginei și stilul excentric, dar elegant, al prințesei. 

În calitate de amatoare de parodii, opinia mea poate fi ușor subiectivă, dar premisa piesei mi s-a părut una extrem de amuzantă, iar dansurile intercalate cu scenete au fost combinația perfectă pentru menținerea atmosferei vesele.

Citește și: Periculos, greu… feminin

Periculos, greu… feminin

În ciuda tuturor mișcărilor feministe care, da, au îmbunătățit condiția noastră socială în ultimul secol, misoginismul este un fenomen încă prezent. Încă nu se vorbește îndeajuns despre barierele pe care femeile trebuie să le depășească în majoritatea scenariilor vieții și multe aspecte sunt trecute cu vederea, chiar și de către ele.

Propunerea de a scrie o piesă special pentru 12 actrițe ale Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, care nu beneficiau de la fel de multe roluri ca bărbații, i-a oferit lui Elise Wilk oportunitatea perfectă de a vorbi despre ce înseamnă să fii femeie. Piesa ei, Feminin a fost inspirată mai ales de articolul Venerei Dimulescu, Vezi că umblă niște poze cu tine goală prin liceu, care spune povestea unei fete de 15 ani de la un liceu din București hărțuită sexual pe Internet. Este unul dintre multele, din păcate, cazuri de acest gen, nu doar de la noi din țară, ci din întreaga lume.

Actrițele din trupa „Fabrica de Teatru” din Sibiu nu s-au sfiit să aducă la viață această poveste, după o adaptare de Laura Câmpean. Piesa începe cu o fată care vorbește despre o prietenă de-ale ei, aparent perfectă. Olimpică, având cele mai mari note din clasă, Alina stă mai mult cu băieții, ascultă rock și nu se machiază, de aceea nu este deloc feminină. Aura perfecțiunii dispare când niște poze cu ea goală încep să circule prin școală. Treptat, ni se dezvăluie faptul că aceasta ar avea un iubit căruia i le-ar fi trimis și el le-ar fi distribuit mai departe. Totuși, acest individ nu apare niciodată în piesă.

Lumea Alinei, unitară până atunci, se fragmentează. Unele fete o susțin, altele o dojenesc, o avertizează (ce-i drept, cu întârziere) că Băieții sunt periculoși la vârsta asta, cu o oarecare naivitate, sunt șocate, indignate sau invidioase pe faptul că are un iubit. Persoanele mature o critică. Profesoarele îi repetă că e vina ei că a făcut pozele și nu a celor ce le-au distribuit. Directoarea școlii vrea să o exmatriculeze, întrucât a făcut școala de rușine, iar mama, și ea disperată, mai mult din cauza orgoliului rănit la locul de muncă, încearcă să o convingă să nu recurgă la o astfel de măsură.

În acest context, prin monologurile personajelor sau momentele coregrafice dintre două scene este explorată presiunea pe care societatea o exercită asupra femeilor. Pe de o parte, sunt obligate să se maturizeze mult mai repede decât băieții, să fie perfecte, să se căsătorească, să facă copii și să aibă grijă de ei în condiții poate nepotrivite, pentru a nu fi considerate un eșec de restul lumii. Pe de altă parte, trebuie să se confrunte cu nedreptăți la locul de muncă, fiind plătite mai prost sau tratate diferit. Mulți bărbați încă sunt de părere că locul femeilor este în bucătărie, că scopul lor este doar reproducerea. Nu au renunțat la obiceiul primitiv de a le trata ca pe niște obiecte, ca pe niște corpuri fără suflet, dovada fiind nenumăratele cazuri de agresiune.

Cum am putea să facem ca aceste nedreptăți (care au loc de când omenirea s-a decis să treacă la patriarhat) să înceteze? Un prim pas ar fi să ne asumăm deschis și responsabil  aceste teme, să vorbim despre ele, așa cum au făcut, de exemplu, fetele de la „Fabrica de Teatru” prin piesa Feminin.

Citește și: Renașterea

Renașterea

Primăvara… anotimpul renașterii, al miresmelor și al simțurilor extreme, de fiecare dată inedite, intense și răvășitoare. Deșteptarea primăverii, un musical adaptat după piesa cu același nume de Frank Wedekind,  interpretat de tinerii actori de la Asociația „JG Victory of Art” din București, aduce pe scenă tabloul adolescenței din secolul al XIX-lea, când viața copiilor era controlată în totalitate de părinți, de norme sociale severe și de prejudecăți. E un spectacol despre nevoia umană de a visa și de a cunoaște, despre tabu-uri și interdicții, teme pe care trupa bucureșteană le-a exprimat într-un mod admirabil.

Scena se deschide cu o discuție mamă-fiică, într-o notă subtil pozitivă, despre un bebeluș pe care barza l-a adus pe lume. Fata, Wendla, își exprimă curiozitatea de a afla cum se concep copiii, spunându-i mamei sale că este destul de mare pentru a primi explicații. I se răspunde că un copil este adus pe lume doar dacă ești căsătorită și îți iubești foarte, foarte mult soțul.

Din pudoare și scrupule etice, sexualitatea și, în general, viața intimă sunt teme ocultate de părinți, iar adolescenților din vremea respectivă le este ascuns adevărul. Mult prea rigizi ori protectori, adulții le dau drumul în societate fără să le explice că sunt la o vârstă la care este normal să se confrunte cu stări, senzații și nevoi pe care nu le-au mai avut până atunci. Copilul care se ascunde într-un trup de adolescent  trăiește astfel experiențe stranii pentru care nu este pregătit.

Aceleași neliniști privitoare la misterul relațiilor intime și al sexualității animează un grup de băieți plini de dorințe, iar Moritz, unul dintre ei, le povestește celorlalți că a avut un vis despre o relație indecentă cu o fată. Adolescentul, obsedat de scena visată, îi cere prietenului său, Melchior, să-i aștearnă pe hârtie perspectiva sa artistică legată de actul trupesc dintre două persoane.

Explorând teritoriul atât de tentant și de necunoscut al iubirii și erotismului, fetele și băieții încep să se apropie, astfel încât atât Wendla și Melchior, cât și Marta – prietena Wendlei – și Mortiz trăiesc momente puternice, care-i răscolesc psihic și emoțional. Consecința negativă a acestor experiențe este un viol, în care Melchior este agresorul și Wendla victima. Secvențele sunt pline de patos trupesc și fac trimitere la Complexul lui Novalis, tinerii actori aducând expresivitate în reprezentarea scenică a focului lăuntric devastator, izbucnit în  niște adolescenți complet nepregătiți și care-i vor cădea victime. Moritz simte că nu se mai poate vindeca de obsesia sexualității, căci începe să tânjească neoprit după diverse atingeri, senzații pe care doar și le poate imagina sau viziona în „lectura” pornografică pe care o procură de la prietenul său. Își dă seama că psihoza lui devine incurabilă și se sinucide. La scurt timp, Wendla află că este însărcinată și moare în urma încercării de a întrerupe sarcina. Melchior, care este în pragul exmatriculării, merge la cimitir și, în acea simfonie deprimantă, vrea să se sinucidă lângă mormintele prietenilor săi. Are însă o viziune cu aceștia, apariții spectrale care îl opresc, iar el le promite și își promite că le va ține mereu amintirea vie.

Spectacolul celor de la „Victory of Art”, o melodramă satirică la adresa ipocriziei sociale și a cinismului, cu accente de tragedie antică, se termină într-o notă, totuși, senină, cu toți actorii în scenă, care dansează și cântă despre… renaștere, despre minunea de a exista, bucuria de a te vindeca, chiar și atunci când pare târziu. Ei întâmpină primăvara purpurie, cu speranța de a-l păstra pe Dumnezeu în inimă, ridicând mâinile către cer și așteptând schimbarea care să le coloreze viețile!

Singura care rămâne în picioare, pe scenă, la finalul musical-ului este Marta, simbolul fetei puternice în fața realității dure a vieții!

Citește și: Între fantezie și adevăr

WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner