Parte de carte... - Revista Zări Alb Astre

„Brainstorm“ – un apel direct către societate

Posted on 13/03/202320/03/2023 by Irina-Ioana ABAGIU

Piesa de teatru „Brainstorm“, în regia lui Dan Solcan aduce pe scenă viziunea adolescenților despre experiențele lor în relație cu figurile parentale din viețile lor. Totodată, se accentuează modul de funcționare a psihicului vârstei acesteia, explicând amănunțit „de ce?“ tinerii reactionează astfel.

Nu știam nimic despre spectacolul „Brainstorm“, în regia lui Dan Solcan („un bărbat de 48 de ani cu barbă și mustață“ – proiectulmerito.ro) și nu aveam nicio idee despre ce va fi vorba. Totuși, am decis să urmăresc piesa de teatru… și n-a fost o decizie rea.

O creație artistică realizată de trupa 3,14 (a nu se citi treivirgulăpaisprezece) din cadrul liceului B.P. Hașdeu din Buzău, formată din: Toader Bianca, Toader Anca, Scarlat Izabela, Gales Vlad, Oncioiu Sara, Balota Iris, Ghica Adelina, Mesterelu Ruxandra, Hanganu Alexandra, Citrea Andrei, State Mario, Moise Alexia, menită să surprindă sentimentele trăite de tineri pe parcursul adolescenței, a reușit să readucă la viață sentimentele conservate în adâncul sufletului. Aceasta fiind jucată în încheierea proiectului MERITO Dobrogea, a surprins întregul public prin mesajul puternic pe care a reușit să-l transmită, fiind văzut ca un prospect neașteptat.

Spectacolul începe cu Anca, o tânără de 18 ani care își prezintă prietenii și pune întrebări retorice despre aceștia, ajutând publicul să se simtă mai conectat cu personajele și să se identifice cu acestea. Pe parcursul desfășurării piesei de teatru este ilustrat tezaurul misterios al psihicului adolescentin și sunt prezentate perspective inedite prin monologuri și jocuri precum „am/n-am“. Aceste momente interactive sunt o modalitate distractivă de a aborda subiecte serioase, inconfortabile adultului de rând, totodată implicând publicul.

În deznodământul piesei de teatru, actorii au venit pe rând în fața spectatorilor și au transmis un mesaj adresat părinților lor, prin care au adus un strop (sau în cazul unora, mai mulți) de sensibilitate, făcându-i să-și rememoreze relațiile lor cu propriii părinți și modul în care aceștia le-au influențat viața.

O piesa despre adolescenți, însă nu numai pentru adolescenți

Înaintea începerii spectacolului, participanții au primit o foaie de hârtie pe care li s-a cerut să completeze fraza: „Dacă mi-aș putea da un sfat mie la 16 ani, aș spune…“. Această inițiativă îi încurajează pe adulți să facă brainstorming despre trecutul lor, să reflecte asupra alegerilor pe care le-au făcut și să își imagineze ce ar fi putut face diferit.

Este interesant să vezi cum teatrul poate fi folosit pentru a aduce la viață confruntările interioare și emoțiile puternice pe care un adolescent le trăiește. În timp ce majoritatea tinerilor nu are suficientă stimă de sine pentru a vorbi deschis despre acest aspect, este o problemă care afectează multe relații sociale și care poate distruge multe vieți. Dar trupa „treivirgulăpaișpe“ a ridicat mingea la fileu întregii audiențe: nu numai că au avut curajul să joace o piesă cu tematică aspră, ci au reușit și să lanseze un apel către societate, un mesaj criptat pe care nu toți îl vor înțelege. Fiecare om este diferit și acesta nu ar trebui să fie un motiv care să ne separe, ci mai degrabă să ne unească și să fim recunoscători pentru trăsăturile complementare ale semenilor noștri. Acesta este idealul pe care spectacolul „Brainstorm“ tinde să-l atingă.

În concluzie, dacă vreți să retrăiți emoțiile și trăirile adolescenței, să vă distrați și să vă amintiți de sfaturile pe care le-ați fi dat vouă înșivă la 16 ani, trebuie să mergeți să vedeți piesa „Brainstorm“! Este o experiență teatrală remarcabilă, cu actori talentați și mesaje puternice, dar și cu jocuri distractive și interactive care vă vor face să vă simțiți parte din poveste.

Dacă sunteți părinți, cu atât mai mult ar trebui să mergeți să vedeți această piesă. Nu doar că vă veți aduce aminte de esența vremurilor dumneavoastră adolescentine, ci și de enigmele pe care nu le-ați putut desluși la vârsta respectivă. Există șanse ca însuși fiul sau fiica dumneavoastră să se confrunte cu astfel de mistere. Mesajul piesei este să îi susțineți mereu și să fiți recunoscători că este copilul dumneavoastră. Aveți ocazia să vizualizați problemele prin care ar putea trece, însă nu le tăiați aripile! Lăsați-i să eșueze lamentabil, dar nu îi lăsați nesprijiniți.

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Citește și: „Suburbia“ la Teatrul „Căluțul de mare” – un spectacol despre tineri care își ratează viitorul, din perspectiva unui tânăr căruia îi e frică să nu își rateze viitorul

Gânduri în centrifugă

Posted on 01/10/202219/01/2023 by Bianca-Andreea SECELEANU

Nu am recomandat „Clopotul de sticlă“ niciodată nimănui și simt că îi datorez scuze Sylviei Plath, deoarece am evitat-o în mod orgolios ani de zile, motivul fiind un cliché. Majoritatea acelora care o apreciau își doreau să fie percepuți ca fiind deosebit de diferiți și de neînțeleși, ceea ce mi-a stârnit spiritul mult prea critic și vanitatea specifică vârstei. Nu puteam accepta nici măcar eventuala posibilitate a unei valori reale care să se ascundă între coperțile unei cărți de care astfel de indivizi se agățau ca de marginile unei plute de salvare.

În ciuda opiniilor controversate, această carte are recenzii relativ pozitive, așa că din curiozitate și din dorința de a nu mai rata o carte bună din cauza prejudecăților mele, am pus-o cât mai sus pe lista de lecturi. Scris la începutul anilor `60, singurul roman al autoarei este o autobiografie care relatează căderea protagonistei într-un abis etern al nebuniei alter ego-ului său. Cu o sinceritate brutală, scriitoarea își povestește trăirile, emoțiile și percepția ei asupra perioadei de absurditate prin care a trecut, deși numele personajului principal nu este al ei. Dintr-un oarecare motiv, mulți compară romanul ei cu o altă carte care spulberă mitul adolescenței fericite, „De veghe în lanul de secară“, însă nu prea există o corelație clară; nimic din paginile cărții sale nu mi-a adus aminte de Holden.

Cât despre subiect, tânăra Esther Greenwood participă la un stagiu al unei faimoase reviste din New York, având un strălucit viitor în față, întrucât beneficiază de toate însușirile și resursele necesare pentru a reuși, însă se lasă influențată de oameni, petreceri, evenimente care vor contribui la deteriorarea psihicului său, ruinându-și astfel singură drumul spre succes. Fiind preocupată de lucruri infime, neimportante, cum ar fi faptul că încă nu și-a pierdut încă virginitatea sau că e incapabilă de a lega prietenii, celelalte fete din stagiu fiind fie prea frivole, fie prea timide, se scufundă treptat în propriul său ocean de suferință.

Când lucrurile scapă de sub control, renunță la facultate și se hotărăște să se întoarcă acasă, unde mama sa îi propune să o consulte un psihiatru. Electroșocurile la care este supusă nu fac decât să-i accentueze starea deprimantă, iar sinuciderea pare a fi singura cale de scăpare. Internată la o clinică de psihiatrie particulară, trăiește o serie de evenimente ce-o vor redresa, descoperind calea spre vindecare; așa încolțește gândul că vrea să devină scriitoare, amintind această dorință de nenumărate ori de-a lungul romanului, inclusiv în timpul interviului de externare.

Dezolant este faptul că, deși personajul său este externat din spital și motivat să-și reorienteze calea spre succes, Sylvia Plath simte clopotul de sticlă coborându-se asupra ei și-și îndeplinește dorințele sinucigașe la nici o lună după prima publicare a romanului în Marea Britanie.

Dar, până la urmă, ce reprezintă acest „clopot de sticlă“? Unul care-ți înhață ființa în aerul său irespirabil? Un obstacol care te împiedică în a-ți îndeplini menirea? Dar dacă menirea nu reprezintă nimic altceva decât momentul în care clopotul este prea greu pentru a mai continua să atârne deasupra ființei? Este, într-adevăr, un subiect controversat, de aceea și recenziile diferă considerabil. Romanul este frecvent judecat sub forma unei compătimiri de sine care prezintă numeroase iluzii deprimante, percepție cu care nu sunt de acord. Din punctul meu de vedere, romanul este o simplă mărturisire, o confesiune, o con-
secință a intrării în lumea reală, tranzit adesea riscant și dăunător pentru sănătatea mintală.

De-a lungul lecturii, m-am gândit de multe ori că nu e nimic nou, că pot găsi fraze și idei similare pe Twitter, de exemplu. Totuși, m-a fascinat ideea că o carte scrisă acum 50 de ani rezonează la un nivel atât de înalt cu generația noastră.

Ar trebui să ne întristeze istoria care se repetă sau să ne bucure faptul că a existat cineva talentat care a avut curajul de a spune ceva în numele celor mai mulți dintre noi? Am meditat mult asupra acestor întrebări, însă ele și-au pierdut semnificația în timp și a rămas doar esența magică a cuvintelor Sylviei.

În orice caz, mă bucur că în sfârșit mi-am găsit curajul de a recomanda romanul și pot spune că vă îndemn să-l citiți și să vă lăsați purtați de această poveste neromanțată a vieții cu toate deziluziile și ironiile sale întunecate.

Merită văzut popularul film „House of Gucci“?

Posted on 01/10/202219/01/2023 by Sînziana Theodora LEFTER

Mult așteptatul film „House of Gucci“ a apărut pe ecranele din cinematografele românești pe 24 noiembrie 2021. Este o peliculă artistică care a creat controverse în legătură cu adevărata față a unei familii celebre, a cărei dramă s-a consumat la nivel înalt. Ambiția, lăcomia, trădarea și crima sunt aspecte care definesc viața personajelor. Rolurile sunt interpretate de actori renumiți, precum Lady Gaga, Adam Driver, Al Pacino, Jared Leto, Jeremy Irons, Jack Huston și Salma Hayek, iar regia este semnată de Ridley Scott. Filmul „House of Gucci” este adaptat după cartea Sarei G. Forden din 2001, „The House of Gucci: A Sensational Story of Murder, Madness, Glamour, and Greed”, carte care este o incursiune în culisele familiei Gucci, mai ales după căsătoria Patriziei Reggiani (personaj interpretat de Lady Gaga) cu moștenitorul imperiului Gucci, Maurizio.

Istoria familiei și a brandului Gucci începe cu Guccio Gucci. Pasiunea lui pentru articole din piele se concretizează prin deschiderea primul magazin din Franța cu articole vestimentare din piele în urmă cu 100 de ani.

Acțiunea filmului începe în 1970 când afacerea era deja sub supraveghea celor doi copii ai lui Guccio Gucci, Rodolfo și Aldo Gucci. Rodolfo Gucci era conservator și retras, preferând să trăiască în trecut, ceea ce-l cam deranja pe băiatul acestuia, Maurizio Gucci. Aldo Gucci era un bărbat viclean, exact opusul lui Rodolfo. Aldo era cel care se ocupa în marea parte a timpului de afacerea care părea că se dezvoltă și că înflorește, dar toate acestea erau doar de fațadă, deoarece ajunge să aibă multe probleme datorită lăcomiei sale când vine vorba de taxe.

Maurizio Gucci își urmează visul de a urma facultatea de drept dorind să profeseze în acest domeniu, acesta refuzând să se implice în afacerea familiei sale. Ulterior, face cunoștiință cu Patrizia Reggiani, o femeie impunătoare și extrem de frumoasă, care provenea dintr-o familie înstărită, ce deținea o afacere cu tiruri nu tocmai bine văzută la momentul respectiv. Cei doi tineri se indrăgostesc și împotriva dorinței bătrânului Gucci, acesta se căsătorește cu ea. Patrizia se împrietenește cu unchiul lui Maurizio, în schimb relația cu socrul este tensionată. Acesta crede că Patrizia s-a măritat cu Maurizio pentru banii și faima dată de numele Gucci. Patrizia și Aldo reușesc să-l convingă pe Maurizio să-și abandoneze studiile pentru a se putea implica în afacerea familiei devenind moștenitor a jumătate din firmă. Totul părea că a intrat pe un făgaș normal, în ciuda amenințărilor venite din partea altor branduri. Ambiția Patriziei nu cunoaște limite. Impulsionat de aceasta, Maurizio preia încet, încet controlul afacerii, Aldo intră la pușcărie pentru evaziune fiscală, oferindu-i fratelui oportunitatea să cumpere o parte din afacere de la fiul acestuia, Paolo Gucci, considerat de toți prea slab pentru a conduce afacerea Gucci.

Mauruzio alege să-și trădeze familia și să se întoarcă împotriva soției sale, înșelând-o cu o prietenă din copilărie, Paola Franchie. Patrizia realizează că relația se degradează și ajunge în punctul de disperare. Aceasta are un șoc în momentul în care primește actele de divorț și îi cere ajutorul prietenei sale, Pina Auriemma. Aceasta îi face legătura cu doi oameni pe care îi plătește cu o sumă destul de mare pentru a-l asasina pe Maurizio.

Acesta lansează un plan de a reface numele și reputația brandului Gucci prin angajarea designerului Tom Ford, dar după scurt timp este prins la colț de restul investitorilor încurajați de De Sole, aceștia intenționând să preia controlul companiei.

Își ucide Patrizia soțul fără niciun fel de remușcare?

Ceea ce nu este prezentat în film despre povestea Patriziei este faptul că în 1992 a descoperit că suferea de o tumoare pe creier și este supusă astfel unei operații grele. Ea spunea că soțul ei nu a susținut-o în această perioadă grea pentru ea. Când în 1995 Maurizio Gucci a fost împușcat pe treptele clădirii unde-și avea biroul, Patrizia a fost principalul suspect, însă lipsa dovezilor a făcut imposibilă punerea ei sub acuzație. Doi ani mai târziu, poliția a primit un apel anonim, dând un pont că Patrizia s-ar fi lăudat într-un hotel cu fapta sa. Ucigașii și Patrizia Gucci au fost condamnați: cel care a apăsat pe trăgaci a primit sentință pe viață, celălalt a primit 26 de ani si Patrizia a primit o pedeapsa de 29 de ani. Pentru bună purtare și muncă prestată în pușcărie, a fost eliberată în octombrie 2016.

Acoperă acest film toată istoria familiei Gucci?

Cu siguranță nu, echipa de producție a exclus multe detalii importante care ar fi putut ajuta la evidențierea personalităților membrilor din familie.

Sfârșitul dinastiei familiei Gucci în modă, unul dintre incidentele cele mai dramatice din istoria industriei, a făcut parte dintr-o tendință mai amplă pentru moda italiană în acea perioadă, care a afectat și companii de familie, precum Prada, Versace și Armani. House of Gucci spune povestea de iubire cu final tragic dintre Patrizia Reggiani și Maurizio Gucci, într-un stil clasic italian, dar ecranizat într-o manieră specific hollywoodiană.

Acest fragment din istoria reală a casei de modă Gucci este stilizat, dramatizat și ușor teatral, în special din cauza accentelor italiene forțate. Totodată, filmul este rețeta perfectă pentru pasionații de modă, un cocktail ușor de savurat pentru clienții fideli ai bran- dului, aspiranții industriei de lux sau simpli curioși de povești istorice controversate.

„Un artist al lumii trecătoare” de Kazuo Ishiguro

Posted on 01/10/202219/01/2023 by Tara-Eva BAGCHI

Deși această carte a fost publicată de mai bine de trei decenii și a fost tradusă în limba română în 2005, până în ziua de astăzi, nu am avut ocazia să discut cu cineva despre Kazuo Ishiguro sau despre romanul său, „Un artist al lumii trecătoare“ (în original, „An Artist of the Floating World“).

Kazuo Ishiguro este romancier, scenarist și muzician englez de origine japoneză, premiat pentru romanele sale „Amintirea palidă a munților“ („A Pale View of Hills“), „Un artist al lumii trecătoare“ (ce a câștigat Whitbread Book Awards, în 1986) și „Rămășițele zilei“ („The Remains of the Day“). În 2017, i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură, „pentru romanele sale de mare forță emoțională care dezvăluie abisul de dincolo de sentimentul nostru iluzoriu de conectare cu lumea“.

„Un artist al lumii trecătoare“ aparține genului istoric. Această operă de ficțiune este inspirată vag de viața și experiențele autorului, precum și de aspecte ale culturii sale – termenul nipon „ukiyo“ (care servește ca inspirație pentru titlul romanului), însemnând „lumea trecătoare“, denumește civilizația urbană a Japoniei din perioada Edo (1603-1867).

Acest roman stabilește, de la primele pagini, câteva dintre motivele sale recurente: mândria și tradițiile poporului japonez și efectele celui de-al Doilea Război Mondial în Țara Soarelui Răsare. Naratorul, Masuji Ono, este un pictor aflat la vârsta pensionării, care se ocupă cu tratativele de căsătorie ale mezinei sale, îmbinând momentele petrecute alături de familie și cunoștințe cu aduceri-aminte din viața sa. După moartea soției și a fiului său, Ono petrece timp cu cele două fiice ale sale, Setsuko și Noriko. Setsuko îi poartă un mai mare respect tatălui său, fiind, în același timp, mai puțin apropiată de acesta. În schimb, pictorul are prilejul de a forma o legătură strânsă cu fiul lui Setsuko, nepotul său, Ichiro, care crește într-o țară categoric diferită de cea în care a crescut el: Ichiro este fascinat de „cowboys“ și de „Popeye Marinarul“, nu de eroii din folclor, ceea ce reliefează efectul pe care pierderea războiului îl are asupra integrității și al spiritului japonez. Abia la finalul cărții este dezvăluit apogeul carierei lui Ono, însă el este anticipat cu fiecare pagină. Mai întâi, la vârsta de cincisprezece ani, el trebuie să își trădeze tatăl, care dorea ca fiul său să ajungă afacerist, pentru a-și urma visul, menirea, anume pictura. Ani mai târziu, motivat de viziunile prietenului său, Matsuda, și de imaginile răscolitoare ale oamenilor ce sufereau în patria sa, decide să renunțe la a ilustra „lumea trecătoare”, trădându-și, de această dată, colegii și profesorul, adoptând alte tehnici de pictură și cu totul alte subiecte. Masuji Ono este departe de a fi un erou. Deși, pe parcursul cărții, el apare într-o lumină pozitivă, în cele din urmă, cititorul (asemenea noii generații de tineri japonezi, dornică să se dezică de ideologia ce a condus anterior țara) se confruntă cu moralitatea faptelor acestuia și are de ales între a-l ierta pentru „trădarea“ de care este vinovat sau a-l învinui în continuare. Astfel, fără a justifica în vreun fel faptele celor ca Ono, Kazuo Ishiguro ne oferă o explicație, trasând paralele între copilăria și maturitatea personajului, îndemnându-ne să reflectăm la realitatea Japoniei, precum și la cea pe care o trăim.

„Suburbia“ la Teatrul „Căluțul de mare” – un spectacol despre tineri care își ratează viitorul, din perspectiva unui tânăr căruia îi e frică să nu își rateze viitorul

Posted on 01/10/202219/01/2023 by Maria-Galathea SORICI

Când „Suburbia” în regia lui Aurel Palade (reluat după 15 ani de la punerea în scena la Teatrul de Comedie din București, montare pentru care a fost și distins cu Premiul pentru cel mai bun regizor în cadrul Festivalului „Comedia Ține la TINEeri“) mi-a fost recomandat ca nouă premieră a Teatrului pentru copii și tineret „Căluțul de mare” , primul meu gând a fost la o ieșire cu prietenele – nimănui nu-i strică puțină cultură în timpul liber și, cum tocmai a trecut săptămâna tezelor, care anul acesta, în special, ne-a răvășit pe toți, mă așteptam să percep piesa ca pe un prilej de relaxare – ceva lighthearted, puțin vulgar.

O comedie simplă despre tinerii suburbiei americane care fac prostii stereotipe adolescenților americani și care, până la final, nu învață nimic. Nu pentru prima dată, admit cu rușine, am făcut greșeala de a subestima o producție a teatrului constănțean. Am intrat în sală, deși obosită, ca o ființă plină de speranță, cu aspirații, (care nu pot spune că s-au schimbat) gata să desconsidere școala în viziunea unui viitor mult mai boem și mai lipsit de bătaia de cap pe care învățatul la chimie îl implică. Am ieșit cu coada între picioare și cu mai multă teamă existențială decât atunci când intrasem. Pe scurt, recomand cu căldură!

Premiza, fără să divulg prea multe din ce se întâmplă, e simplă: urmărim un grup de tineri dintr-o suburbie din America, un grup absolut deloc ieșit din comun. Și acest aspect este un stereotip – rămâne constant de la începutul până la finalul spectacolului. Se complică treaba, totuși, când tipologiile caraghioase sub forma cărora personajele sunt introduse inițial, se ramifică, se adâncesc, prind nu doar culoare, ci și nuanțe uneori greu de sesizat.

Fiecare are bagajul emoțional propriu, valorile și motivațiile proprii, comit gesturi și acțiuni care lasă de dorit, dar care nu se abat de la stereotipurile societății americane: tot ceea ce face fiecare întărește autenticitatea personajului. Nimic nu e pus cu mâna ca să împingă povestea înainte.

M-am văzut, de-a lungul celor două ore în care s-a derulat spectacolul, câte puțin în aproape fiecare dintre copiii ăștia fără viitor, care visau la un viitor, care se mințeau singuri că încă se îndreaptă către un viitor, chiar dacă acțiunile lor spuneau cu totul altceva, iar asta, ca s-o spun simplu, m-a îngrozit. În unii mă regăseam aproape întru totul, în alții mai deloc, dar de-a lungul spectacolului, în paralel cu voia bună incredibilă pe care mi-a provocat-o piesa de teatru (pe care am adorat-o, cu riscul de a mă repeta) s-a insinuat treptat și sentimentul de „Stai puțin… și eu la fel. Aș face și eu la fel? Da, probabil că da. O să ajung și eu așa? Vai doamne!”

Textul vorbește despre oameni

„Suburbia este un spectacol care vorbește despre o lume aflată la marginea societății. Ceea ce o să vedem aici este un strigăt de disperare. Textul vorbește despre oameni… invizibili, care au lozinci amestecate cu expresii violente, dar nu neapărat cu violențe de limbaj suburban. Amestecă expresii din Biblie, citează din Nietzsche, din Bukowski. Prezintă o lume a unor tineri debusolați care-și caută loc într-o lume în care nu se întâmplă nimic, o lume cehoviană care-și trăiește drama prin faptul că tinerii nu pot să facă nimic“, spune regizorul Aurel Palade.