zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

monologul ventrilocului – două veri

nu recunosc în oglindă ce scriu sau ce, mai bine zis, scriam.

 

n-o să zic că stau cu o fată în brațe,

chiar dacă stau,

e banal, rilke mă trage de tivul șosetei

cât merg în mâini pe ciment cald,

din fața unei ruine desfrânate,

lepădate,

das kreuz, am cruci fine gravate sub unghiile mâinii drepte.

mă întreb dacă sunt cumva întoarse,

crucile,

cu lamentările lui ieremia

întinse.

n-o să zic că am scrisori ascunse între cartoane de album,

de la un poet bătrân, artist la tinerețe în berlin, nu alexanderplatz.

sommerstimmung, sunt inele prea largi în flohmarkt,

îmi porți blugii wife pleasers, cum le spuneam noi,

îi pătezi și nu mă supăr pe tine.

și ce dacă o picătură de apă mușcă cleios

din strugurel (sau d/e/in sânge, nu mai contează),

mestec gumă cu cireșe

(poate sunt mai puțin crudă,

oricum am

alți pantofi și cu totul

alți cercei care atârnă mort,

minciună? ce frumos.).

să vă pese oare că e ultima oară în tren fără bagaj?

că mi se rupe punga de hârtie,

udă de ploaie,

cartoanele de sare,

unde-ți sunt acum scrisorile?

 

de fapt, ce să vă spun,

oarecum mă rog și

oarecum disper și

oarecum fac totul.

oarecum sunt totul

[ce n-am fost vreodată] și vreau să-mi schimb

numele și corpul

și eventual

să fac niște repere noi

la care voi

să nu vă uitați niciodată.

…femeie, a! – e un cuvânt

și rusa e o limbă și

o limbă se poate oarecum să am.

 

dar ce să vă spun?

că stau cumva într-un magazin de uși?

că am puloverul de mohair prea gros?

l-am îndesat crud în bagajul mic, de până în zece kile,

din pură obișnuință.

mi-e cald și mi se pare că văd

orhidee în oroare și orare,

pe care le confund cu smochine

și poate că în genunchi îmi va fi mai bine

(râd și zic că nu).

spuneți-mi că mă iubiți (cu capetele voastre în jos, rânjind).

e de rând tot ce zic, dar e al meu și poate că nu era nevoie, dar n-ai de unde să știi.

 

citesc puțin și nu-nțeleg nimic

(dedalus, n-am avut zile de încântare),

cum să ating neobișnuit izvorul, când prea bine

știți că mi se toarnă

din lethe pe gât în fiecare seară

din sticle de 25 de centilitri

după ce mor, numai după ce mor,

și cum, cu gura murdară,

sărut viața pe piept, nu pe gură.

poate că-mi trec mâna, ca și cum

l-aș scruta de febră,

când recunosc răstit

că tot ce am neobișnuit

în slava pe care o închin vieții,

ca pe un pahar de nectar,

este că o trăiesc perfect ordinar,

cu saboții unui adolescent suedez între măsele.

cum să las din dinți anticalofilia,

ce cuvânt mare,

când mă urmărește în dale rupte și-n guma aprinsă-n kerosen.

cum să găsesc sublimul și frumosul prinse-n fiorduri

altundeva decât în simulacrul meu

oricum (și cel mai important)

banal de vară?

 

iarăși mă uit în oglindă, cu privirea mea

kubrick învățată,

îmi tremură degetul peste robinetul mucegăit

și-mi dau seama că

n-am zis nimic.

 

nu așa arată o vară, dați pagina mai departe.

 

Citește și: Roboți, mentați și călugărițe

 

Premiul I la secțiunea POEZIE a Concursului județean de creație Literatur@. Lasă-ne să te citim, ediția 2024

Două universuri

Ar putea membrana alveolei cosmice să susțină viața pe Terra?
Precum un fragment de rugăciune
Și explozia de galaxii încolțite pe hematii
Ar putea hrăni iubirea.
Din teluric se adapă
Țesutul dragostei degenerate.
Locul ei nu e aici, printre inimile reci, deșarte.
Iar sărutul
E perfecta încrucișare a două orbite sângerânde.
Preludiul –
Supernova prăbușită pe Pământ, cuprinsă în palmele flămânde.
Moartea iubirii
Este extracția fisurii unei îmbrățișări din plămânul cunoașterii prin care se prelinge firul
luminii necrozate.
Tu încă nu ai înțeles?
Universul a născut
numai atingeri
nepătate.

 

Păcatul strămoșesc

Când mi-am gravat pe piept numele tău
Păcatul nostru s-a scurs din noi
Înapoi
Către părinți
Precum refluxul sângelui a mii de generații

Cutremurând
Coroanele de sfinți.
Iartă-ne îngemănarea trupurilor, grotesc tablou de minți turbate!
Suntem genomul rușinii mutilat
Și puritatea răstignită pe suflete îndoliate.
Astăzi, sub arcada anilor,
Pe pagini am îngenuncheat
Păcatul
Cu inocența îmbăiată în fântânile cerești.
Privește-mă în ochi, tu, critic literar!
Scriu tot ceea ce nu vrei să citești.

 

Golgota

Am strâns cămașa mea în pumni și ți-am șters sângele cu ea,
Iar tu cu membre dislocate mi-ai atenuat căderea
Ca să renasc din tine.
Ești eșarfa mea pătată și genunchii mei izbiți de stânci
Și crucea coborâtă de pe Golgota.
Ești o umbră și un pas,
o mamă și un fiu,
Un mântuitor și un mort.

 

Opiu

Suntem căutători de opiu în împletituri de inimi şi de buze,
în braţe încâlcite,
în aroma trupului unui străin,
plăcută e căderea în genunchi
în faţa blândei toxicomanii
şi cât de simplu-i să te rătăceşti
în oceanul de cuvinte neuroleptice
rostite de o voce care,
de fapt,

îţi e străină.
Ce simţeam când mă simţeai?
Eu ce-am iubit când mă iubeai?
A tresărit
                cu adevărat
                                     vreuna dintre inimi?
Sau ne injectăm orbeşte drogul
                                                 pentru ca abia apoi să încolţească pseudosentimentul?

 

Un ultim poem

Pe harta pieptului meu a nins cu sateliți
Care caută în disperare semnele de viață.
Mi s-au surpat încheieturile,
Iar gleznele au încetat să scoată apa din fântânile melancoliei.
Sunt aurora stinsă din irisul ochiului veșnic
închis al poetului
înmormântat sub roca fierbinte
de pe Venus.
Mă voi târî afară pentru tine
Cu aripile atârnându-mi îngreunate de Mercur
Și cu aura-mi de înger din inele de Saturn.
Ca să te scriu pentru o ultimă oară,
Și să fii tu Luceafărul ce scoate sufletele din mormânt.
Tu, poemul meu,
Tu, copilul meu.

(Ilustrație de Irina Papacostea)

Citește și: (Pre)viziuni împlinite: Întâlnire cu Noland Arbaugh

 

Eseuri despre trăirile adolescentine

ECCE ADULESCENS!

Ecce homo! Iată omul, iată adolescentul! Un mozaic de visuri, făurit din plămada artei, a ambiției și sufletului plin de candoare. Un vitraliu impunător ce împrăștie nuanțe de speranță peste pânza vieții, pătată de nonculori.

Privește-l pe tânăr! El are în măduva conștiinței inocența copilăriei, un glonț puternic menit să spulbere concepțiile adulților. Mulți dintre ei, prizonieri ai propriilor frunți înguste și ai unui sadic ermetism disfuncțional, își vor impune mereu absurditatea modului lor de gândire: Închide-ți ochii, nu spera la mai mult, aceasta este lumea pe care noi ți-am creat-o. Te vei obișnui, toți au făcut-o! Noi cunoaștem doar jena, permanenta reținere și micul nostru cerc de beton, veșnicul tău templu în care înălțarea spirituală, cea despre care vorbești încontinuu, nu îți este permisă. Îmi pare rău, viața nu este dreaptă!

Însă tânărul, asemenea copilului care nu poate concepe incorectitudinea și care crede că fiecare om trebuie să fie fericit, va întâlni țesutul mort al privirii adultului, pe care i-o va susține demn, replicând: Tu ești cel care poate face ca viața să fie corectă!

O, naiv visător! Nu poți extrage simțirea din străfundurile neființei. Fie-ți mintea precum trupul unei metafore zdrobite sub tălpile unui text științific, însă a cărei esență se zbate să schimbe mesajul, să schimbe lumea!

Mintea și sufletul îi sunt basoreliefuri, iar gândul – însăși coloana infinitului căutându-și sculptorul ceresc căruia să-i reproșeze că nu i-a gravat mai rapid și semnele maturității. Însă ele sunt deja încrustate în palmele lui, căci scriind, creând, tânărul devine părintele pruncului născut din tâmpla lui, renăscând și el odată cu fiecare realizare academică sau cu fiecare taină a universului nou descoperită.

Din păcate, adolescentul, până să devină adult, va fi pierit de mii de ori și lui îi vor fi crescut înapoi mii de noi aripi ori de câte ori ceilalți se vor împiedica de inteligența lui, fiind trântit la pământ. Își va spune: Mă doare copilul din mine, căci el, prin ochii săi puri, nu vede aciditatea spiritelor voastre polemice. Și eu sunt încă pur! Și este, probabil, ultima dată când mai pot fi astfel.

Adulților, abandonați-vă orgoliul și învățați de la tânăr, până nu va fi prea târziu! El este liceanul pragmatic, poate membru în redacția revistei școlii, poate autorul unui manifest al minților neînțelese. El este olimpicul îndrăgostit de litere, simboluri, buze, tablouri, încapsulând infinitul vieții în intimitatea sa, în întrepătrunderea reveriilor cu ludicul.

Iar tu, adolescentule, într-o zi te vei trezi și vei constata că nu mai ești tânăr. De fapt, nu ai mai fost tânăr de foarte mult timp. Există frumusețe și profunzime sub pleoapele oricărei vârste, însă nu poți să nu simți colții regretului și ai dorului cum ți se înfig în suflet când auzi ecoul strigat de adolescentul care ai fost: Te vei întoarce la mine vreodată?


Cenzurarea iubirii

Într-o lume lipsită de dragoste, un sărut este un act de rebeliune. Privim oceanul secat al iubirii cu zâmbete îndoliate, inconștienți de faptul că exact acesta este motivul pentru care viața nu ne mai pare un basm, iar tot ceea ce se află în jurul nostru nu mai este de mult o casă de păpuși.

A dispărut de atât de mulți ani… Noi am alungat-o! La fel de bine ne-am priceput să desfigurăm visurile copiilor, părăsindu-i într-o lume rigidă, pustie, prin care mărșăluiesc mii de euri mecanice, umanoizi care încearcă să prevină prelingerea, prin rănile carcasei lor metalice, a inimii topite, lipsite de iubirea care să îi traseze conturul. Vor încerca să te convingă să îți îngropi sentimentele, însă dacă ele vor fi înmormântate în același pământ din care ai fost creat, nu devii etern prin iubire? Iar tu, copilul cu ochi mari și mâini fragile, ținând un suflet și un felinar, înaintând prin semiobscuritatea arterelor unor roboți, vei încerca să readuci la viață ceea ce ei au ucis în mod deliberat.

Criminalii dragostei au decis că dorințele tale construiesc o utopie. Că trebuie să fii satisfăcut doar cu un strop din râurile iubirii, că apele ei nu ne sunt menite nouă, că nu avem dreptul să cerem mai mult și că acest mai mult nici nu există. Apoi, crezând că au învins, îți vor reproșa că nu iubești și că nu ești iubit fiindcă nu te mulțumești cu puțin.

Atunci, spune-mi, de ce să mă sacrific în numele dragostei dacă ea a pierit încă de la început?

Dar poate că undeva, într-un colț de lume, reflectând în banca unei clase de liceu, un tânăr își dorește să iubească. Enigmatica lui existență este privită cu ochi bănuitori și receptată cu ostilitate, întrucât el simte cu adevărat vibrația unui sărut, curajul său de a simți crescând direct proporțional cu numărul fâșiilor de cenzură cu care este legat. Ocrotindu-și simțirea în poeme, sub cupola de cerneală, cu fiecare răzvrătire nuanțată pe pagini, un critic literar râde în batjocură, iar tânărul îl sfidează,  spunându-i: Suntem martorii unei epidemii globale de dragoste pierdută. Crezi că nu știu că încerci să suprimi manifestările a tot ceea ce înseamnă afecțiune? Rușinea în armura ironiei nu ne va aduce sentimentele înapoi. Îmi ceri să scriu despre ceva mai… adecvat, să nu închin altar frivolității. Sigur, însă pentru asta gemetele de neputință ale celor întemnițați în pustiul iubirii trebuie să se oprească, iar pentru a înceta, oamenii trebuie să cunoască mângâierea. Ei nu știu să îmbrățișeze și nu îi va învăța nimeni.

Există în amalgamul modalităților de exprimare a romanticului o simetrie desăvârșită, axe trasate perfect, îmbinări aproape ireale. Nu rămâi frapat de perfecțiunea împletirii degetelor a doi „străini”? De buzele lor care își găsesc culcuș în curburile corecte? Nu este incredibil cum azurul nesfârșit al unor ochi, picând în profunzimea unei priviri castanii, este precum bolta prăbușită pe pământ? O, tu, rătăcitor al cenușiilor meleaguri, al cugetelor înnegrite, cum poți crede că toate acestea sunt elemente ale unui tango vulgar? Și cum aș putea ca eu să nu le las să trăiască și pe hârtie?

Nu este tardiv să ne schimbăm; speranța sălășluiește în acel sărut de care ne este atât de teamă, căci noi încă scriem, încă ne îndrăgostim, încă iubim.

Citește și: Moral? Periculos? Revoluționar?

Pasagerul

Câștigătoarea Marelui Premiu la Concursul de creație Literatur@. Lasă-ne să te citim, Ediția 2024

– Va fi lung drumul, mami?

Era o voce somnoroasă de copil, o fetiță de vreo opt ani, trezită cu noaptea-n cap, însă mama nu-i răspunse. Privi absentă spre malul ce se-ndepărta ușor în lumina timidă a răsăritului, de data aceasta mai întunecat, căci de câteva zile tot ploua, apoi își întoarse ochii spre fiica ei, însă nu scoase niciun cuvânt. Copila deja-și găsise o altă preocupare urmărind cu degețelul traseul unui strop de apă ce se prelingea pe geamul navei.

 

Nu era prea multă lume: iarna nu mai era nimeni interesat să ajungă în acel colț uitat, printre ape și stuf, așa că nu prea avea nici cine să plece. Mesele erau ocupate pe ici, pe colo de oameni simpli, oameni care-și purtau cu ei problemele sau oameni care fugeau zadarnic de ele. Se auzeau în surdină radioul și zumzetul somnoros al micii mulțimi din sală, asemenea unui stup de albine.

 

Femeia se lăsă absorbită de stropii de ploaie ce se-ntorceau la frații lor, acasă, contopindu-se unul câte unul cu apele Dunării. Stropii erau atât de firavi, neajutorați… alungați de nori, cei ce le-au dat naștere, și totuși aveau să fie bine fără ei…

– Îmi spui o poveste?

Fetița îi căută privirea mamei, însă iarăși nu o găsi. Chiar dacă de fiecare dată când fetița spunea ceva, ori era ignorată, ori certată, ori… Chiar dacă, spera mereu că acela va fi momentul în care mami îi va spune ceva frumos, în care mami îi va arăta că o iubește… în care mami va avea timp să-i spună o poveste… sau să asculte una. Acum, însă, mami nu se grăbea nicăieri, dar poate că era ocupată să numere stropii de ploaie, așa că se puse și ea să-i numere.

 

Câteva mese mai încolo, mai departe de ușă, un bărbat stătea singur bombănind. Ochelarii îi cădeau întruna de pe nas, așa că-i împingea mereu la loc. Trebuia să-i fi strâns cumva, sau să-i lege cu un fir de ață, sau să le pună o sârmuliță. Atunci când se strica ceva, o sârmă era răspunsul. O sârmă sau un cui, o piuliță… sau un pahar. Dacă ceva nu mergea reparat cu o sârmă, putea să-ncerce cu un cui, cu o piuliță, dar niciuna dintre acestea nu a putut să o repare pe răposata, nevastă-sa, așa că trebuia să recurgă la pahar. Însă afurisiților de ochelari ar fi putut să le pună o sârmuliță, sau un fir de ață, sau să-i strângă! Ce făcea dacă-i cădeau în groapă la înmormântare? Cineva ar fi trebuit să se coboare și să-i scoată, căci altfel n-avea cum să vadă, și, în plus, nevastă-sa s-ar fi zvârcolit în sicriu zicând boule! pentru ultima dată. Chiar așa, de ce tot deranjul să bată atâta drum doar ca să-și îngroape nevasta? Pământ se găsea și acasă, însă fie ca ea. Dar neapărat îi trebuia o sârmă!

 

Radioul anunță ora exactă. Era opt, călătoreau de o oră. Soarele începuse cât de cât să mai facă lumină, însă norii nu erau de partea lui. Îmbrăcau în nuanțe de gri nava ce urma să oprească în curând la prima stație. Lumea începuse să se mai dezmeticească după ce au fost servite primele cafele și după ce au fost scoase din hârtiile de ziar alimentele împachetate pentru drum. Discuțiile începuseră să se aprindă, încât, dacă te plimbai prin sală, auzeai la fiecare masă cuvinte care mai de care, unele fără noimă, altele care răspândeau așa-zisele noutăți sau laude aduse nepoților sau de sănătate sau…, fiecare cu ale lui.

 

Un grup de tineri vorbea despre o petrecere din ajun. Se pare că se amuzau teribil de tovarășul lor, poreclit Mironosița, care nu bea. Cum putea ăsta să nu se-mbete? Da’, zău așa, prea se fudulea că nu bea, de parcă ar fi el vreun sfânt, vreun geniu neînțeles, copilul perfect, că, vai dragă, el nu păcătuiește și, totuși, papagalul tot mai vine la petreceri! „Lasă, că o da și Mironosița de gust la miroase, la spirtoase, și-om vedea noi dup-aia cine…”

Tovarășul își mută privirea la stropii de ploaie. De fiecare dată avea parte de asemenea scene. De ce mai stătea cu ei? Chiar, de ce se mai ducea la petreceri fără să bea dacă știa așa de bine ce avea să urmeze? Totuși, cumva se regăsea în senzația de a fi treaz în timp ce toată lumea era beată, de a fi obosit în timp ce restul oamenilor păreau că nu-și mai încap în piele de energie, de veselie… El era cumva într-o stare de suspensie existențială, nu mai simțea nicio plăcere, nicio durere, doar plutea pe apele ce-l duceau de colo-colo. Știa că dacă-și va pierde rațiunea nu va fi bine, căci trăia în rațiune și-i era frică să nu-i fie tulburată capacitatea intelectuală, îi era frică să nu devină dependent de băutură, căci dintr-un păhărel se fac două, din două – trei, din trei – patru și tot așa…  I-ar fi plăcut să se izoleze, să ajungă ca cei despre care și ale căror lucrări citea cu mare plăcere, însă se simțea încă legat de ceilalți, încă simțea nevoia să vorbească vorbe fără noimă, să facă glume proaste și să le tolereze pe-ale celorlalți, doar-doar să mai fie și el băgat în seamă. Voia să fie băgat în seamă, căci singur, între patru pereți, apele se tulburau. Așa că zâmbi stângaci:

– N-am voie băutură, că iau pastilele astea nenorocite!

– Ce pastile iei tu, bre?

 

Stropii de ploaie continuau să se prelingă pe geamurile navei. Fetița renunță să-i mai numere. Văzu că nava se apropie de un mal cu bărcuțe… și căsuțe.

– Unde suntem, mami?

Primi un răspuns scurt. Femeia și-ar fi dorit să-i vorbească mai frumos, mai dulce, să-i spună o poveste. Vai, dar ea n-are cum să știe, e doar un copil! Oare o va ierta?

 

Era aproape opt și jumătate când nava acostă. Pe mal era așteptată de un grup de câțiva oameni înfofoliți în haine groase și pelerine. Se-mbarcară repede-repejor și nava-și continuă drumul.  Nou-veniții și-au luat bilete, dup-aia s-au îndreptat spre sala întunecoasă de bagaje. Acolo era răcoare și erau destul de multe bagaje, așa că și-au rezemat și ei gențile de celelalte genți, de lădițe și de sicriul din colț. Au urcat, apoi, în sala cu mese, li s-au alăturat celorlalți călători și-au început și ei să trăncănească vrute și nevrute.

 

Ora exactă. Lumea părea că pierde deja noțiunea timpului. Erau prinși în convorbiri, jocuri de masă, integrame, alții erau absorbiți de peisaje, ce-i drept, mai sinistre, acum, pe timp de iarnă. Nu mai erau nici vapoare, nici bărcuțe, nici păsări, doar copacii jumuliți și cerul metalic, apăsător.

 

Bărbatul cu ochelarii alunecoși se ridică iritat de la masă. Ieși din sală cu pași grei. Îi întâlni pentru un moment privira femeii, mama fetiței. S-a întors în sală peste câteva minute cu o sticlă în mână. Părea tulburat.

 

Atunci, femeia își aminti că nici ea, nici fiica ei nu au mâncat nimic. Deși ea nu putea să mănânce, copila trebuia să fie flămândă. Cum de uitase să împacheteze ceva de mâncare? Trebuia să meargă și ea jos, să ia ceva de mâncare. Și să-și aprindă o țigară. Îi spuse copilei să stea cuminte, că se duce să-i aducă micul dejun. Fetița dădu ascultătoare din cap. Mama se ridică și ieși. Din buzunar îi căzuse un borcănaș, doar că, atunci când fetița vru să o atenționeze, nu a mai băgat-o în seamă, așa că micuța-l ridică și și-l puse în buzunărașul ei.

 

Tânărul observă bărbatul singur la masă, cu o sticlă în față și cu privirea întunecată. Se gândea la ce-ar fi putut păți de era așa, însă, din experiența proprie, știa că trebuie să aibă grijă cu străinii. Totuși, ce rău s-ar putea întâmpla? Tovarășii lui oricum erau ocupați cu ale lor… Se apropie de acesta.

– Bună ziua, domnule!

Bărbatul își ridică ochii spre tânăr și-și aranjă ochelarii cu arătătorul. Îl fixă cu privirea.

– Aveți nevoie de ceva, domnule? îl întrebă tânărul descurajat.

– O sârmă! Aveți o sârmă?

 

De jos se auzi un țipăt îngrozitor. Venea din sala de bagaje. Lumea se strânse repede să vadă ce s-a întâmplat. Cei care tocmai ce urcaseră la cea de-a doua stație au descoperit trupul proaspăt al unei femei. Era întinsă pe sicriu, înjunghiată cu o sârmă în inimă. Sângele ei se prelingea pe gențile din apropiere, pic cu pic, strop cu strop. Cu toții deveniseră muți de spaimă pentru un moment, apoi începuse haosul. Cine era femeia? O cunoștea cineva? Cine putea s-o ucidă? De ce a fost ucisă? Sau poate fi vorba de o sinucidere? Când a fost înjunghiată? Săraca femeie! Dumnezeu s-o ierte!…

 

Fetița rămăsese singură în sală. Începu să se simtă înfricoșată. Mânuțele îi tremurau. Unde era mama ei? Îi era foarte foame…  De ce a plecat toată lumea? Ceva sigur-sigur s-a întâmplat. De ce întârzia mami? Trebuia să stea cuminte, însă nu mai putea. Voia să o caute, așa că se ridică și începu să mișune ca un șoricel.

 

Între timp, mama copilei ieși din sala de bagaje. Văzuse destule. Nu știa ce naiba se întâmpla, însă instinctele ei de mamă îi spuneau că trebuie să îi aducă fiicei mâncarea de care reușise să facă rost. Urcă. Se simțea foarte nervoasă. Nu voia ca fiica ei să o vadă în halul ăsta, așa că ieși afară. Se sprijini de balustradă, își aprinse o țigară și privi la stropii de ploaie care nu păreau să se oprească. Se simțea atât de vinovată pentru tot. Știa că lumea o privea ca fiind o iresponsabilă… că nu-și merita fiica… că ar fi fost mai bine fără ea după toate cele pe care le-a făcut… Acum, însă, nu era momentul să se gândească la toate astea, avea destul timp să o facă mai târziu. Va avea în curând tot timpul din lume, dar fiica ei trebuia să mănânce. Intră în sală și descoperi că fata lipsește.

 

Fetița găsise o ușă întredeschisă. Se strecură hoțește și ajunse într-o încăpere micuță, cu două paturi etajate, ce părea a fi un fel de dormitor. Pe noptieră era o poză cu o femeie frumoasă, brunetă, oacheșă, în halat alb. Părul ei era cârlionțat, atât de frumos! Așa voia să fie și ea când va fi mare, la fel de frumoasă ca acea zână din poză, doar că, momentan, trebuia să se mulțumească cu părul ei prins în două codițe. Vai, și paturile erau așa de moi! S-ar fi putut juca acolo toată ziua! Camera părea făcută pentru ea, parcă era scoasă dintr-un vis! Oare erau și jucării? Nu vedea unde s-ar fi putut ascunde… Poate că erau în acel cufăr din cameră, căci altundeva n-ar avea unde să fie… Se chinui puțin să-l deschidă, însă atunci când reuși văzu ceva ce n-a mai văzut până atunci. Avea un păr blond așa de frumos, zici că era de aur! Și părea atât de reală! Da, asta era cea mai frumoasă păpușă imensă pe care o văzuse vreodată!

 

– Domnule, domnule care ați zis că aveți nevoie de sârmă!

– Da, tinere! Ce este?

– Pentru ce aveați nevoie de sârmă?

– Pentru ochelarii ăștia, îs defecți!

– Domnule, vorbesc serios! Spuneți-mi pentru ce aveați nevoie de sârmă sau îi spuneți poliției!

– V-am mai spus, pentru ochelari! Îmi cad încontinuu și vreau să le fac ceva să nu mai cadă!

– Domnule, decedata a fost omorâtă cu sârmă! O cunoașteți? Spuneți-mi, o cunoașteți?

– Nu, nu cunosc pe nimeni așa, brunetă, cârlionțată…

– Nevastă aveți?

– Oh, frumoasă femeie! Blondă… Păcat…

– Poate că știe dumneaei ceva… Unde o pot găsi?

– În sicriu… A murit ieri și voia neapărat să fie înmormântată lângă bunica ei, așa că mă plimb cu ea… Da, în sala de bagaje…

– Domnule, sicriul acela e gol!

 

Lumea începu să se împrăștie din nou la mese. Cine știe ce s-o fi întâmplat… Nu era treaba lor să dezlege mistere, oricum. Mai aveau puțin și acostau și urmau să intervină autoritățile. Nu de morți să-ți fie frică, ci de vii!

 

Mama nu-și zărea fetița pe nicăieri. Era de negăsit. Parcă intrase în pământ, sau, zis mai bine, parcă o înghițiseră apele. Dacă a căzut? Dacă s-a înecat? Dacă a fost omorâtă?

 

Tânărul se așezase la masă cu bărbatul. Acesta din urmă începu să toarne din acea sticlă și-i întinse tovarășului un pahar.

– Mulțumesc, dar eu nu beau, domnule.

– Eu da, tinere. O nevastă am și eu, bună, rea, cum o fi, și când își dă și ea duhul – hopa! – dispare din sicriu. Da’ unde s-o fi dus, că doar n-o prins aripi și-o zburat?…

– Domnule, mă scuzați dacă par insensibil, însă ce s-a întâmplat cu nevasta? De ce a murit?

– Asta, tinere, vreau și eu să aflu. Acasă, la noi în orășel, știți și dumneavoastră cănu-i legist, iar ăla care venea de obicei la morți n-o vrut să vină. Zici că nevastă-mea avea vreo ciumă… Eu tre’s-o duc la autopsie, nu s-o-ngrop, că ăștia zici c-ar fi-n concediu…

Sorbi cu înghițituri lungi și lente. Tânărului i se părea cam ciudat acest bărbat, acțiunile lui nu erau firești: cine își cară nevasta de unul singur ca să o ducă la autopsie? Nu mai avea rude, chiar nu era nimeni care să se ocupe? Și de ce-l mințise pentru prima dată, când i-a zis că soția voia neapărat să fie înmormântată lângă bunica ei? Și cum putea să-și repare ochelarii cu o sârmă? Și, mai important, unde era soția, dacă nu în sicriu?

– Domnule, mă scuzați că pun asemenea întrebare, dar dumneavoastră vă iubeați nevasta?

Bărbatul îl fixă cu privirea. Mai luă o înghițitură.

– Frumoasă femeie…

– O iubeați, domnule?

– Ce-i iubirea, tinere? Era gospodină, bună la casa omului…

Sorbi iar din pahar.

– Tinere, dumneavoastră v-ați iubi femeia dacă ați vedea-o cum umblă după altul?… Și ce mai altul! Voinic, frumușel, căpitan de navă.

– Nu știu, domnule…

– Vă spun eu: ați muri de ciudă! zise ridicându-și arătătorul; mâna îi tremura. Ați fi înstare să ucideți.

 

Femeia alerga prin toată nava, însă în zadar. Întreba în stânga și-n dreapta dacă cineva a văzut o fetiță mai micuță, cu două codițe și șorțuleț cu buzunăraș. Nimeni nu știa nimic. Tot ceea ce primea erau sprâncene ridicate. Simțea că toată lumea o judecă. Cum putea să-și piardă copilul, dobitoaca? Nici nu mai avea unde să caute, așa că urcă la căpitan.

– Bună ziua! spuse ea timid.

– Bună ziua, Eva!

– De unde știți cum mă cheamă? Dumneavoastră nu sunteți căpitanul care e la datorie de obicei…

– Pe nava asta suntem doi. Colegul, însă, a fost puțin ocupat. Ia un loc, Eva… Așa, spune, ce te aduce aici?

– Nu-mi găsesc fata! Și, în plus, știți că o femeie a fost înjunghiată acum nu demult?

– Da, știu că a murit Greta. Păcat de ea! Dar, Eva, pe tine te mai apasă ceva.

– Unde este fiică-mea?!

– Probabil că și-a găsit de joacă… nu-ți face probleme. Acum spune-mi, Eva, ce părere ai?

– Nu-nțeleg.

– Ce părere ai despre o navă care pleacă pe ploaie ducând o femeie tristă, cu o fetiță, un bărbat morocănos, înrăit alcoolic, care-și are nevasta în sicriul din sala de bagaje, un tânăr care se simte înstrăinat, singur… un cadavru proaspăt… și restul lumii?

– De unde știți dumneavoastră toate astea?

– Încă nu te-ai prins… Orice căpitan trebuie să știe ce se află pe nava lui. Eu sunt Căpitanul. Spune-mi, Eva, unde ai vrea să ajungi?

– Acasă.

– Toată lumea vrea Acasă. Simt că tu te grăbești s-ajungi Acasă. Vom ajunge cu toții acolo. Până atunci, Eva, lasă-mă să-ți distrag atenția. Îți plac textele polițiste?

 

Tânărul privi bărbatul cum înghite păhărel cu păhărel, strop cu strop.

– Domnule, v-ați ucis nevasta?

– Doamne, tinere, cum să zici așa ceva? Da, era o netrebnică, încontinuu mă certa, mă făcea în toate felurile, eu eram reprezentantul unei grădini zoologice. Umbla după altul și lipsea de acasă cu zilele. Mă supăram pe ea foarte des, dar s-o ucid? Cu bune, cu rele, tot femeia mea era, oricât de mult m-aș fi enervat. Tinere, eu, oricât de nebun aș fi, eu știu un lucru: să nu ucizi!

– Atunci unde a fost nevasta înainte să moară?

– Nu știu, probabil la căpitan. Părea foarte supărată. Știți, căpitanul ăla are lipici la femei. Nu m-aș mira dac-ar avea de-a face și cu bruneta înjunghiată…

 

– Nu, Căpitane.

– Păcat, Eva. Chiar nu ești curioasă ce s-a-ntâmplat cu Greta? Sau cu nevasta celui căruia îi alunecau ochelarii încontinuu?

– Unde este fiica mea?

– E bine. Las-o să se joace. Spune-mi, Eva, ai văzut acel tânăr ce părea distanțat de grupul lui? Da, l-ai văzut. Știi cu ce vă asemănați? Cu mai multe decât crezi.

Femeia îl privi nedumerită.

– Pentru ce trăim, Eva?

Nu știa.

– Nu știi, nu știe nimeni, Eva, cu adevărat. Așa că ne găsim de lucru, Eva. Unii vor să adune cât mai mulți bani, alții să cheltuie cât mai mult; unii vor să facă lumea un loc cât mai plăcut, alții s-o distrugă, să facă războaie; unii îl caută pe Dumnezeu, alții zic că nu există; unii încearcă să studieze până când vor înțelege tainele lumii, alții vor să se bucure cât se poate de viață; unii aleargă după idealuri, alții au renunțat de mult; unii vor să trăiască și-o eternitate dacă se poate, alții caută să plece mai repede; unii vor să se întoarcă la origini, alții cred că nu mai e cale de întoarcere, că suntem cu toții bolnavi; unii fac artă, alții mai scriu din când în când… Spune-mi, Eva, ce ți-ar plăcea să se-ntâmple pe-această navă? Care crezi c-ar fi cea mai interesantă dezlegare a acestui mister? Lumea vrea să citească ceva interesant, Eva. Lumea vrea să citească ceva atât de bun încât să uite de propriile probleme, să uite de propria realitate, Eva. În cărți totul are logică, totul are o rezolvare, totul are o morală, Eva, totul are o interpretare, un sens.

 

Fetiței îi era din ce în ce mai foame. Se așezase pe un pat și privea la stropii de ploaie. Acolo era mai frumos, mai comod, însă trebuia să-și găsească mămica. Urcă înapoi în sală și se așeză cuminte la masă, căci acolo o va găsi mama ei.

 

– Spune-mi, Eva, am stricat farmecul poveștii? Trebuie să ofer o dezlegare, o încheiere, să-mi pun personajele în locurile potrivite la momentele potrivite, să ofer indicii, să-i fac să pară vinovați pe cei inocenți și inocenți pe cei vinovați, să ofer soluții inteligente, originale, însă ce mai poate fi original în zilele noastre, Eva? Știi, Eva, nimeni nu știe, de fapt, nimic. Suntem ca un mușuroi de furnici, doar că nu mergem nicăieri. Ne învârtim în jurul cozii, ne credem superiori celor care gândesc diferit de noi, celor care au alte scopuri, alte convingeri. Ne place să ne judecăm, să ne ciondănim, ne place să ne certăm, ne place să ne lovim, ne place să ne ucidem, însă, dacă privești din afară, nu-i așa că e ca un circ? Multă lume încearcă să-și împingă ideile, să influențeze, să convingă. Eu nu zic dacă e bine sau e rău, Eva, eu nu zic nimic, de fapt. Poți observa că și eu fac acum același lucru, Eva, îți prezint convingerile mele, doar că acum, când le spun lucrurilor pe nume, le stric farmecul. Plăcerea trebuie să fie de partea ta, tu trebuie să-ncerci să interpretezi ceea ce vreau să zic. Tu singură trebuie să ajungi la concluzii.

– Căpitane, ce s-a întâmplat cu Greta?

– Ah, ce mă bucur că ai întrebat. Vezi tu, colegul meu, căpitanul Victor, iubește femeile. Avea o iubită brunetă, apoi una blondă, doar că n-a încheiat-o niciodată cu cea brunetă, Greta.

– Și le-a omorât?

– Fii atentă, Eva! Cum să le omoare Victor? El le iubea prea mult pe amândouă.

– Au aflat una de cealaltă?

– Bravo, Eva!

Îi arătă fotografia cu cu o femeie frumoasă, brunetă, oacheșă, în halat alb.

– Ce-ți spune?

– E Greta?

– Da, e Greta. Cu ce crezi că se ocupa?

– Nu știu, Căpitane.

– Halatul alb, Eva!

– Chimie? Medicină?

– Era veterinar.

– Și femeia blondă?

– Nevasta celui cu ochelarii.

– Deci Greta a fost?

 Căpitanul zâmbi satisfăcut.

– Da, Greta a omorât-o pe cea blondă. N-am să intru în prea multe detalii, însă cred că te-ai prins că avea acces la seringa potrivită și medicamentul potrivit. Nu știu dac-ai auzit, dar a folosit pentobarbital.

Auzise. Nevasta trebuia să fi murit repede, fără durere, pașnic…

– Nu te-ntrebi cine a omorât-o pe Greta? 

– Bărbatul cu ochelarii? A vrut să-și ia revanșa!

– Nu, Eva, el are principii. Fii atentă! Cine o mai iubea pe nevasta lui? Cine am zis că a fost puțin ocupat?

– Dar Victor o iubea și pe Greta!

– Da, dar mintea i-a fost încețoșată pe moment. Nu te întrebi de ce blonda nu era în sicriu?

– A furat-o el?

– Nu, a ascuns-o Greta. S-a panicat când a văzut că bărbatul a luat-o cu el pe navă, așa că a dus-o într-un dormitor mic, într-o ladă, până când va ști ce să facă cu ea…

– Dar nu are sens.

– Știu, Eva. Asta a fost marea ei greșeală. Nu știa ce face, nu s-a gândit atât de departe. Vorbise cu legistul să nu vină. Avea să fie îngropată și cu asta-basta.

– Dar legistul de ce nu a bănuit-o? De ce a ascultat-o?

– Te las să-ți dai tu singură seama. Continuând, Victor s-a întâmplat să fie în apropiere când a auzit ușa de la dormitor deschizându-se. Intră, vede, Greta fuge în sala de bagaje, dă să se ascundă în sicriu, însă Victor apucă o sârmă și-i face felul așa cum era ea, întinsă pe sicriu. Niciunul din ei nu gândea limpede, Eva. Nu avem de-a face cu niște criminali geniali.

Femeia rămăsese pe gânduri.

 

 În sala de mese, fetița își aminti de borcănașul din buzunărel. Începu să se joace cu el.

 

– Spune-mi, Eva, îți place povestea?

Femeia îl fixă cu privirea. Părea mândru de el.

– Crezi că lumii o să-i placă, Eva? Crezi că e o poveste suficient de interesantă încât să-i facă să uite de problemele lor, măcar pentru un moment?

Se ridică și începu să se plimbe prin micuța încăpere.

– Știi, mai scriu și eu din când în când, Eva. Ți-am mai zis, eu sunt Căpitanul. Doar că niciodată ceea ce scriu nu va fi suficient de bun, suficient de interesant. Gândește-te, Eva! De ce ai încredere în Căpitan? Pentru că el știe unde și cum să te ducă, Eva.

 

Borcănașul suna de parc-ar avea niște biluțe în el.

 

– Nu am toate răspunsurile, Eva, însă am puterea să fac să pară că le-am găsit, să le țes cuvânt cu cuvânt. Mi-e ușor să omor cu mâna mea oameni, să le fac probleme, suferințe, dacă asta înseamnă să fac pe cineva să uite de-ale lui. Așa-mi consum și eu incertitudinea, așa ne-o consumăm cu toții, găsindu-ne ceva de făcut, ceva de crezut. Nu pot înțelege de ce omul se comportă de parcă le-ar ști pe toate când nu știe nimic, de fapt.

– Și ce e de făcut, Căpitane?

– Nu pot să răspund, nu-mi permit să răspund. Căpitanul se duce acolo unde vor pasagerii; dacă i-ar lua cu forța unde vrea el, atunci asta nu ar mai fi libertate, Eva. Cred în libertate, Eva. Și în bunătate, Eva. Nimeni nu știe nimic, tocmai de aceea cred că e bine să fim buni unii cu alții, să ne respectăm libertatea, sau, cel puțin, iluzia libertății. Nu știu dacă suntem trezi sau bolnavi, nu știu dacă ar trebui să ne gândim prea mult la astfel de lucruri.

Se așeză pe scaun și privi femeia în ochi.

– Eu i-am omorât pe toți, Eva, iartă-mă. Nu știu dacă i-am cruțat de problemele pe care eu le-am creat sau dacă le-am luat tot ceea ce aveau mai de preț. Nu știu dacă prin simplul fapt că i-am creat le-am adus o mare povară sau i-am binecuvântat. Nu te uita la mine așa, Eva. Știu ce ai de gând să faci. Nu pot face nimic în privința asta, Eva, eu sunt Căpitanul.

 

Ce putea să fie în borcănaș? Bomboane! Și ei îi era atât de foame! Mami n-ar trebui să se supere prea tare dacă lua și ea câteva de poftă.

 

– Tinere! Crezi că cineva mi-a omorât nevasta?

Tânărul rămăsese pe gânduri. Se gândea la prea multe, în capul lui era haos… Dac-ar putea să-și limpezească și el mintea… era prea greu să gândești mereu! Oare cei care nu se mai gândesc sunt fericiți? Poate că fix rațiunea era problema lui. Îi ceru bărbatului un pahar… apoi încă unul…

 

Eva auzi un țipăt de jos. Coborî repede. Lumea era strânsă în jurul mesei la care stătea fiica ei. Fetița zăcea cu capul pe masă și cu borcănelul între degetele încleștate. Se apropie de copilă.

 

Pe geam, stropii de ploaie se prelingeau ușor, asemenea unor lacrimi. Radioul anunță ora fixă.

 

– Nu mai durează mult drumul, draga mea. Am ajuns acasă.

 

Citește și: APLAUZE, vă rugăm!

O țară goală

A fost odată ca niciodată, într-un viitor nu foarte îndepărtat, o țară goală. Nicio ființă omenească nu mai călcase în acel ținut de mai bine de un veac. Orașe, sate, blocuri înalte și gri și case cu un singur etaj și pridvor, toate părăsite și uitate, ecourile celor care le locuiseră adunându-se în straturi groase de praf peste tot.

În această țară goală locuia o pisică bătrână, uitată de stăpânii ei când își luaseră tălpășița acum o sută și un picuț de ani (într-adevăr, pisica era centenară și complet singură, cum sunt, de altfel, toate ființele centenare). Pisica nu făcea altceva decât să inspecteze afișele din oraș, citind și recitind anunțuri și privind și reprivind imagini: apartamente de închiriat, apartamente de cumpărat, piese de teatru, restaurante noi, filme, concerte, pisici pierdute, proteste, servicii de electrician etcetera, etcetera. Se plimba peste tot și-și încheia mereu ziua de citit și de privit cu o vizită la restaurantul ei preferat. Îi plăcea atât de mult pentru că acolo se găseau două dintre lucrurile ei de suflet, de citit și de privit: un afiș lipit de stâlpul de iluminat din fața restaurantului, care înfățișa o pisică pierdută, albă, cu o pată maronie mare, care lua forma unei inimi în jurul urechilor drăgălașe, și, lipit de ușa de sticlă a restaurantului, un semn mare, roșu, pe care scria cu litere mari, roșii, „FUMATUL INTERZIS”.

Nimic nu tulbura liniștea pisicii bătrâne. Un om s-ar fi plictisit și ar fi înnebunit de însingurare, dar pisica bătrână știa să se bucure de plimbările ei solitare privite doar de soare și de cercurile de sub felinare, care, noaptea, erau mai întunecate decât orice alt loc din oraș. Ea știa că un loc întunecos menit să fie întunecos e mai luminos, totuși, decât un loc întunecos care a fost cândva luminos.

Nimic nu tulbura liniștea pisicii bătrâne, așa am spus. Dar merită menționată o zi anume, care a adus o schimbare în viața pisicii; o zi care, atunci când soarele privea languros, trimițându-și razele piezișe prin geamul din sufragerie, trezind-o pe bătrâna noastră prietenă, promitea să fie ca oricare alta.

În acea zi, pisica bătrână și-a început plimbarea ca de obicei, pe strada cu castani. Era toamnă – nu știa exact ce lună, niciodată nu putea spune exact – și trebuia să aibă grijă să nu se împiedice de castanele căzute peste tot. Își aminti să fie atentă și să urmărească de această dată micile fructe tari. În fiecare an își propunea să afle unde dispăreau ele la finalul toamnei, dar mereu își aducea aminte prea târziu, când străzile erau deja pustii, iar misterul rămânea tot restul anului cu ea, ca o a doua umbră.

Ajunse în dreptul unui liceu când auzi, venind din spatele său, un mieunat ce răscoli aerul cu o vioiciune care nu mai fusese simțită în țara goală timp de un secol.

– Stai! Așteaptă!

Se opri. La început crezu că își imaginează strigătul. Pisicile plecaseră odată cu oamenii; cele de casă fuseseră îndesate în cuști și luate în avioane și în mașini, iar cele de stradă se împrăștiaseră și ele demult, în căutarea unui loc mai ofertant în resturi de mâncare.

Din câte știa, doar ea mai rămăsese, abandonată de niște stăpâni indiferenți. Nu că le făcea vreo imputare. Și ei îi era greu, uneori, să se uite la ce lasă în urmă. Ca atunci când, în parcul de lângă apartamentul ei, a călcat din greșeală pe un mușuroi de furnici și și-a dat seama de fapta ei îngrozitoare abia când, auzind niște gemete de durere slabe, stinse, astupate parcă de bucăți de vată pufoasă, s-a uitat în spate și a văzut urme de lăbuțe pline de noroi și furnici cu piciorușe rupte zvârcolindu-se în zadar.

– Așteaptă!

Bătrâna stăpână a ținutului se întoarse. Pe strada cu castani venea, alergând, o pisică tânără, cu un ghiozdan din piele de șoricel în spate. Era uimitor să vezi cum se strecoară printre castane, fără să calce strâmb sau să alunece.

– Te strig de ceva vreme, dar nu cred că m-ai auzit, spuse pisica tânără, oprindu-se în fața ei. Ești prima pisică pe care o văd aici.

Prietena noastră tăcu câteva clipe, adunându-și cuvintele în minte și aranjându-le frumos.

– Doar eu am mai rămas.

Îi venea așa de greu să vorbească!

– Tare ciudat, să trăiești așa, singură, spuse străina, lăsându-și capul să cadă delicat într-o parte. Unde sunt celelalte pisici?

– Au plecat.

Cu o figură solemnă, pisica tânără scoase din gentuța ei de piele un carnețel cu spirală și un pix negru care îi păta întotdeauna lăbuțele albe.

– Unde au plecat? întrebă ea, pregătindu-se de scris. După câteva secunde în care nu primi niciun răspuns, se uită la băștinașă, mustățile tresărindu-i mândre pentru ce avea să spună mai departe. Întreb pentru că sunt într-o călătorie de cercetare. Vezi tu, sunt un Înregistrator Oficial al Triburilor de Pisici Neoficiale din cadrul Biroului de Înregistrare a Pisicilor de Pretutindeni de la Institutul de Monitorizare a Felinelor Micuțe.

Pisica bătrână nu mai auzise de foarte mult timp atât de multe cuvinte rostite atât de repede și într-o singură frază și nu înțelese aproape deloc ce i se spusese.

– Cu alte cuvinte, continuă nou-venita, puțin agasată de ochii goliți de înțelegere ai surorii sale, treaba mea este să mă duc în locurile despre care nu știm foarte multe și să înregistrez triburile de pisici și ocupațiile acestora.

– Eu nu am trib.

– De ce? Unde au plecat toate pisicile?

Bătrânei noastre prietene îi luă câteva momente să-și dea seama ce vrea să spună. Avea atât de multe gânduri nerostite, adunate de atât de mult timp, încât simțea nevoia imperioasă de a le da drumul tuturor dintr-o singură suflare.

Se mulțumi să spună:

– Au plecat cu oamenii.

– Și ei unde au plecat?

Unde au plecat oamenii? Își amintea că stăpânii ei vorbeau despre un loc anume, chiar înainte de a începe să-și strângă toate lucrurile în geamantane grosolane. Un loc friguros, unde nu era niciodată indicat să porți pantaloni scurți, deci nu era nevoie să împachetezi așa ceva, un loc friguros, cu niște oameni reci, care trăiau în case foarte depărtate unele de altele. Un loc trist, dar unul în care puteai să câștigi și să trăiești bine.

Îi povesti toate acestea noii sale cunoștințe.

– Există o mulțime de astfel de locuri în lume. În orice caz, nu prea contează, dacă pisicile cu pricina nu sunt aici. Acum tu ești aici, așa că trebuie să fii înregistrată și deci trebuie să-mi spui cu ce te ocupi.

Vorbea foarte repede și limba ei care nu se poticnea de niciun cuvânt intimida și încurca limba pisicii indigene.

– Nu fac foarte multe. Doar citesc și privesc.

– Citești și privești ce? întrebă Înregistratorul Oficial, notând în carnețelul său.

– Afișe, reclame, anunțuri. Tot felul de chestii.

Pisica tânără își îngustă ochii.

– Atât? Asta e tot ce faci?

– Nu e puțin, răspunse bătrâna, ușor indignată. Vino, îți voi arăta.

O conduse pe străină pe drumul său obișnuit, oprindu-se în fața afișelor celor mai interesante. Era bucuroasă că în sfârșit își putea împărtăși îndeletnicirea cu o altă ființă pisicească. Îi arătă, în stația de autobuz, lipit de bolta de sticlă mată sub care era o bancă din metal, afișul festivalului de teatru, cu imagini cu oameni care își mișcau în cercuri largi brațele, oameni care se uitau undeva în sus și aveau gurile deschise, prinși, parcă, în mijlocul unui plâns funebru. Apoi o duse la un anunț lipit de un stâlp de semafor; era anunțul unei firme care angaja un lăcătuș mecanic; erau acolo un număr de telefon, o adresă, un salariu lunar.

Se plimbă cu Înregistratorul Oficial peste tot pe unde s-ar plimba într-o zi obișnuită, dar nou-venita rămase nepăsătoare în fața fiecărei mărturii. Pisica bătrână era îngrozită de această răceală și de nasul delicat care se strâmba plictisit și cu superioritate.

– Asta faci toată ziua? Te uiți la aceleași lucruri din nou și din nou?

Ce altceva putea să facă?

Pisica bătrână știa că ocupația ei era una foarte importantă, indiferent dacă surata mai tânără credea asta sau nu. Dar, pentru prima dată în o sută de ani, își dori să nu fie chiar ultima care să preteze această muncă. Era obositor să fie singura care să-și amintească totul, când toți ceilalți au ales să uite.

Ca să-i arate pisicii străine cât de însemnată și cât de frumoasă era ocupația ei, băștinașa se hotărî să o ducă în locul ei preferat; mereu îl vizita ultimul, când se însera, ca să poată rămâne mai mult să citească și să privească cele două anunțuri. Și acum voise să-l lase la finalul turului, cumva să o pregătească mai întâi pe pisica tânără pentru impactul pe care l-ar fi avut asupra ei. Dar cum aceasta nu era deloc atinsă de ceea ce tocmai văzuse, bătrâna noastră prietenă se hotărî că nu are de ales decât să-i dezvăluie mai devreme restaurantul.

O conduse pe bulevardul ticsit de cafenele micuțe, până la o intersecție. Acolo, în colț, îi arătă restaurantul, dând din lăbuță spre el ca spre o insulă plină de comori.

Pisica tânără privi semnul roșu de pe ușa de sticlă fără să clipească, dar când băștinașa îi indică afișul cu pisica pierdută, fața străinei se lumină.

– Ce frumos e lucrat! E plăcut să văd în sfârșit o urmă de civilizație în tărâmul ăsta pustiu.

Bucuroasă de bucuria surorii sale, pisica bătrână se așeză, contemplând, încă o dată, afișul.

– De fapt, bine că mi-ai amintit. Chiar aveam de pus și eu câteva anunțuri despre un motan pierdut.

Își dădu ghiozdanul jos din spate, îl deschise și căută ceva în el.

Pisica bătrână privi spre ea cu coada ochiului, încercând să înțeleagă despre ce vorbea; privi atât de mult cu coada ochiului, încât simți, dureros, cum pupilele îi ard.

În sfârșit, străina scoase niște foi; pe fiecare era tipărită fața unui motan gras, portocaliu, și sub ea erau scrise felurite informații.

– Vezi tu, spuse ea, prinzând privirea confuză și puțin speriată a pisicii autohtone, treaba mea, ca Înregistrator Oficial al Triburilor de Pisici Neoficiale, nu este doar să înregistrez pisici. Eu trebuie să pun și anunțuri despre pisicile pribege care uită drumul spre casă.

Se apropie de stâlpul de iluminat ca să lipească afișul cu motanul.

– Nu! Pisica bătrână se ridică brusc, făcând un pas spre stâlp; simți furnicături de-a lungul gâtului. Nu-l poți lipi acolo.

– De ce nu? întrebă nou-venita, surprinsă neplăcut de răbufnirea celeilalte.

Îi luă ceva timp să găsească un răspuns. Dacă pisica tânără ar pune afișul acolo, totul s-ar schimba. În fiecare seară, când ar trece pe la restaurant, nu ar avea de citit și de privit doar anunțul cu pisica albă cu o pată maronie în formă de inimă și anunțul pe care scria „FUMATUL INTERZIS”. Ar fi nevoită să se uite și la noul afiș, cel cu motanul dolofan. Ar fi nevoită să-și amintească de trecerea timpului, de faptul că lumea încă se mișcă, încă mai există pisici care se pierd și care sunt apoi căutate… Amintirilor ei li s-ar impune să se schimbe, să se deformeze, să cuprindă și altceva în afara zilei pe care a trăit-o timp de un veac. Și-ar aminti în fiecare seară de această pisică străină care a venit dintr-o lume plină de pisici și de oameni, o lume plină de viață, s-ar gândi cu rușine la cât de puțin vorbise și la cât de mult se bâlbâise și se va îngrozi de fiecare dată de mina cultivată și fără de emoție a surorii sale.

Dar toate acestea erau prea greu de explicat și mai mult ca sigur că pisica tânără nu ar înțelege nimic.

– Nu trece nimeni pe aici, spuse băștinașa. Nu are rost să-l lipești acolo.

– Nu se știe niciodată unde ajunge un motan rătăcit, spuse străina și lipi afișul cu niște bucăți mari de scotch.

Înregistratorul Oficial plecă peste puțin timp, întrebând-o, doar din politețe, pe pisica indigenă dacă nu ar vrea să vină cu ea. Îi promise până și un loc de muncă, poate chiar și o familie. Dar bătrânei noastre prietene îi displăcu profund tonul condescendent și cuvintele care, ascultate mai atent, cu ambele urechi în bătaia sunetului, spuneau altceva („ești o pisică învechită și nu mai știi nici să vorbești; nu vreau să te iau cu mine în lumea mea, dar te întreb, pentru că mi-e milă de tine și de singurătatea ta”). Ea nu avea nevoie de mila prefăcută a unei pisici golite de sentimente.

Așadar, Înregistratorul Oficial plecă și pisica bătrână rămase din nou singură, în fața restaurantului. Privi motanul portocaliu câteva minute și, fără nicio mustrare de conștiință, rupse afișul. Dar, cu toată strădania ei, nu reuși să desprindă de pe stâlp colțul din stânga jos; era lipit prea bine și ghearele ei nu puteau ajunge sub bucata de scotch transparent.

Se chinui mult timp, dar tot ce reuși să facă a fost să zgârie stâlpul și să-și tocească ghearele.

A doua zi, pisica bătrână reveni la rutina sa, continuând să facă ce trebuia să facă: să citească și să privească. Dar nu se mai întoarse niciodată la restaurant.

Citește și: Dezorientare profesională. Lecția 4: Antreprenor de succes, lipitori, lipici și ce să faci cu ele

Concursul județean de creaţie LITERATUR@. LASĂ-NE SĂ TE CITIM! Ediția 2023

Secțiunea PROZĂ SCURTĂ

PREMIUL PENTRU ORIGINALITATE 

Poaroții investighează

Apusul se lăsă peste această clădire imensă, situată chiar în vârful unui munte, ce-i drept nu foarte înalt. Această clădire, numită chiar Marea casă a lui Năstase, nu lăsa loc de interpretare în legătură cu identitatea proprietarului. Îl cunoșteam pe domnul Năstase: era un doctor foarte respectat în orașul meu natal, un om foarte educat și de încredere, care avea succes și în medicină, și în afaceri, însă acum se zvonește că a renunțat la medicină pentru că s-ar fi îmbolnăvit. Fiul lui, Dinu Năstase, nu l-ar fi lăsat să plece la un ospiciu, așa că îl ține aici, în cea mai măreață proprietate de-a sa, înconjurat de cărți ca să își ocupe timpul.

I-am povestit toate acestea soției mele, Elena, femeia căreia i-am jurat veșnică credință acum fix cincisprezece ani în fața altarului. Eu și scumpa mea Elena ne-am hotărât să venim aici, la munte, pentru a sta câteva zile în acest loc ferit de lume, vestit pentru rafinamentul său. Înaintam amândoi ținându-ne de mână, așa cum mergeam pe vremuri, când eram proaspăt îndrăgostiți. Vai, ce vremuri! Deși alte cupluri spun că iubirea lor se destramă pe zi ce trece, mie și neveste-mii ne place să credem că iubirea este ca vinul: cu cât se învechește, cu atât este mai bună. 

După o scurtă plimbare pe cărările întortocheate ale timidului vârf de munte am ajuns în fața marii uși. Până să intrăm, însă, nu am putut să nu îi observăm prezența inconfundabilului Budulai, un fost om al străzii din orașul cunoscut mie, acum devenit cioban. Stătea cu oile pe lângă această casă rafinată, contrastul dintre ei fiind foarte puternic. Uitându-te de sus în jos, puteai vedea marele acoperiș strălucitor, pereții din piatră, cu geamuri mari, pictate, cu-n semn pe care scria Marea casă a lui Năstase, deși, dacă mă întrebați pe mine, s-ar fi potrivit mai bine Micul castel al lui Năstase, deoarece casa era construită în așa fel încât să arate ca unul. Sub acest semn se afla o ușă mare de lemn, în fața căreia ne aflam chiar acum. În stânga acestei case se afla o pășune, pentru că, după cum spuneam, muntele era micuț, un pui de munte, putând trece neobservat drept deal. Totul era protejat de o pădure uriașă de brazi. Budulai se afla pe pășune, micuț așa cum este el, îmbrăcat cu haine zdrențuroase, de parcă voia să îi facă în ciudă luxului de care se bucura oricine vizita zona. N-am apucat să-l salutăm și nici nu i-am acordat prea mare importanță. 

̶  Bună, bună, oameni frumoși! Bine ați venit! 

Ușa ne-a deschis-o chiar Dinu. M-am bucurat să-l văd. Era rotund la față, cu pielea bronzată de soarele verii ce abia trecuse. Ne-a poftit înăuntru așa cum numai el știe s-o facă. Parterul era o sufragerie foarte primitoare, cu o masă mare rotundă în centru și mai multe măsuțe risipite pe-alocuri. Se putea observa o zonă separată de restul camerei: biblioteca, o cămăruță simpatică, având pereții plini de cărți și cu o masă în mijloc asemănătoare celeilalte, în spirit familial. Pe un raft se putea vedea un coșuleț plin de caiete și agende, folosite probabil de oaspeții care duceau lipsă de foi sau inspirație. Bun cum este, Dinu ne-a făcut și turul etajului, un adevărat labirint de dormitoare, toate având intrarea în Marele Hol, un râu, plin de afluenți (holuri mai mici, al căror scop era, probabil, doar impresionarea locuitorilor, deși s-au dovedit utile pentru a se crea locuri pentru plante, datorită acelor mărețe ferestre pictate). Finalui turului nostru a fost chiar camera în care eram cazați, cea care purta numărul 15 (ce coincidență!), în fața ei aflându-se chiar camera cu numărul 1, deci am mers cumva în cerc, căci tot acolo se afla și scara pe care am urcat.

Înainte de a ne culca, am fost jos, în restaurant (practic sufrageria putea fi considerată unul), pentru a lua cina împrună cu ceilalți oaspeți. Atmosfera era foarte veselă, de parcă ne cunoșeteam de-o viață. Adevărul este că, deși nu de o viață, ne cunoșteam. Eram șapte oameni la masă. Eu și Elena stăteam unul lângă altul. În stânga mea se afla Marian, băiatul (acum bărbat) cu care am fost într-o continuă competiție pe vremea când eram la liceu, iar lângă el stătea Dinu. Lângă Elena ședea Paul, un domn elegant, priceput la toate. În fața noastră erau Costel și Costică, amândoi trecuți în buletin cu numele Constantin, dar care nu aveau nicio legătură în afara gloriosului lor parteneriat în lumea afacerilor. Nici urmă de domnul doctor. Dinu ne-a spus că era sus, concentrat pe o lucrare medicală foarte importantă. Deci, eram opt oameni în clădire. Cu ciudata prezență a lui Budulai și a oilor sale, căci deja se făcuse târziu, eram nouă oameni prin preajmă. 

Am vorbit și am mâncat și am băut împreună cu aceste cunoștințe vechi până ce ne-a luat somnul de la atâtea amintiri depănate, uitând complet de ciobănașul de afară. Ar fi fost politicos să îl băgăm și pe el în seamă la această reuniune de actuali și foști locuitori ai Orașului. În fine, ocazia a fost ratată. Pe la unsprezece ceasuri ne-am retras cu toții la culcare. Am avut plăcuta surpriză ca vizavi de noi să fie cazat chiar Paul, un adevărat gentilom. I-am urat noapte bună și am intrat în camera noastră. 

̶  Te iubesc, spuse Elena cu o privire plină de recunoștință.

̶  Și eu! Sper că o să îți placă vacanța noastră!

̶ Sunt sigură de asta! Știi, îmi aminteam de ziua în care ne-am cunoscut. Mai ții minte? Eram la liceu, un liceu de prestigiu. Amândoi eram speriați. În ciuda acestui lucru, doamna de chimie ne-a recunoscut talentul!

̶  O, da, doamna de chimie! Cred că ea ne-a făcut cunoștința, nu?

̶ Da, ne-a pus să lucrăm împreună în laborator… Probabil făceam experimente cu… ah! Nu mai știu! 

̶ Oricum, nimeni nu mai amesteca substanțele cum le amestecai tu! Erai cea mai deșteaptă din clasă! Vai, imediat m-am topit după tine.

Îmi zâmbi.

În dimineața următoare eram la micul dejun când am fost surprinși de apariția unui oaspete nou: Victor. Nu l-am mai văzut niciodată. Purta un costum negru și pălărie asortată. Era grăbit. Și-a lăsat valiza pe masă.

̶ Nu o atingeți… încă… Un dans perfect echilibrat va aduce apa mării aici, astfel arătându-se ceea ce a fost de mult scufundat. Să se spele toată mizeria.

Nu ne-a salutat, nici nu ne-a urat poftă bună, doar a lăsat valiza pe masă și a plecat. După ce și-a lăsat, probabil, bagajele în cameră, Victor a revenit și l-a tras pe Dinu deoparte. Din câte am înțeles, îl căuta pe domnul Năstase. Restul ne-am continuat masa în liniște, căci eram obișnuiți cu toți nebunii ce își găseau leac în mâinile pricepute ale proprietarului. Odată, Budulai a venit la doctor pentru că nu își mai găsea urangutanul, jurând pe toți sfinții că se va răzbuna pe toți cei care l-au aruncat pe străzile Orașului.

Restul zilei a decurs relativ normal. Nimănui nu îi mai păsa de valiză, de Victor sau de turma de oi ce mereu dădea târcoale casei. Eu și Elena am făcut o plimbare pe vârful de munte timid celebrând dragostea noastră. Ne-am culcat liniștiți, plini de un sentiment de împlinire.

̶ Trezirea, urgent! se auzi Dinu bătând cu pumnii în ușă. 

Era dimineața. Am alergat cu toții către camera lui Victor. Fostul ei habitant zăcea inert pe podeaua rece. 

̶ Eu și Paul l-am întors pe toate părțile, însă niciun indiciu! Nimic! Nu mai e ca la liceu… Pfoai, cine m-a pus să vin? Criminalul nu știu cum i-a făcut felul, dar zici că pur și simplu i-a scos sufletul, spuse Marian.

̶ Da, da, într-adevăr. Nimic! Absolut niciun indiciu! După ce că e un ciudat, ne-a mai și lăsat cu atâtea pe cap, Doamne iartă-mă! Stimați cetățeni, avem o problemă!

Măi să fie! Acum eram opt oameni în clădire și un cadavru. În plus, pe masa din sufragerie era o valiză acum a nimănui, aceasta fiind însoțită de o ghicitoare. În ce romane polițiste ne mai aflam?

În acea zonă montană nu era nimeni, așa că poliția urma să ajungă în câteva zile. Cum nu știam cât de periculoasă avea să fie decizia plecării din cauza prezenței unui criminal, am decis să rămânem acolo și să lucrăm împreună, căci ne cunoșteam și, mai ales, fiecare părea că era cuprins de un spirit eroic.

Am deschis valiza. În ea se afla o sticluță cu o soluție neidentificată și o pipetă. Atât. Paul a făcut o decizie nu foarte înțeleaptă și a gustat o picătură. Acru. Și arzător. Ce legătură are apa mării cu substanța arzătoare și, mai ales, cu spălatul mizeriei sau dansul?

Ne-am adunat la masa din bibliotecă și am început să discutăm. Dinu a adus cealaltă valiză a lui Victor. În ea erau cărți, multe cărți. Am scotocit prin ele. Tot ce am găsit a fost o hârtiuță pe care era scrisă o rețetă de săpun cu levănțică și o agendă cu câteva pagini lipsă. De asemenea, cărțile erau despre Marea Neagră, psihologia umană, tot felul de sfaturi pentru afaceri, manuale școlare, povești de dragoste, poezie eminesciană și niște discuri cu diferite valsuri… Chestii specifice unui tânăr pasionat de cunoaștere. La fundul valizei era un păhărel gradat până la 100 ml cu un bilețel pe care scria «Să fie apă din Marea Neagră aici». Am întors problema pe toate părțile. Desigur! Doctorul ne putea ajuta, el era cel mai școlit!

Eu și Dinu, în ciuda protestelor celui din urmă, ne-am dus sus să-l căutăm, însă doctorul a țipat din camera lui să-l lăsăm în pace să lucreze.

̶ Dar, domnule doctor, am zis eu, e o crimă aici! Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră!

̶ Poliția a fost anunțată! Ce mai vreți să fac? Să-i fac o injecție criminalului până când plânge că-l doare popoul?

Atunci Dinu mi-a șoptit:

̶ Lasă, nu mai are rost… Tata și-a pierdut cunoștințele odată cu mințile… Tot ce face acum este să zacă în camera lui prefăcându-se că lucrează, sănătatea lui degradându-se de ani buni. Îmi pare tare rău că am ascuns asta și că vă îngreunează, chiar nu vreau să fiu un plângăcios, dar mă întristează că nu vă pot ajuta în privința lui…

Ne-am întors în bibliotecă. Marian mi-a aruncat o privire urâcioasă, așa cum obișnuia s-o facă la liceu. Nu știu de ce ne întreceam din orice, probabil doar din cauza ambițiilor caracteristice tinereții. Amândoi voiam să salvăm Orașul, căci încă de pe atunci era în declin, dar eram în competiție, desigur. Paul mereu ne-o lua amândurora înainte, așa că singurul moment în care eram de acord era atunci când ne uneam împotriva lui. Acum, însă, am trecut peste aceste figuri prostești și ne înțelegeam tustrei ca niște bărbați în toată firea, nu ca niște mucoși de liceu. 

Adevărul este că această crimă ne-a făcut pe toți mai morocănoși.

̶  Nu, nu! Ce faci, bre, Costele? Niciodată nu mă asculți!

̶ Taci, omule, nu vezi că ai să ne bubui? Nu știi ce faci!

Costică și Costel au început să nu se mai înțeleagă așa de bine, tensiunea dintre ei fiind resimțită în toată camera. Doar eu, Dinu și Elena ne păstram calmul, eram echilibrați.

̶  Echilibru! Substanța aceea din sticlă este acră, nu? a întrebat nevastă-mea.

̶ Da! Și încă mă arde limba! E un acid, trebuie să fie acid!… Trebuie stins, nu-i așa, stimată doamnă?

̶ Bingo! Problema este că nu știm cu ce trebuie să îl stingem, ce tip de acid este și câtă substață să punem.

̶ Bine, doamnă Mendeleev, spuneți-mi ce legătură are săpunul… de levănțică, interveni Costică.

Elena a rămas pusă pe gânduri. 

̶  Chiți! Mioara! Be-he-he!

Afară se auzea Budulai strigând după oile sale. Le pierduse. Dacă le-a pierdut, asta însemna că nu a stat cu ele astă-noapte. Poate ar fi momentul să pornim un interogatoriu…

Desigur, fiecare oaspete a stat cuminte în camera lui, Dinu a stat de gardă, ca de obicei, dar nu a auzit și nu a văzut nimic suspect, iar Budulai era de negăsit atunci când ne-am decis să-l căutăm.

Am mai făcut o tură până în camera lui Victor. Paul s-a dus la baie și, când a revenit, i-a spus Elenei că nu era săpun de levănțică. Am râs, însă ea a devenit serioasă. 

̶  Ce fel de săpun era?

̶ Eu îl fac în casă, spuse mândru Dinu. Jos, în cămară. Nu-i așa că-i foarte hidratantă rețeta mea?

̶  Da’ ce pui în săpunul ăla, Dinule? a intervenit Marian. 

̶  Păi… grăsime… niște sodă…

̶ Soda caustică! Hidroxidul de sodiu și acidul clorhidric formează apă sărată! Asta e chmie de clasa a VII-a! Acidul din sticlă trebuie să fie acid clorhidric!

̶ Bine, măi, Costel Chimistule! Știam eu că ești un om capabil când te-am ales ca partener.

Chimistul i-a zâmbit lui Costică. Ne-am grăbit spre valiză. Dinu a adus soda. Am pus în păhărelul gradat acid și sodă și… nimic. Concentrații! Probabil soda era în exces. Am căutat concentrația apei mării la 100 ml și, cu câteva calcule stoichiometrice și mai multe calcule pe baza concentrațiilor, am reușit să ne ocupăm toată ziua și să obținem o soluție perfectă, însă nu am avut parte de niciun rezultat. Valiza nu a dezvăluit niciun compartiment secret, în ciuda eforturilor noastre de chimiști foarte iscusiți, deși ar fi fost copilăresc să se întâmple așa ceva. Ne-am dus triști la culcare.

În cea de-a patra zi a șederii noastre se simțea o atmosferă dezolantă. Cu toții eram demoralizați și începeam să nu mai avem încredere unul în altul. Nimeni nu știa cine este Victor, cu atât mai puțin de ce a fost ucis într-un mod atât de eleborat imediat după ce ajuns sau ce legătură aveau valizele lui cu ceva ce părea important de știut. Toți, cetățeni și foști cetățeni ai Orașului, ne simțeam neputincioși. Oricum, eram deja, căci nu am mai putut face nimic ca să ne salvăm orășelul de la moarte. Ușor-ușor, marile firme din el au dat faliment, rămânând doar câteva hoteluri și pensiuni, ba chiar au și înflorit. Din vechiul loc plin de viață a mai rămas doar un loc de buget pentru turiști. Localnicii au început să fugă spre iluzia unei vieți mai bune, însă sentimentul că orașul nașterii lor moare încet, dar sigur îi bântuie la orice colț.

Stăteam împrăștiați la măsuțele răsfirate prin cameră, nedorind să ne mai vedem. Cine e Victor și ce voia de la noi? Paul s-a ridicat și a propus să mai încercăm să neutralizăm soluția, însă nimeni nu a mai vrut să asculte. Făcusem destule calcule, ne ostenisem atâta și, să fiu sincer, dacă soluția era apă sărată de o concentrație anume, atunci am fi putut pune de la început apă de la robinet și niște sare. Ce era așa de special în stingerea acidului cu sodă?

L-am rugat pe Dinu să îmi arate cămara ca să putem duce soda înapoi și să aducem niște mirodenii pentru prânz. Acesta mi-a primit ajutorul cu o jumătate de zâmbet, arătând intenția de a fi binedispus. 

Cămara era o încăpere destul de încăpătoare, pavată cu dale de piatră bătute direct în pământ. Trebuiau să aibă mai mult de treizeci de ani, căci erau foarte bine bătute. Într-un singur loc, însă, păreau puse mai recent. Era o porțiune de lângă dulapul pe care se aflau tăvile cu săpun, cam de mărimea unei căzi, poate un picuț mai lată. L-am întrebat pe Dinu dacă fusese vreun beci pe acolo.

̶ Nu, probabil a fost pământul mai ud sau răscolit de vreun vierme. Nu s-a mai întâmplat asta cât timp tata era sănătos, nu… De când și-a pierdut mințile parcă totul a luat-o razna. De trei ani mă simt epuizat, căci trebuie să fac și treaba lui, și treaba mea. Știi, câteodată am impresia că acela nu ar mai fi tata, dar este imposibil! În fine, ajută-mă să cern făina, te rog.

Ne-am întors în sufragerie. Peste ceva timp, Costică s-a ridicat de la măsuță.

̶  Trebuie să știți ceva: cred că l-am mai văzut pe Victor.

S-a uitat spre Costel. Au dat amândoi din cap. Toată lumea era numai ochi și urechi.

̶ Ceea ce urmează să spun nu este tocmai ortodox. Știți prea bine pensiunea noastră, Colțul Constantinilor, doar este una dintre puținele afaceri care încă au mai rămas în picioare acolo. Ei bine, succesul nostru se datorează… Nu mai suport! spuse plângând. Știți, în lumea afacerilor nu este totul curat! Vai, dar dacă pățesc ce a pățit și bietul de Victor? Ei se pricep să ascundă cadavre.

̶ Costică, adună-te! Oameni buni, în Oraș este o societate plină de afaceriști corupți, ca mine și Costică. Cum credeți că am avut atâta succes? Victor a încercat să îi demaște, atâta știu. Ce a știut Victor de a fost ucis, asta nu mai stă în puterea noastră. Ceea ce-i cert este că acel criminal este prin preajmă și ne va vâna pe toți dacă află că ne îndreptăm spre adevăr, așa că scrieți-vă testamentele. Doamne, iartă-ne!

S-a făcut o liniște mormântală. 

̶ Oamenilor, mă aud eu că strig, este timpul să căutăm acele cadavre! Luați niște lopeți și haideți în cămară!

Eram toți strânși cu lopeți în mână lângă porțiunea din cămară de mărimea unei căzi, sau, mai bine zis, de mărimea unui adult. Am scos dalele și am săpat, însă pământul de dedesubt nu prezenta semne că ar fi fost deranjat de mai bine de trei decenii. Atunci, Elena s-a îndreptat spre marele butoi plin cu sare.

̶ «Apa mării aici, astfel arătându-se ceea ce a fost de mult scufundat»… Răscoliți sarea! Este suficientă cât să ne ajungă la toți timp de un veac. Probabil că vinovatul nu a avut timp să îngroape ceea ce era de îngropat, așa că a apelat la alte mijloace.

În ciuda tuturor superstițiilor și zicătorilor, am răsturnat disperați butoiul cu sare. Am avut parte de o surpriză: acolo se afla cadavrul domnului Năstase. Șoc și groază! Cadavrul nu părea proaspăt, putea să stea în sare de câțiva ani buni. Dar, dacă domnul Năstase era acolo, în cămară, atunci cine era acel doctor morocănos?

Am dat buzna în camera lui, însă era de negăsit, așa cum ne așteptam. Ne-am adunat la marea masă. Nu voiam să mâncăm. Dacă am fost otrăviți? Atunci ne-am hotărât să facem o autopsie. Aveam cunoștințe din cărțile domnului doctor, iar Dinu avea o oarecare îndemânare de la gătit. Într-o cămăruță locuită doar de cei doi morți, căci acolo îi dusesem, ne-am desfășurat operațiunea. Cu un cuțit de bucătărie au fost făcute niște tăieturi mai mult sau mai puțin asemănătoare unui medic legist avizat. Ceea ce făceam nu era întocmai legal, bineînțeles, însă disperarea nu ne-a lăsat altă cale. Nu am găsit niciun semn de otrăvire, înțepătură de ac sau vreun semn de protest din partea decedatului, în ciuda tuturor testelor și substanțelor pregătite de Elena. Nimic din ceea ce era în cărți nu se potrivea cu situația noastră. Oricum, aveam de-a face cu un ucigaș foarte iscusit. Am decis să abandonăm motivul deceselor, căci era mai importantă rezolvarea misterului.

Am început să cotrobăim prin toată casa. Nimic interesant, doar niște hârtii mototolite sub patul lui Victor. Se potriveau perfect agendei. După conținutul lor, se pare că Victor descoperise rețeta pentru substanța misterioasă, un compus experimental care se injecta, aparent.

L-am căutat pe Budulai pentru a-i împrumuta o oaie în scopuri științifice.

̶  Ci se petrece? E ceva… important?  Aț’ aflat ceva? Hai… spuneț’!

I-am spus doar că voiam o friptură. Ne-a privit cu dispreț, căci nu îl invitasem și pe el. I-am simțit privirea și ne-a părut rău. Atunci i-am cerut două oi și l-am invitat și pe el la cină. 

În timp ce Dinu, Constantinii și Marian pregăteau friptura dintr-o oaie, eu, Paul și Elena am preparat compusul și i-am făcut celeilalte oi o injecție. Nu s-a petrecut nimic. La cină am vorbit cu toții ca în prima zi, însă Budulai se uita încruntat la noi. Probabil iar nu își găsea urangutanul. 

După ce am terminat de mâncat și povestit, de data aceasta mai puțin încântați, l-am condus pe ciobănel afară și i-am plătit oile sacrificate. 

̶  Mulțam! cântă el, repezindu-se spre pajiște, zburdând asemenea unui cățeluș.

Înapoi în cămară, oița își dăduduse duhul. Încă părea proaspătă, deci am constatat că acelui compus îi lua câteva ore să își facă efectul, ceea ce împiedica posibilitatea ca ucigașul să fi acționat noaptea. Dacă Victor murise fix când s-a dus să îl caute pe doctor, ucigașul ar fi putut să acționeze încă de dinaintea sosirii lui, aproape de casă. Dacă murise noaptea, ucigașul era din casă, însă ar fi acționat după-amiaza. Paul și Marian i-am mai făcut o vizită și ne-au comunicat că duhul îl părăsise seara, deci fusese injectat în momentul în care și-a dus bagajele în cameră. Probabil că ucigașul îl aștepta acolo. A simțit o înțepătură, așa că a vrut să îi spună doctorului ceea ce știa, dar a descoperit identitatea lui falsă. Nu mai avea timp să ne dea toate aceste explicații și, ținând cont de faptul că își anticipase moartea încă de dinainte să sosească, ne-a lăsat indicii pentru a afla ceea ce bănuia deja.

̶ Costel și Costică, spuneți-ne mai multe despre această societate coruptă, a rostit Marian gânditor.

̶ Păi, se numește Marea și oricine i se alătură nu mai are scăpare. Ne folosim de avocați corupți și, în cel mai rău caz, crime pentru a scoate de la putere pe oricine are succes pentru a ne îmbogăți noi. Suntem plini de trucuri murdare, lacomi… Se pare că dacă ai suficienți bani nu mai trebuie să respecți principiile morale. Dacă o trădezi viața ta este distrusă sau chiar luată. Vai, Costele, ăștia o să ne omoare!

̶ Hmm, viață distrusă… Budulai! Nu ați văzut cât de urât se uita la noi și, mai ales, că mereu este prin preajmă, de parcă ne-ar spiona?

̶ Bine, Mariane, dumneata spui că Budulai, amărâtul de Budulai, are un plan ascuns pentru a se răzbuna pe toți cei care l-au aruncat pe străzi, pentru că Budulai, Budulai!, ar fi fost un om de afaceri corupt… Budulai, pentru numele lui Dumnezeu! Iartă-mă, dar ceea ce afirmi nu are sens!

̶ Nu, Paul, să știi că Marian poate să aibă dreptate. Nimeni nu știe de ce sau cum a ajuns pe străzi. Nici nu știm cum de a ajuns cioban și de ce fix aici, lângă domnul Năstase, sau, mai bine zis, domnul Nenăstase, spuse Costică, care până acum a stat încremenit pe scaun. 

̶ Oameni buni, dacă Budulai l-a omorât pe tata, jur să îi pun pielea-n băț, spuse Dinu, ștergându-și lacrimile. Dar cine s-ar fi dat drept taică-miu și cum de nu mi-am dat seama?

Urma o tăcere. Am urcat în odăița domnului Nenăstase pentru a căuta indicii. Nici urmă de vreun testament, un jurnal sau orice alt document. I-am admirat sinistrele tablouri cu sirene moarte pe malul mării și sturionii puși la păstrare în borcane pentru studiu. Era dezordine, praf peste tot.

̶  Dinule, de cât timp nu ai mai făcut curat?

̶ Nu mă lăsa să fac curat. A zis că dezordinea îl inspiră să lucreze la chestiile lui medicale, așa că nu m-am mai pus cu el. Însă aceste tablouri, nu, nu erau aici dintotdeauna și, dacă stau să mă uit atent… Acesta nu are praf pe el!

A scos tabloul de pe perete și, în spatele lui, se afla o notiță pe care scria: «DEJA AȚI AJUNS PREA DEPARTE. MAREA VĂ VA ÎNGHIȚI!». Sub pătura de pe patul nefăcut se afla ceva. Dinu a tras-o și i-a descoperit cadavrul domnului Nenăstase. Liniște.

̶ Budulai a fost în casă! Mereu e pe lângă noi! Trebuie să îi aflăm povestea, spuse Marian plimbându-se prin sufragerie. Nu știți că mai mereu cel mai puțin suspectat este chiar vinovatul?

̶  Marian, nu te supăra, dar cred că ești prea supărat, a zis nevastă-mea.

̶ Elena, ești nebună? Avem trei cadavre în casă și tu vrei să nu fim supărați. Ce urmează să mai propui, să dansăm vals?

̶ «Un dans perfect echilibrat va aduce apa mării aici», asta e! Ce aduce apa în Marea Neagră?

̶  Dunărea?

̶  Albastră! Dinu, unde sunt discurile?

̶  Ești nebună!

̶ Adu-le! Victor pare să fie mai inteligent decât criminalul. Adu discurile!… Așa, mulțumesc. Hai să ascultăm un dans perfect echilibrat, Dunărea albasră!

Muzica răsuna în toată sufrageria. Cu toții eram foarte confuzi. Aveam trei cadavre în casă și noi ascultam discurile unuia dintre ele. Dar, la finalul melodiei, o voce profetică a spus: «Cel ce a comis o crimă se numește criminal. Cel ce își va omorî tatăl este un monstru».

̶ Nu pot să cred, Dinu! Cum ai putut spuse Paul. Cu toții am avut încredere în tine, iar tu ce ai făcut, monstrule?

Toți s-au repezit către fiul proprietarului.

̶ Stați așa, nu vă grăbiți. Dacă Dinu era criminalul, atunci el și-ar fi omorât tatăl acum câțiva ani. Înregistrarea a spus clar «cel ce își va omorî tatăl» și nu «cel ce și-a omorât tatăl». Ținând cont că înregistrarea este de dinaintea morții lui Victor sau a domnului Nenăstase și că Victor este prea tânăr pentru a avea un copil de vârsta noastră, criminalul este fiul celui care i-a preluat identitatea proprietarului.

̶  Ar putea fi Budulai? întrebă Marian.

̶ Nu, Budulai este incapabil. Nu i-ați văzut acțiunile? Nu l-ați văzut cum se comportă cu oile? Este prost, scuzați-mi limbajul. Crima asta are nevoie de cineva inteligent și iscusit, iar Budulai este departe de ambele însușiri.

̶ Ai dreptate, Paul. Cred că cel mai bine ar fi să căutăm semne distincte pe cadavrul falsului proprietar pentru a-i putea identifica fiul.

Am răscolit sărmanul cadavru până când am ajuns la degetele de la picioare. Ne-am uiat foarte bine, jucându-ne de-a doctorii și de-a detectivii. Am găsit că piciorul drept era mai scurt decât cel stâng. Criminalul nu avea picioare egale, da! Un dans perfect echilibrat! Aveam nevoie să găsim pe cineva cu un picior mai scurt decât altul și… gata! Iadul avea să se sfârșească. 

̶  Costele, cred că am fi niște Poiroți excelenți!

̶  Da, Costică, cei mai Poaroți! 

Ne-am dus plini de speranță la culcare.

În dimineața următoare, Elena nu s-a mai trezit. Am auzit-o că vorbea în timpul nopții despre criminal și pantofi, dar nu am auzit un nume. Acum, cadavrul ei se afla necuvântător lângă mine. Elena! Scumpa mea soție deșteaptă, scumpa mea soție care avea să ne scoată din necaz! Am ieșit furios din cameră. L-am strigat pe Dinu, dar Dinu era de negăsit. 

Jos, Costel țipa la Marian.

̶  De ce nu ai recunoscut că și tu ești în societate, Marian? Tu ai fost, nu-i așa?

̶  Nu, Costele! Eu sunt un laș, nu ca tine sau ca prietenul tău! 

̶  Că ești laș știm cu toții!

̶  Ce se petrece? am întrebat eu cu lacrimi în ochi.

̶  Unde e Dinu? Trebuie să vorbim cu el. Nevastă-ta unde-i?

̶  E moartă. Ce naiba se petrece?

̶  Marian ne-a ascuns tuturor faptul că și el e în societate.

̶  Și când aveați de gând să spuneți?!

̶  Abia am aflat…

̶  De unde ați aflat?

Mi-au povestit că în această dimineață au scotocit prin valiza lui Victor și au găsit într-o carte un bilețel pe care scria că cel ce poartă numele mării face parte din ea.

̶ Stai, Costele, că acum se leagă! Tu și Costică nu v-ați gândit că în prima zi biletul nu era acolo? spuse Dinu gâfâind, căci auzise conversția. Oameni buni, am găsit un testament făcut acum un an! În el scrie că sunt dezmoștenit! Averea îi este lăsată lui Dorin Costel Vulturu, căci cică el l-ar fi îngrijit pe taică-miu care nici măcar nu mai era taică-miu! Habar n-am cine e Dorin!

̶  Un nume fals, probabil… Criminalul își va schimba numele sau și l-a schimbat deja…

̶  Cât de legal este să faci așa ceva, Costică?

̶ Nu știu… Oricum, criminalul se crede deștept și sigur are și alte planuri, iar dacă e corupt, legea nu mai contează. Și așa a încălcat-o destul!

Paul a coborât și el. I-am povestit totul. Cu toții eram îngrijorați. Ne-am strâns la masa din bibliotecă. Le-am verificat picioarele tuturor, dar cu toții aveam picioare egale. Eram într-o înfundătură. Sus se auzeau pași.

̶  Criminalul!

Elena a coborât. M-am uitat perplex la ea. Nu înțelegeam, trebuia să fie moartă. Substanța e letală! 

̶ Am făcut un antidot. Substanța aceea experimentală este relativ ușor de neutralizat… Criminalul se crede deștept, un artist, un geniu. Când am început să simt dureri mari în timpul nopții mi-am administrat antidotul și acum sunt bine! 

Am îmbrățișat-o. O iubesc atât de mult! 

̶ Știți, când ești pe cale să mori parcă îți vin cele mai bune idei… Pe cine suspectăm noi cel mai puțin că ar fi vinovat?

̶ Păi, fiecare din noi ar avea un motiv… Chiar și tu, Elena, ai putea fi! De unde să știm că nu tu ai fost? Ia să-ți vedem picioarele!

Le avea egale. Oricum, cu cât ne gândeam mai mult, cu atât părea mai puțin plauzibilă ideea. Nu era obligatoriu ca vinovatul să aibă picioarele de dimensiuni diferite! 

̶  Budulai! exclamă Paul. Pe Budulai îl suspectăm cel mai puțin!

̶  Budulai este incapabil, după cum spuneai, Paule. E în stare să își piardă și capul! 

̶  Atunci cine? Dinu? Marian? Bărbată-tu? 

̶ Cine ne-a dat atâtea indicii? Cine ne-a condus direct în cămară, unde se afla marele secret? Cine i-a anticipat acțiunile criminalului? Cum putea să știe atâtea lucruri?

̶  Femeie, Victor e mort tocmai pentru că știa atâtea lucruri!

̶ Oare? Doar pentru că noi credem că acela e chiar Victor? Dacă a reușit să îi găsească o sosie atât de credibilă doctorului, nu ar putea să găsească una și pentru el? Cine știe unde se ascunde…

̶  Ce dovezi avem?

̶ Valiza! Aduceți valiza!

În valiză era un bilețel pe care scria «Bine jucat!».”

Victor mototoli paginile din agendă. Fața lui se încruntă. Nu îi venea să creadă că un afurisit cu aere de Poirot a reușit să își dea seama de crima lui genială. Victor era un geniu! Atâta plănuire! Pretextul era perfect: un băiat respectabil ce lupta împotriva crimelor. Nu îi venea să creadă că s-a lăsat ghidat de emoții, că dorința de a-i fi recunoscută opera de artă și remușcările aduse de acest plan au început să îl consume. Tatăl său îl amenința că va spune totul, căci vina era insuportabilă.

̶ Eu nu sunt un plângăcios ca tata! mârâi el bătând cu pumnul în masă. Eu nu sunt ca tatăl meu!

A început să zbiere. Cum a putut să dea atâtea detalii? Bineînțeles că doar criminalul putea să știe atâtea lucruri! Nu mai putea să respire. S-a rezemat cu spatele de perete tremurând. Nimeni nu trebuia să știe că el nu a omorât doar în acea casă, nu, căci crimele lui nu se rezumau doar la averea unui amărât de doctor. Victor trebuia să fie în continuare o minte mare din spatele Mării, doar era un lord (pentru liniștea cititorului, literele rearanjate din „Dorin Costel Vulturu” formează, mai mult sau mai puțin, sintagma „Eu sunt Lordul Victor”). Da… A început să zâmbească.

̶  Am un plan. 

Apusul se lăsă încet peste Marea casă a lui Năstase, lăsând misterul Lordului Victor pentru altă dată.

Citește și: Viața se cere trăită, gândită, sculptată

Dans unguresc nr. 5

Sursă ilustrație: Zări Alb Astre

La malul râului Drava, într-o tavernă ungurească uitată de vreme, îl voi purta pe dragul cititor al acestui articol de acesta îmi permite a o face. O tavernă unde în zilele ei de glorie nu exista noapte de răgaz între cântecul benzilor de țigani și dansul înfierbântat al petrecăreților ce își promiteau încă numai o noapte de voie bună, un sălaș pentru poeți și civili deopotrivă, femei singure și, în căutarea lor, bărbați ce își uitau acasă femeile în schimbul unui pahar în plus de tărie.

În această tavernă mică și șleampătă găseam odinioară și reședința unei impresionante comunități de coabitanți, mai puțin luate în seamă ce-i drept. Cot la cot cu oamenii, paraziții menajeri, dând dovadă de o admirabilă destoinicie, își dezvoltaseră propriul sistem rudimentar de conducere, de justiție, de divertisment și variate alte sisteme prea neimportante pentru a fi enumerate, căci acestea le erau principalele ocupații. Voi lăsa totuși la latitudinea imaginației dumitale a colinda liniștită în privința îndeletnicirilor acestor mici ființe, căci nu se va putea abate prea departe de adevăr. În rândul paraziților îi vom găsi și pe principalii fruntași ai aceste povești, prezentarea cărora mi-o voi asuma întru totul: Conka, gândac de bucătărie, Niquita, șobolancă. Atât vă trebuie a ști pentru moment, fiți încredințat.

Îi puteam găsi sub o masă, în aceasta toridă seară de lună iulie – întâmplare bizară, căci șobolanii și gândacii nu au obiceiul de a se intercala. Nu le era interzis, bineînțeles, aici nu e vorba de vreo Romeo et Julietta au tuyaux d’égout*, atât că cele două clanuri purtau o evidentă aversiune reciprocă – gândacii erau, ca fapt vast acceptat, oportuniști ce pândesc în întuneric, fără posibilitatea de a-și vâna singuri hrana, iar șobolanii, deși respectați în ierarhia Lumii de Jos a tavernei, nu reprezentau pentru gândaci mai mult decât o adunătură de mamifere greoaie, îmblănite și lacome, lipsite de dibăcia lor de șarlatani înnăscuți. Conka și Niquita știau unul de existența celuilalt. Vezi dumitale, în a afirma că se cunoșteau am comite o exagerare, dar cum toți ne luăm ocazional libertatea de a judeca tăria caracterului unui individ după reputația acestuia – reputație ce, adeseori, îl precedă – acesta era cazul și pentru ai noștri doi nu-chiar-prieteni-ci-mai-mult-cunoscuți. „Am auzit de tine” era un termen de care amândoi se izbeau cu suficientă frecvență, deși nu erau sfinți în a-l folosi ei înșiși „Am auzit de tine” îi spuse Nichita lui Conka în timp ce acesta amesteca un set de cărți în pregătirea partidei de Ferbli ce aveau să o joace. „Ce-ai auzit?” răspunse el distras. „Că ai degete de argint.”

Șobolanca făcea referire la vorba răspândită că gândacul avea obiceiul adeseori a trișa. Vorba fie între noi, zvonul nu era nefondat, dar mai mult nu voi spune, căci nu doresc să-i stric imaginea micuțului meu protagonist. Niquita își reajustă eșarfa, și, trecându-și laba prin blana bine pieptănată din spatele urechii, îl privi pe gândac. Era o fată frumoasă, cu trăsături fine, mult desprinse de încleștarea meschină a unui bot de șobolan. Ochii negri ce-i purtau ca o coroană genele dese reflectau o căldură răbdătoare lipsită de severitatea vârstei. Botul i se alungea grațios în continuarea arcuirii fine a sprâncenei și se termina într-un nas mic și umed, cusut ca un nasture de satin pe chipul unei păpuși din vitrină. „Nu-ți încerca norocul cu mine, că te mănânc cu aripi cu tot!” Acesta îi zâmbi fără a acorda prea mare atenție cuvintelor ei. „Da? Am auzit și eu câte ceva despre dumneata!…” Niquita nu îi oglindi întrebarea, căci știa deja tot ce era de povestit sub numele ei.

Aberații, multe dintre ele, căci, spre deosebire de Conka, care juca de dragul.

*Romeo et Julietta au tuyaux d’égout – Romeo și Julieta underground jocului (și al câștigului bineînțeles), Niquita pierdea seri la rândul amestecând și reamestecând același pachet de cărți, în runde multiple, fiindcă îi lipsea compania. Nenecesar de comentat era faptul că ambii își dezvoltaseră o mână în anii petrecuți cu diverse găști de o moralitate îndoielnică. Niquita trânti prima carte pe masa de joc, fără a-i da gândacului opțiunea de a începe partida, cum îi stătea în fire. Lumina arămie a tavernei îi juca pe suprafața lucioasă a ochilor ca o flacără de fitil. La ce bun să fii frumos dacă ești mort de foame și târât prin zgura de viață, la finalul zilei? În jurul lor seara ardea în ritm mocnit. Era poate una dintre puținele în care dușumelile nu țopăiau din pricina unei hore încinse încă de la ora zece noaptea și dansate neoprit până la trei dimineața următoare. Numai basul muzicii lăutărești, acum mai domoală și mai atmosferică decât fusese cu câteva ceasuri în urmă le gudură oasele micuțe. Acompaniind basul, în aer dansa vocea unei singure viori – cu atâta jale și gratie se arcuia această voce subțire ca o nălucă, că ai fi zis că ansamblul de instrumente muzicale ce o însoțeau cândva o lăsaseră pribeagă în acest colț de lume, iar acum le plângea dorul. Cuprinsă de emoție, Niquita își mângâie coada.

„Mi-e frică de iarna ce are să vină. Nu am mai prins vreodată timpul rece”, îi mărturisi gândacului, deși nu știa întocmai de se simțise nevoia de a o face. Găsea ceva simpatic, de-ar fi fost să caute răspuns, în firea desprinsă și aparent nepăsătoare a acestuia. El o privi prin sprânceană deasă și, în lipsa de tandrețe îi răspunse:

„Ce-i e lumii un pesticid în plus sau în minus?” Niquita îl fixă din priviri lung, mai rănită decât îi convenea a admite.

Se făcu brusc lumină la mica lor masă improvizată din capace de sticlă de bere și, buimaci cum erau, le luă mai puțin de o clipă să conștientizeze adevărul faptului împlinit – fuseseră descoperiți de către oameni. Deși, ce-i drept, nu era o sentință sigură la moarte pentru cei de soiul lor, era un adevărat ghimpe în gât când oamenii se trezeau a li se amesteca în treburi. Începea, de obicei, excepție nefăcând nici de data aceasta, cu strigătele asurzitoare ale unei femei, urmate apoi parcă după indicațiile unui scenarist, de zguduituri puternice în podea – bărbatul damei venind să-și afirme în fața nevestei dominanța asupra unor biete ființe (care mai că îi ajungeau până la gleznă). Mare ipocrit! De ar fi avut doar tot atâtea de spus în ocupațiile casnice, poate că nici nu s-ar fi regăsit în situația dată, dar asta nu îmi permit a comenta – fiecare cu ale lui… Vedeți acum, situația în care se găseau Niquita și Conka era una de o natura mai sensibilă, căci nu aveau de-a face cu unul, doi proprietari obosiți de viață ce căutau să-i strivească și să le taie mațele pentru ca apoi să se întoarcă la pașnicele lor îndeletniciri, ci cu un local plin ochi de persoane aflate în diferite grade ale stării de ebrietate, numai gata să se agite în crearea unui haos infernal. Strigă o femeie, apoi strigă o alta. La distanță, din bucătărie probabil, se auzi și bărbatul.

Fără timp rămas de gândit, Conka sări în blana Niquitei și amândoi goniră cu ce părea a fi o milă per ticăitul unui minutar. Lumina scăzută a localului brusc deveni orbitoare, iar în zarva creată de însăși prezența lor, Niquitei începu a-i vâjăi capul. Fugi, fugi fără perspectiva de a se mai opri vreodată – se ciocni de un pantof lăcuit, apoi de un altul, dar pe dușumeaua umedă și umflată de vreme finele ei gheruțe continuară a alerga. Căută de jur împrejur o cale de scăpare, căci inima îi bătea să-i sară din piept, și zări spre ușurarea sa și a trândavului ce-i stătea acum bine lipit de piele, tocmai în colțul opus al salonului o fereastra deschisă. Șobolanca prinse curaj, căci simțea că-și intrase deja în mână, și, dacă ar fi fost s-o întrebi, ar fi negat în draci, o distra teribil spaima ce-o împărțea cu gândacul și patină acum grațios printre picioare de damă, scaune și o mătură a cărei eșuată misiune nu fusese alta decât să o plesnească în cap. Hop! se cocoță pe-o masă – ultimul giumbușluc în slalomul nebun către libertate și, când simți pe mustăți prima adiere a serii, oftă cu atâta bucurie și patos cum nu o mai făcuse în viață ei până atunci – apoi izbucni în hohote. Bravo! O admirabilă reprezentație! De-ar fi concurat pentru echipa olimpică, se gândi ea în timp ce râdea cu poftă, s-ar fi calificat cu ușurință pentru o veritabilă medalie de bronz. Conka, deși profund tulburat, o descalecă și, după ce se opri din tremurat, se molipsi și el de râsul fetei, chiar dacă nu știa întocmai pentru ce râdea.

„Aș putea înfrunta și frigul!” strigă ea. „Da!” strigă și Conka și-și plecă capul ca un tembel. „Și zăpadă!”„Da!” „Mai ales zăpadă! Ah, ce romantic!” strigă Niquita cu gândul la streșinile caselor acoperite în straturi pufoase de vată de zahăr, topit în țurțuri cristalini. „Cât despre tine” miji ochii la gândac, căci în ciuda abruptei schimbări de spirit nu trecuse cu vederea pungășeală comisă de acesta. Conka, ale cărui antene încă bâzâiau agitate din pricina alergăturii, lasă gura să i-o ia pe dinainte: „Sărutați-aș gura de domniță!” Roși brusc și, în realizarea cuvintelor tocmai rostite, se trase deoparte. Niquita chicoti și, lungindu-se pe burtă, lăsă răcoarea serii să-i zvânte blana asudată. „Ștrengarule!” Stingherit, Conka se așeză și el, sprijinindu-se de piciorul Niquitei. Se lasă tăcerea între ei, o tăcere tihnită – subînțeleasă și dulce era lipsa nevoii de cuvinte care s-o frângă. Conka, în taină, începuse a nutri un sentiment străin, neconceput de tandru și înduioșător unui gândac. Îl frământă îngăduință cu care, în evadarea morții ambilor dintre ei, șobolanca nu-l luase la rost și nu-l ținuse dator. Era o căldură în capul pieptului, unde-și avea locul inima lui uscată și rece, pe care încercă cu tot dinadinsul să și-o scuture, deși nu era întru totul sigur că putea. Avea să urmeze, eveniment seral consacrat, Gustarea de la Miezul Nopții, (iar pe aceasta chiar nu-și putea închipui a o rata).

II

Mari și mici de-o seamă, gândaci și miriapozi – păianjeni și lăcuste, șoricei lungi cât o unghie până la odiosul rege șobolan ce umbla cărat pe tăvi de argint, perindându-și negii și ulcerele suculente ca pe niște medalii în lupta cu timpul – La fête de fous! – Carnavalul paraziților ce infestează locuința și aduc la disperare până și pe cel mai îngrijit dintre proprietari (deși, vorba fie între noi, nu pot spune cu mâna pe inimă că era cazul lui Farkas, proprietarul tavernei).

De jur împrejur, cât puteai vedea cu ochii, nu exista metru pătrat al bucătăriei unde să nu întâlnești vreo orătanie mușcând lacom din mezelurile refrigerate sau lingându-se pe degete după terminarea unei unsuroase bucăți de brânză. Conka, sprijinit pe picioarele din spate, folosea celelalte patru gheruțe păroase pentru a îndesa în buzunar biscuiți cu unt și variate dulcețuri culese de pe un lipicios colț de blat. Inspiră adânc, căci nu e senzație mai dulce pe lume pentru un gândac decât aceea când piciorușele nenorocitului fac contact cu o firmitură fragedă de pâine. În vacarmul sărbătorii o pierduse din ochi pe Niquita – fapt care-l neliniști ca un gând trecător ce-ți bate la ușa și apoi își continuă politicos drumul, observând că ești prins în treburi mai urgente – în scurt, mai deloc. Cocoțată pe un raft, ascunsă în spatele tăiețeilor cu ou puși în cutii de carton spre depozitare o puteam găsi și pe Niquita. Respirând chinuit, se încolăcise în jurul unei frânturi de pandișpan pe care nu se putea aduce a o termina, fapt pe care nu-l împărtășise nici lui Conka, nici prietenelor ei rozătoare, deși o tulbura cu crescândă apăsare, era o chinuitoare stare de sfârșeală ce-o strângea în capul pieptului și ceva periodic o săgetă atât de covârșitor din fundul stomacului, că o treceau fiori reci. Din nou o înțepă acest odios junghi și cu un suspin de durere se încolăci mai tare, mângâindu-și în alinare coada lungă și roz.

Strânse din dinți, își ținu răsuflarea, căci de data aceasta durerea nu părea a se tempera, ba din contra, creștea în intensitate cu fiecare suspin. O tăia, o strângea, măruntaiele stăteau să-i ia foc. Cu fiecare înnebunitor strigăt de veselie al semenilor săi, Niquita tot mai tare se înfrână din plâns până când, într-un moment de ușurare trimis parcă în semn de dar de la îngeri, durerea se opri și ea putu să tragă adânc aer în piept cât să își umple plămânii. Pe gură îi țâșni atunci un șiroi de sânge și începu a tremura violent, apoi a se zbate și mai violent, dar îi stătea în afara puterilor a se opri. Strigă, căci mușchii micuți îi erau trași simultan în direcții opuse de forțe invizibile și apoi comprimați la loc cu atâta intensitate, că văzu negru în fața ochilor. Se prăbuși de pe raft dărâmând în căderea ei și o cutie cu tăieței preambalați, iar odată ce se lovi de pământ continuă a împroșcă cu sânge în toate părțile. În jurul ei se strânse o mulțime. Simptomele nu erau greu de determinat pentru cunoscători: fusese otrăvită cu rodenticid – o metoda pe cât de comună, pe atât de meschină de a scapă de cei ca ea. Toate rozătoarele priveau acum înspăimântate – priveau doar, căci știau că nu exista mod de a-i sări în ajutor, cum Niquita se lupta între viață și moarte. Tristețe, frică, apatie, până și sadica plăcere dată de frântura produsă de eveniment rutinei cotidiene, căci la urma urmei era mare lucru să poți spune că ai asistat la prima mână la un deces violent – în mulțime puteai găsi fără prea mare bătaie de cap întregul spectru al emoției umane și inumane.

Veni și Conka în final, cu obișnuită întârziere, intrigat mai mult de gălăgie decât îngrijorat de ce avea să găsească ascunzându-se în spatele ei. Greu, căci mulțimea se strânsese într-un inel compact în jurul fetei și, cu oroare, obseva abia în cele din urmă că subiectul comoției nu era altcineva decât scumpa lui Niquita. Păcat! Draga de ea era dusă demult! Pe Conka realizarea îl izbi treptat. Duse mâinile la piept, mai mult din inerție, în imitarea stării generale ce-l încojura, căci sentimentul pierderii nu începuse încă a se așeză. Ca lovit de tramvai, găsea firesc doar a sta și a privi, cu credința că avea să descopere că fusese o neînțelegere la mijloc. Șobolani existau cu sutele! Și apoi, de ce să fi murit? Ce motiv avea Niquita, care doar cu un ceas în urmă îl privise în ochi și-i destăinuise fricile ei din cele mai cumplite, pentru a muri… Dar Doamne! Chiar era ea! „Faceți loc!” strigă Conka, un val de mânie traversându-l și, buimac încă, se repezi spre trupul ei neînsuflețit. O privea și, deși nu îi venea încă a crede întru totul, palmele repetate pe care priveliștea i le izbea peste față se acumulară într-atât, încât simți, într-un moment, mai multă jale și neputință decât credea că va putea simți vreodată. Apucă de blana de pe spatele ei, disperat. „Ce faci?” întrebă o voce din mulțime. Era chiar mama fetei, dar el nu știa asta. „Ajutați-mă, spuse printre dinți, din pricina efortului, să o mutam la adăpost.”

Din aglomerația de rozătoare, care se aflau cu preponderență în inelul cel mai strâns al cercului ce se formase, se desprinseră patru, poate cinci figuri remarcabile: un șobolan musculos, încă o dată și jumătate în dimensiuni pe lângă ceilalți aflați de față, însoțit de un anturaj pe măsură, două fete ce-i semănau leit Niquitei – Conka ghici că trebuiau să-i fie rude – și un șoricel. Împreună o mutară cu grijă sub cea mai apropiată etajera cu suport înalt, unde aveau să-i facă
locul de veci după înmormântare. În seara aceea ținură priveghi în onoarea ei; fiecare pentru sine, căci un cuvânt nu fu rostit.

III

Zilele treceau fără a se opri din a trece, fără a-i da lui Conka răgazul de a-și aduna emoțiile sau de a-și da seama ce era de capul lui. Treceau, în mod similar, cu o chinuitoare lentoare, ca un tren care, odată ce și-a închis ușile într-a nu mai lasă pe nimeni să urce sau să coboare, nu se grăbește prea tare să pornească din gară, concept absurd el însuși. Fiecare aducea cu sine o nouă priveliște neplăcută, o nouă sfâșietoare dovadă a efemerității vieții. Comunitatea Lumii de Jos găsi prilejul de a digera evenimentul și, odată cu asta, de a uita că se întâmplase vreodată; subiecte de discuție și știri calde se găsesc la tot pasul, doar nu se poate sta în loc pentru un deces sau două, mai ales când nu sunt un ghinion rar întâlnit. Excepție făceau o mână dintre ființele cele mai apropiate fetei – mama ei, Christina, surorile Monika și Ivana și fostul ei logodnic, Sputnik. Până și aceștia, se opriră, în cele din urmă, din a o vizita, ce-i drept nu din nepăsare sau reavoință, ci dintr-o sinceră oroare în a o vedea cum, cu trecerea timpului, se preschimba dintr-o ființă odată vie în ceea ce aducea mai mult a îngrășământ agricol.

Numai Conka, măcinat de remușcări, o păzea neclintit. Sprijinit de lăbuța piciorului ei stâng, strânsă ghem din pricina durerii, se așezase de strajă lângă corpul fetei. Nici oboseala, ce-i bătea la ușă cu crescândă urgență, nici foamea nu-l puteau îndura în a o părăsi. Era de neconsolat. Dacă se întâmplă să ațipească, tresărea brusc ca și persecutat și, cu un suspin întristat îi mângâia încă o dată încheietură piciorului. Așa de gânditor și nefiresc părea celor din jur, că însăși veghea lui devenise noul subiect în râvna mondenă actuala.

Rămășițele Niquitei erau un subiect de interes și din alt motiv, înzecit mai puțin romantic. În Lumea de Jos, ca în orice rânduială statală, toate își au ordinea, toți își au întrebuințarea, iar întrebuințările unora nu se opresc din a ființă mult după ce aceștia au trecut, ei înșiși, în neființă. Cu greu ținuți la distanță de către Conka, cu timpul începură treptat să se adune din ce în ce mai mulți vizitatori interesați de a o consuma. Vă promit că nu voi insista prea mult asupra acestui aspect al poveștii lor, cum înțeleg că este un subiect neplăcut, și chiar sensibil pentru cei dintre cititori care sunt slabi de stomac. Este imperativ, totuși, a fi menționat, și veți afla într -o clipă motivul.

Parveniții oaspeți au apărut treptat: mai întâi invizibili ochiului liber, microbi și bacterii descompunătoare ce au brăzdat blana odată lucioasă și bine pieptănată a șobolancei cu bășici grețoase, pline de lichide și puroi care, când s-au spart, au lăsat locul furnicilor, muștelor și altor omnivore mici. Între lamentările-i interioare și fizicul care, deși refuza să admită, îl lasă, Conka cu greu mai făcea față valului crescând de paraziți care doreau a gusta apetisantele urmări ale dezastrului. Capul îi atârnă îndurerat și sumbru, iar fracul lui din aripi zăcea întins în unghi nefiresc din pricina ostenelii. Devenise fantomă ștearsă, nici jumătatea bărbatului care fusese odinioară. „Dar fraier mai ești, frățică” se auzi o voce pe care Conka, deși nu o reperă, o recunoscu imediat. „Fraier, fraier de tot!” îngână o a doua, o voce pițigăiată de bărbat tolomac. „Păzești o masă pe cin-

Conka tresări dând-și seama că se lăsase pradă somnului. Îi privi cu ochi umflați, venindu-i greu a se dezmetici – din pâcla confuziei începură treptat să se contureze două siluete pe cât de familiare erau, pe atât de greu îi venea a înțelege ce căutau acolo și ce voiau de la el când se aștepta cel mai puțin să-i vadă. „Sau poate, poate ești mai viclean decât noi toți la un loc” spuse al treilea, Caspio, apucându-l de umăr într-a-l împinge la o parte. Conka se smuci cu mai multă forță poate decât ar fi fost necesar.

Dragule cititor, gândacul se găsea încolțit din toate direcțiile de nimeni alții decât frații lui de breaslă, cei cu care-și petrecuse copilăria și adolescența și cei pentru care, când drumurile le ajunseseră la un moment dat la răscruce, nu continuase a purta altceva decât iubire. „Hai valea!” „Escrocule!” „Și aștepți să ne cărăm ca tu apoi să cinezi regește” continuă Caspio. Era cel mai iscusit și cel mai respectat în neam dintre cei trei, dar nu și cel mai apropiat de Conkai. Acela era Hector, un băiat de-o seamă cu el, mai chipeș decât Conka și înzecit mai iresponsabil. Dacă Conka învățase neglijabil a se îngriji de semenii săi, Hector era genul de individ care prefera să te tâlhărească la drumul mare, lăsându-te bun de înmormântare. „Nu mă mai pisați și voi, jigodii!”„Așa se vorbește cu prietenii? După toate prin care am trecut împreună, Conka amice? Haide, fă-ne loc și să cinăm tuspatru” îi vorbi din nou Hector cu sinceră căldură și mâhnire în glas. Caspio își adânci brusc ghearele în gâtul lui Conka, pe la spate, în adâncitura moale dintre carapace și capul antenat. „Mătăluță chiar gândeai c-ai aranjat-o!” Conka se strânse de durere. „Hector…” Hector îl privi tăcut cum e luat pe sus de către Caspio, un moment lung în anticipare a prăbușirii iminente. „Ce poftă mi s-a făcut!” Azvârlindu-l pe Conka la o poștă distanță, cei pe care îi considerase frați se repeziră asupra cadavrului Niquitei și începură a sfășia care cum apuca cu ciocul sau cu ghearele bucăți întregi de carne, pe care apoi le înghițeau pe nemestecate. Conka se prăbuși pe spate și, în ciuda eforturilor sale gândăcești de a se întoarce pe picioare pentru a da la o parte ființele până atunci cele mai dragi, de pe ființa pe care jurase s-o protejeze în moarte așa cum nu reușise în viață, corpul îl lasă. Spre surprinderea sa, căci nu mai plânsese vreodată înainte, îi curgeau lacrimile, nu putea discerne dacă din pricina tristeții, a urii sau a durerii… Dar nu-i maicpăsa deloc. Continuă să se zbată în van, zvâcni de durere – piciorușele i se zbăteau neputincioase în aer, iar el nu mai era de niciun folos. Nici fraților care-l trădaseră, nici Niquitei care-i salvase viața… iar acum nici propriei persoane.

O ultimă lacrimă se scurse din ochiul ploșniței și cu un geamăt de durere Conka căzu mort. Crăpase inima în el, o soartă la fel de nefericită ca a mult mai blândei Niquita. Frații lui nu băgară de seamă, găsindu-se prea ocupați în a-și umple mațele cu delicatesa care consta în carnea mai mult sau mai puțin proaspătă de rozătoare – cântară și se desfătară până în zori ca niște nebuni cuprinși de bucuria frenetică a nevolniciei colective, iar când sosi vremea plecării, îl cărară în spate într-un marș solemn, legănându-și pântecele satisfăcute și îngânând imnuri bisericești, ca toți bunii creștini.

Viața a continuat, bunule cititor, în mica noastră tavernă de pe malul Dravei. Poate că benzile de țigani au obosit în răstimp de cântat, dar asta nu voi ști a-ți spune.

Frișca din cana mea s-a topit deja de jumătate de ceas, căci ne-am lungit la vorbă, și a sosit vremea să te părăsesc și eu.

Poveste de Crăciun

Poveste de Crăciun

Era noaptea dinaintea Crăciunului, când în întreaga casă nu mișca nimeni, nici chiar un șoarece sub masă. Șosețelele erau atârnate de șemineu cu grijă mare. În speranța că Moș Crăciun curând va apărea.

„Mai verifică o dată în dulap” Sam își privi tatăl cu ochii umezi de lacrimi. Bătrânul surâse cald și, îngenunchind pentru a doua oară în seara aceea lângă patul micuțului îl ciupi de nas.

„Ce ți-am spus. Dacă se ascunde vreun monstru la tine în cameră îl mănânci tu pe el.” Sam chiui și îi întoarse spatele.

„Aruncă-mă lupilor!”

„Uite, verific” Se ridică și, cu un gest larg, demonstrativ, deschise ușa dulapului cu model de oblon dublu din camera lui Sam. Răsfoi cu grijă puloverele și gecile de iarnă aranjate pe umerașe, de data aceasta parcă în încercarea de a-și confirma însăși că dormitorul era un spațiu sigur, lipsit de căpcăuni care pândesc la adăpostul întunericului, deși știa că e absurd să gândească așa. Uneori, se gândi, căci nu era un tată crud, poate că adulții nu știu mai bine – dar scutură rapid gândul și râse.

„Am dublu verificat”

„Pot să dorm cu voi în seara asta?”

„Nu mai purtăm aceeași discuție a o suta mia oară”

„Doar în seara asta” Sam stătea să izbucnească în lacrimi.

„Îndeajuns.”

Sărutandu-l pe frunte, tatăl stinse lampa de veghe așezată în colțul camerei, lângă birou.

„Dacă te culci devreme în seara asta îți promit că pun o vorbă bună Moșului pentru tine.”

Sam nu răspunse. Era de neconsolat.

Cu un click ușa dormitorului se deschise și apoi se închise la loc în urma bătrânului.

În întunericul dens ca o pâclă ochii lui de miop scanată încăperea. Era mică, dar ordonată, numai bună pentru un băiat de vârsta sa – în jur de șapte ani și jumătate. Afară, sub el, bulevardul bâzâia de mașini, iar undeva în depărtare un cor cânta colinde de Crăciun, deși nu își putea da seama unde întocmai.

Sam se foi de pe o parte pe alta. Și-ar fi dorit să știe ce oră era – să știe măcar cât mai avea de trăit.

Vedeți, Sam nu era într-adevăr Sam. Adică era – nu existau doi ca el, și niciodată nu urmau să existe, dacă totul decurgea conform planurilor.

Dar creatura mică și, ce-i drept mai mult sau mai puțin inofensivă – căci fizionomic, se deriva dintr-o molie (mai mult pe acest subiect mai târziu) ce îi lua locul se regăsea într-o clasă de ființe paraterestre mult mai complexe decât noi, oamenii, ne-am putea închipui. Voi face tot posibilul totuși, de-a lungul acestei istorisiri, a vă descrie.

Sam în seara aceea își aștepta moartea.

O moarte certă, adusă chiar de unul de soiul său, așa cum și-o așteptase cu o seară înainte tot Sam, dar alt Sam.

De-ar fi să ținem evidența, i-am putea înregistra pe Sami într-un șir ordonat de la 0 la n, unde n tinde la 365*80, sau oricare ar fi vârsta la care nenorocosului îi este dat să moară de cauze naturale. Îl putem numi pe Sam0 “Originalul Sam” – singurul om din acest șir de ființe antropomorfe; nenorocosului i-a fost dat să moară din cauze nenaturale.

Undeva între orele 1:00 și 3:00 dimineața – țineți minte, căci va explic o regula generală aplicabilă tuturor moliilor paraterestre inferioare cu care veți avea vreodată neplăcerea de a vă întâlni- Sam1 a ieșit din dulap (unde într-adevăr nu se ascundea) pe calea unui portal transdimensional și l-a devorat pe Sam0. În proces, i-a luat înfățișarea.

Oful apare când creaturi fizionomic nedotate au în plan țeluri mărețe precum colonizarea unei planete-gazdă. Moliile oxycanus genus ad homines au o durata de viata de 36-72 de ore, iar după ce pragul este atins epuizează și mor. Departe în noapte, Big Ben-ul răsună, zguduindu-i tot corpul. Ora 11:00.

Îi mai rămâneau între două și patru ore. Se întinse la loc, în pană de idei, căci neliniștea îl apuca.

Asta să-i fie finalul? Sumbru și neimpresionant. Nici nu își trăise viața, începu Sam a se lamenta, numărând pe degete tot ce făcuse în ziua respectivă.

„Du-te la piață cu odioasa mamă. Ia mezeluri. Mâine-i Crăciunului. Ia fursecuri. Mâine vin oaspeții. Nu mânca din fursecuri” Își luă fața între palme. Ce senzație bizară. „Fă-ți curat în cameră. Așează șosețele. Nu ronțăi din șosete. Isi simțit palmele reci și un nou val de antipatie față de situația în care se afla îl străbătu.

Pe sub draperia trasă răsărea o sclipire – doar o biată fărâmă din orbitorul, preamărețul joc de lumini ce se revărsa în stradă chiar sub geamul său. De câteva săptămâni încoace, lucru bine cunoscut în Lumea de dincolo (dincolo de dulap, nu altceva), locul de proveniență a lui Sam și a multor altora ca el, Londra, ca toate metropolele, era împânzită de lumini. Portocalii, roșii, galbene, ți-e mai mare dragul! Argintii, sclipicioase. Îmbătător și bulversant totodată.

De ar fi avut o ultimă dorință, gândi Sam, ar fi fost aceea de a vedea o ultima dată luminile din stradă – ca pentru prima oară când sosise și, nemilos își devorase fratele cu nu mai mult de 20 de ore în urmă. Se foi în patutul de lemn ce aducea aminte acum mai mult a coșciug – mare cât pentru o persoană. Nu era incomod. Invelit în siguranță, sub plapuma din quilt verde și albastru, somnul îi mângâia ispititor fruntea de prunc. Își închise ochii, luând decizia că așa avea să treacă în neființă –

Era conectat, firește, cerebral cu toți frații săi – toți cei ce fuseseră și toți ce urmau a fi. Acest fluviu al conștiinței comune îl traversa neîncetat – îi cânta povești despre zile de primăvară, despre cabane la poalele munților, unde, familii ce trăiau în aceeași fericită ignoranță ca familia băiatului a cărei față o furase (nu el, căci el era doar un trist urmaș al fratelui ce îl mâncase pe micuț) își înveleau copiii în mult mai rudimentarele paturi din lână țesută și împletită; despre întunecimea din spatele dulapului în care pândeau în așteptare ceilalți ca el, și odată cu ei înțelegea, deși nu dorea a înțelege, incredibila nerăbdare de ai ieșit la lumină – cu orice preț, fie el unul crud.

Respirând adânc, se cufundă mai tare în salteaua cu arcuri ce îl servea drept platou dar, deși nici aceasta incomoda, nu îi venea încă a ațipi.

Un gând îl fremăta continuu – spectaculosul dans de lumini presărat de-a lungul străzilor. Întinse ca o pânză și intercalată asemenea Lor – în copaci, pe liniile de Telegraf, deasupra magazinelor micuțe cu ieșire la stradă.

Vecinii lui de peste drum, putea jura, de ar fi avut doar curajul să verifice, își decoraseră termopanele dreptunghiulare și obosite cu sclipitoare bibelouri și luminițe festive din cele mai apetisante.

Erau prezente și în timpul zilei, bineînțeles, dar lumina lor era eclipsată de mult mai strălucitorul Soare. Noaptea totuși? Starletele peisajului festiv – însăși ghirlandele incandescente, erau în centrul scenei.

Tentant.

Se ridică din nou și se dădu jos din pat. Cu pașii atenți ai unui hoț ce dă spargere în miez de noapte în magazinul cu bijuterii de pe Central Avenue, se apropie de fereastră. Mâna îi tremură când o întinse într-a atinge cortina opacă ce îl despărțea de ispită – a nesocoti Planul, și a rupe ordinea firească a existenței sale, nu era numai un semn de rebeliune, ci și imperceptibil de dureros. Se ridică pe vârfuri în anticipare, căci muschii picioarelor începură a-i tremura – o consecinta a efortului comun de a-l opri din ce avea de gând să facă.

O treabă odată începută totuși, trebuie terminată – cu un gest brusc trase deoparte draperia.

Ochii de insectă îi sclipiră uluiți. Peisajul ce îi fusese dezvăluit era nu numai copleșitor, ci mai mult decât ce și-ar fi putut închipui vreodată.

Rămase lipit cu fruntea de geam, aburindu-l cu respirația, căci nu mai putea găsi a se desprinde de cometa ce îi explodase în față. Atinsese poarta raiului, și, de aici înainte nu mai exista cale de întoarcere.

Un șiroi de freamăte cerebrale violente îl năpădi, căci pentru frații săi, cum ar fi trebuit și pentru el, spectacolul de lumini era un masacru adus sistemului lor nervos colectiv – dar acum nu mai conta. Deschise geamul, lăsând aerul mușcător de decembrie să pătrundă în camera micuță, și, cu un pas în afara pervazului se făcu pierdut în noapte.

Sleep over

pexels-cottonbro-studio-6698376
Sursă foto: www.pexels.com

E târziu și tu ai adormit de ceva timp – am simțit
după ritmul lent
al respirației adânci și egale,
al unei inimi ce în aceeași noapte a ars
a pierdut
a căzut pentru
mine.
părul negru îți cade pe față;
am observat în timp ce mă gândeam la cum
m-am îndepărtat din nou
de o anumită latură din mine
și din noi.

de-aici începe întotdeauna vechiul șir intermina-
bil de gânduri,

de metamorfoze și reveniri și
mă simt într-adevăr departe, mă simt ca un străin
şi mă întreb
oare ochii tăi când se vor deschide vor vedea
aceeași persoană?
eul dintotdeauna, repulsiv de familiar, aceeași
imagine intangibilă?
posibil singurul eu pe care l-ai cunoscut dintre
atâția care există

într-o dezordine
indescriptibil-nefuncțional-infectă.
vor vedea aceeași persoană indiferent de ce simte ea?
va fi ea aceeași care și-a lipit trupul de al tău
aceeași care divinizează niște ochi căprui,
(doar doi)
cea care te sărută sinucigaş uneori, fără să știi?
și dacă va fi aceeași, mă bucur.
este ceea ce meriți și singura pe care ar trebui să o
vezi,
ridicându-se în vârful unui morman de euri
sângerânzi,
gata să moară la rândul ei pentru tine
doar pentru tine
după ce tu ai creat-o.
nimeni altul decât sado-masochistul emoțional însuși.
De fapt
nu te mai trezi
s-ar putea să nu mă mai iubești.

e ok

pexels-sebastian-arie-voortman-189349
Sursă foto: www.pexels.com

Euferism sau strigăt de disperare?
O permanență bizară ce acaparează
până și ultima speranță a unui cuvânt posibil
armonios, poate delicat, abstract

de a se înfățișa lumii cotidiene,
ce funcționează oricum prin nimic în esență al ei, ci
prin automatisme și dorință constantă și sfâșietoare
de a fi pur și simplu altceva.
Ne dorim profunzime și totuși suntem întruchiparea
banalității.
Este și va fi mereu “ok”, iar noi ne vom pierde constant
în pseudo-unicitatea orgoliului nostru infinit.

WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner