zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

În 6 minute

 –  articol bazat pe volumul „Bestiar” de prof. univ. dr. Cătălin Vasilescu –  

Știind că o mare parte dintre elevii CNMB plănuiesc să-și continue studiile la Facultatea de Medicină, nu cred că termenul de lobotomie este unul nou, dar e posibil ca povestea acestei tragedii medicale să vă surprindă. Cu aproximativ 50.000 de lobotomii efectuate în SUA, niciunul dintre medicii ce au contribuit la dezvoltarea operației nefiind neurochirurg, această procedură populară cândva, în ciuda efectelor sale negative considerabile, a lăsat pentru totdeauna o amprentă negativă asupra progresului neurochirurgiei.

La începutul secolului al XX-lea, metodele de tratare a afecțiunilor psihice erau puține și ineficiente, cele mai des utilizate fiind terapia de somn profund și șocul cu insulină, ce inducea scurte come. Neurochirurgia nu fusese încă dezvoltată suficient pentru a fi luată în considerare ca un tratament viabil.

În anul 1935, Walter Jackson Freeman, un neuropatolog dedicat și implicat în toate congresele și societățile medicale disponibile, participă la al doilea Congres Internațional de Neurologie, la Londra. Acolo avea să ia naștere prima versiune, relativ primitivă, a lobotomiei. Freeman îl cunoaște atunci pe Egas Moniz, un neurolog fascinat de bolile ce includ idei obsesive și de cauza acestora.

Perspectiva lui Moniz asupra problemei era bazată pe teoria neuronală a lui Ramón y Cajal și pe fenomenul de reflexe condiționate demonstrat de Pavlov. El susținea că fibrele nervoase și sinapsele sunt organe fundamentale ale gândirii și că bolile psihice își au rădăcina la nivelul lor din cauza unor modificări fizice și chimice, iar gândurile obsesive sunt determinate de fixarea unor circuite sinaptice anormale, repetitive și hiperactive, ca în modelul lui Pavlov. Neurologul nu vedea neuronii ca fiind capabili de defecțiuni și alterări, ci doar rețeaua dintre ei, dezorganizarea acesteia putând produce gândirea aberantă. Această teorie nu era verificată.

Congresul, având ca teme centrale epilepsia și schizofrenia, trage concluzia generală că intervențiile asupra lobului frontal duc la schimbări considerabile ale personalității și ale comportamentului. Una dintre cele mai remarcabile prezentări din cadrul Congresului este cea a lui Carlyle Jacobsen, asistentul profesorului John Fulton de la universitatea Yale. Acesta expune un studiu experimental făcut pe doi cimpanzei, numiți Becky și Lucy. Memoria și inteligența lor fuseseră testate prin probe ce deveneau progresiv mai dificile, dar Becky reacționa negativ și violent după un anumit nivel. În urma testelor, profesorul efectuează o lobectomie (extirpare a lobului frontal) asupra animalelor, iar rezultatele sunt surprinzătoare: personalitățile lor se inversează complet, Lucy devenind agitată, dar Becky putând accepta eșecurile cu calm și cumpătare. Din păcate, starea acestora se deteriorează rapid, cimpanzeii devenind ulterior incapabili de propria îngrijire. Acest experiment se presupune a fi sursa de inspirație a lui Egas Moniz în cercetările sale.

La 12 noiembrie 1935, Moniz colaborează cu chirurgul Almeida Lima pentru a injecta 0.2 cm3 de alcool în lobul frontal al unei paciente ce suferea de o afecțiune psihică agresivă. Operația remediază problemele acesteia, deși ea rămâne internată pentru o perioadă îndelungată. Neurologul denumește procedura leucotomie, inventând chiar un instrument dedicat aplicării ei: leucotomul, un tub metalic cu o spirală de sârmă retractabilă atașată la un capăt, astfel încât incizia din substanța albă să poată avea un diametru mai larg decât cea din cortex. La extragerea acestuia erau perforate conexiunile nervoase pe o rază de 1 cm. Scopul operației nu era reducerea gândurilor delirante și a halucinațiilor, ci a reacției pacientului la acestea. Moniz pretindea, de asemenea, că metoda sa nu ar avea vreun efect negativ asupra capacității intelectuale, dar acest fapt nu a fost niciodată confirmat.

Pe 6 martie 1936, Egas Moniz prezintă în fața Societății de Neurologie de la Paris primul său lot de 20 de pacienți, afirmând că 35% dintre ei au fost vindecați, 35% ameliorați, iar 30% nu au suferit nicio modificare. Pentru realizarea celui de-al doilea grup de pacienți, neurologul a întâmpinat dificultăți: Jóse de Matos Sobral Cid, directorul azilului Miguel Bombarda și sursa lui Moniz de bolnavi operabili, refuză să îi mai trimită pacienți după ce observă o evoluție postoperatorie negativă a acestora. Cu ajutor din partea altor spitale locale, neurologul reușește să formeze un nou lot de 21 de bolnavi, pe care îi prezintă Societății Medico-Psihologice de la Paris. Dar nu fără critici, deoarece doctorul Cid vine în persoană la conferință pentru a protesta împotriva intervenției și a denunța efectele sale postoperatorii devastante. Cid susține că orice aparentă îmbunătățire a stării pacientului era determinată strict de șocul traumei chirurgicale, iar după diminuarea acestui efect are loc o degradare rapidă a personalității pacienților. Punctul lui de vedere este luat în considerare de Societate, provocând critici și neîncredere la adresa lui Moniz, dar neurologul reușește să depășească dificultățile cu ajutorul rețelei sale de relații sociale și a prestigiului său de inventator al angiografiei cerebrale.

După anul 1945, leucotomia câștigă în popularitate chiar și în Europa, unde găsise deja adepți. De amintit că ea se practica și în România, de pildă la Spitalul de Psihiatrie Socola din Iași, încă din 1933. O îmbunătățire considerabilă a acestei proceduri a fost realizată în Italia, unde, în 1937, Amarro Fiamberti pune bazele leucotomiei transorbitale, perforând doar subțirele perete osos din spatele globului ocular și efectuând astfel operația fără trepanație (deschiderea cutiei craniene).

Procedura lui Moniz și simplificarea acesteia de către Fiamberti îl inspiră pe Freeman care, alături de James Watts, un chirurg care îi poate pune ideile în aplicare, începe să exerseze tehnica pe cadavre, redenumind-o lobotomie. Pe 14 septembrie 1936, cei doi operează pentru prima dată un pacient, pe Alice Hood Hammatt, iar rezultatele sunt surprinzător de bune. Cu toate acestea, cei doi doctori afirmă că procedura poate fi folosită doar în cazuri extreme, când este prioritară ușurința îngrijirii pacientului și nu preferințele acestuia, deoarece operația „distruge fantezia și ruinează capacitatea creativă”.

Lobotomia nu este inițial acceptată de lumea medicală, fiind dur criticată la Southern Medical Society din Baltimore, dar beneficiză de interesul psihiatrului Adolf Meyer, care decide să îi ajute pe Watts și Freeman în răspândirea procedurii. Cu ajutorul influenței lui Meyer, un articol despre lobotomie ajunge în New York Times, de unde popularitatea ei crește văzând cu ochii.

Nou dobândita faimă vine, însă, și cu neînțelegeri între Freeman si Watts: neuropatologul este încântat de popularitatea operației și dorește să o simplifice pe cât posibil, sacrificând unele măsuri de siguranță pentru a trata cât mai mulți pacienți, dar Watts insistă că ea nu ar trebui efectuată asupra cazurilor fără manifestări grave și violente. Fiind inventatorul procedurii, Freeman îi aduce niște modificări, ignorând opinia lui Watts și eliminându-l din plan. Inspirându-se din tehnica lui Amarro Fiamberti, el caută o metodă de efectuare a lobotomiei pe cale transoribitală, dar nu reușește să găsească un stilet suficient de lung și subțire pentru a penetra peretele din spatele globului ocular. În consecință, recurge la o unealtă surprinzătoare: dalta pentru gheață, sau ice pick, un obiect găsit în majoritatea bucătăriilor americane datorită pasiunii acestora pentru băuturi răcoritoare.

Prima pacientă supusă lobotomiei transorbitale efectuate de către Freeman cu dalta pentru gheață a fost Sallie Ellen Ionesco, diagnosticată cu psihoză maniaco-depresivă. Ea a fost anesteziată prin intermediul șocurilor electrice, o metodă preferată de Freeman, și prin injecții cu morfină, evitându-se anestezia generală, pentru a putea comunica cu pacientul în timpul operației. Sallie a avut o recuperare postoperatorie rapidă și cu rezultate imediate pozitive, îmbunătățindu-și cu mult calitatea vieții.

După acest succes imens, Freeman și operația sa ajung să fie lăudați și căutați, doctorul profitând de popularitate și întrerupând complet colaborarea cu Watts, neavând nevoie de ajutor pe drumul său către faima internațională. Fiind aclamat atât de publicul larg, cât și de comunitatea medicală, neuropatologul nu încetează să inoveze, creând alte scurtături în aplicarea procedurii. Deși operarea doamnei Ionesco a fost efectuată în două etape, ea revenind în cabinetul lui Freeman după câteva zile pentru intervenția prin cea de-a doua orbită, doctorul a decis că procedura ar fi fost mai eficientă dacă intervențiile se efectuau simultan. Acest lucru a stârnit interesul multor medici, dar și a publicului larg.

Mândrindu-se cu abilitatea lui de a finaliza o lobotomie în mai puțin de 7 minute, Freeman a început să ignore măsurile caracteristice unei intervenții chirurgicale, realizând operația oriunde, chiar și în casele pacienților, fără mănuși și fără prea multă preocupare pentru igienă. Deși îi considera pe bolnavi niște făpturi repulsive, era foarte dedicat înregistrării progresului postoperatoriu în cazurile cu evoluție pozitivă, atât prin nenumărate jurnale, cât și printr-o serie impresionantă de fotografii de tipul before and after. Cel mai tânăr pacient înregistrat în aceste mărturii avea nouă ani, dar există dovezi că operația a fost efectuată și asupra unor bolnavi cu cinci ani mai mici.

Freeman se afla într-un adevărat turneu al lobotomiilor; călătorind prin America în duba sa poreclită „Lobotomobilul”, în care realiza des operația, și tratând pacienți suferind de orice problemă psihică, de la halucinații și manifestări maniacale și violente până la adolescenți irascibili sau copii ceva mai energici și mai obraznici decât restul, doctorul se bucura de apogeul faimei sale, niciuna dintre opiniile negative publicate în această perioadă neavând puterea să îi încetinească ofensiva. Câștigarea Premiului Nobel pentru leucotomie de către Egas Moniz în anul 1949 nu a făcut decât să îi sporească prestigiul. Din fericire, această manifestare exuberantă nu mai avea să dureze mult.

Odată cu descoperirea clorpromazinei și a altor substanțe care realizau o lobotomie chimică, popularitatea procedurii scade rapid, această descreștere fiind accelerată de vocea criticilor care a reușit, după multă vreme și multă insistență, să se facă auzită, dezvăluind efectele secundare devastante ale operaței: hemoragii cerebrale, abscese intracraniene, meningită, schimbări comportamentale drastice, secarea completă a personalității pacienților și chiar probleme cu funcțiile motorii. De asemenea, câteva cazuri particular de tragice sunt aduse la lumină: Rosemary Kennedy, sora mai mică a președintelui J. F. Kennedy, suferea de o deficiență cerebrală și un intelect limitat, iar în urma lobotomiei realizate în 1941 de Freeman efectele au fost devastatoare: a ajuns pe viață în scaunul cu rotile, fiind lipsită de control asupra aproape tuturor funcțiilor corpului său. O altă pacientă, pe nume Wilma Rogers, a revenit în cabinetul doctorului Freeman la puțin timp după prima sa intervenție din 1954, intervenție care nu avusese niciun efect. Din nefericire, nici a doua operație nu i-a ameliorat problemele, și, fiind refuzată o a treia încercare, femeia s-a sinucis la vârsta de 26 de ani. Una dintre cele mai semnificative opere literare despre această intervenție este autobiografia lui Howard Dully (My Lobotomy), care, deși a fost suficient de norocos încât să nu sufere complicații postoperatorii foarte grave, a avut dificultăți pentru întreaga viață din cauza operației suportate în adolescență, motivată de probleme strict comportamentale.

Deși ultima lobotomie a fost efectuată în 1967, Freeman s-a străduit să își prelungească faima până în 1970, când a cedat, în fine, în fața metodelor moderne și neinvazive de tratament.

Povestea lobotomiei este una macabră. Procedura nu ar fi trebuit să existe vreodată, la baza ei stând un experiment insuficient analizat, cu rezultate preponderent negative. Dar ea nu trebuie uitată, fiind un bun exemplu pentru efectele catastrofale pe care le poate avea încrederea noastră oarbă că tot ce e nou este și bun. Nu trebuie uitate suferințele umane pe care le-au provocat entuziasmul pseudoștiințific și căutarea notorietății de către un grup de medici, considerați printre cei mai de încredere specialiști din lume.

Citește și: DCDCA – Din căminul din Călimănești adunate

Mikros. Viața de sub lentilă

Există o idee preconcepută despre cele mai durabile și fascinante, din punctul meu de vedere, microorganisme care au existat și vor exista vreodată pe planeta noastră: bacteriile. Ele ne apar ca fiind un rău de care trebuie să scăpăm neapărat dacă vrem să fim sănătoși. Încă din copilărie, adulții din jurul nostru ne învață să ne protejăm de „răufăcătoarele bacterii” care se țin după noi tot timpul, încercând să ne îmbolnăvească. Ultimii ani ne-au transformat în apologeții mediului aseptic. Ne dorim ca totul să fie perfect curat, fără contaminări, astfel că, pentru a elimina orice risc de îmbolnăvire, s-a creat o enormă industrie a dezinfectanților. Bacteriile sunt, în concepția comună, principalul responsabil pentru suferințele noastre fizice.

Chiar așa să fie? Ce știm, de fapt, despre bacterii?

Să recapitulăm. Bacteriile sunt microorganisme unicelulare ce aparțin regnului „Monera” și prezintă anumite trăsături specifice, precum lipsa diferențierii nucleului (nucleul nu are o membrană specială care să îl separe de restul celulei), absența organitelor celulare și, în general, o organizare simplă și primitivă, în comparație cu celelalte organisme vii. De asemenea, acestea trăiesc ABSOLUT PESTE TOT, de la sol, pietre, gheață arctică, la tegumentul animalelor, având un rol extraordinar în menținerea echilibrului vieții sub orice formă s-ar găsi ea. Regnul „Monera” reunește o multitudine de organisme cu aceleași trăsături structurale, dar care diferă prin mici particularități funcționale. De aceea, bacteriile reprezintă cea mai diversificată și, totuși, unitară categorie de organisme.

Ce le face atât de speciale? Păi, magia acestor organisme vine chiar din simplitatea structurii și funcției lor, care atrage după sine și o nevoie minimală de condiții necesare supraviețuirii. Au nevoie doar de apă și de orice tip de hrană, de la cele mai variate substanțe organice, precum plasticul, la substanțe anorganice, precum H2S. Spațiu vor avea oricum, ținând cont de cât de mici sunt, iar temperaturile extreme nu le deranjează deloc.

Deși majoritatea dintre noi le asociază cu declanșatorii anumitor boli, puține sunt speciile patologice de bacterii, în comparație cu numărul celor care fac să funcționeze lumea din jur. Spre exemplu, se estimează că în organismul uman numărul bacteriilor îl depășește pe cel al celulelor umane de aproximativ 10 ori. Funcțiile lor sunt studiate încă de la fondarea bacteriologiei ca știință; cu toate acestea, nu este pe deplin clară influența lor asupra metabolismului uman. Știm că ele joacă un rol important, variind de la o cavitate a corpului la alta: cele din limfă și sânge asigura menținerea valorilor constante ale acestor umori și susțin imunitatea, bacteriile din cavitatea bucală, care sunt și cele mai numeroase, asigură un Ph constant, ca și cele din intestinul subțire și gros. Studiile recente arată că există o corelație foarte importantă între diferite maladii și metabolismul bacteriilor cu care ne împărțim trupul. De exemplu, în cavitatea bucală se află mai multe bacterii ce mențin echilibrul microbiomului oral (ecosistemului gurii). Acestea contribuie la digestie, protejând împotriva anumitor infecții. Totuși, în momentul în care apar dezechilibre la nivelul acestui ecosistem, bacteriile pot contribui la dezvoltarea diverselor afecțiuni, atât în cavitatea bucală, unde pot influența dezvoltarea cariilor, cât și în tractul respirator, unde, în lipsa unor bacterii protectoare la nivelul gurii, se pot dezvolta infecții.

Deși sunt obiectul permanet al cercetării, bacteriile rămân un mare mister științific. În evoluția lumii vii, apariția celulei EUCARIOTE (din greacă eu – ‘adevărat’, caryon – ‘nucleu’), cu nucleul învelit într-o membrană, reprezintă un salt evolutiv incredibil de la simpla organizare a celulei PROCARIOTE (din greacă: pro – ‘înainte’, caryon – ‘nucleu’), în care materialul genetic plutește în interiorul celulei. Încă nu este cunoscut fundamentul științific al acestui salt, nici mecanismele prin care a avut loc, dar cert este că el a jucat un rol foarte important în dezvoltarea lumii vii.

Pe de altă parte, pe lângă intervenția pe care o au în menținerea echilibrului biochimic, bacteriile stau și la baza a două procese fundamentale și complementare, importante atât din punct de vedere științific, cât și pentru societate: FOTOSINTEZA și RESPIRAȚIA. Fără fotosinteză nu ar fi posibile unele industrii de care depinde civilizația actuală, cum sunt industria agricolă și cea silvică. În interiorul tuturor celulelor din plante, există organite celulare numite cloroplaste care, cu ajutorul pigmenților verzi, produc substanțe organice, în principal glucide, ce sunt generate doar de plante, pornind de la apă și dioxid de carbon. Astfel îi sunt furnizate omenirii hrană și materie primă pentru diverse domenii de activitate.

În opoziție cu fotosinteza este respirația, realizată de mitocondrii. Aceste organite celulare existente în toată lumea vie au un rol foarte important la nivelul organismului, rol ce constă în furnizarea energiei necesare tuturor proceselor celulare, pornind de la substanțe organice. Sediile acestor două procese complementare au o structură complexă, foarte asemănătoare cu cea a unei bacterii obișnuite. Bazându-se pe această asemănare, cercetătorii au elaborat teorii conform cărora bacteriile capabile de desfășurarea acestor două procese au realizat simbioze (relații în care două organisme formează unul nou, cu scopul de a se ajuta reciproc) cu alte celule eucariote, transformându-se astfel în cloroplaste și în mitocondrii. Însă modul de formare a acestor organite rămâne încă o enigmă pentru cercetători!

Așadar, fie că vrem sau nu, ne place sau nu, bacteriile fac parte din viața noastră, uneori fiindu-ne la fel de necesare precum apa sau oxigenul. Lumea vie ne dezvăluie mereu câte ceva miraculos în fiecare organism, iar pentru noi, cei pasionați de cercetare, important este să avem instrumentele necesare să le observăm și să le înțelegem.

Citește și: ECCE HOMO! (Chestionar din Zare-n Zare)

Interstellar – despre știință și emoție

Când este omul cuprins de o nostalgie mai profundă, de o conștientizare mai puternică a propriei existențe și a misterelor ei decât noaptea, privind stelele? Este interesant cum, expus în fața imensității cerești, își simte nimicnicia în raport cu distanțele pe care nu le poate cuprinde cu gândirea, de la el până la stelele privite și dincolo de ele, și, în loc să-l descurajeze, sentimentul trezește în el fiorul dorinței de a le explora, de a-și face un loc printre stele.

Poate chiar această antiteză între infinitatea Cosmosului și efemeritatea trăirilor din universul interior a inspirat crearea filmului Interstellar, așa cum îl vedem astăzi, la zece ani de când a apărut. Regizorul Christopher Nolan a declarat în mai multe interviuri că dorința de a-l realiza a apărut după ce a citit un scenariu scris de fratele său, Jonathan Nolan, inițial pentru Steven Spielberg, întrucât prin acesta i s-a arătat „oportunitatea extraordinară”, cum a numit-o el, de a spune o poveste despre legăturile intime dintre oameni în raport cu fenomenele cosmice și evenimentele cu impact asupra sorții omenirii. Astfel explorarea Universului devine în Interstellar o cale de a ne întoarce asupra naturii umane și de a reflecta asupra ei, căci ce semnificație ar mai avea orice eveniment, oricât de important, dacă nu ar exista conștiința umană care să i-o ofere?

Inițial, filmul ne înfățișează o lume dintr-un viitor sumbru, în care planeta Pământ nu mai are resurse să susțină viața, transformându-se treptat în deșert. Joseph Cooper (interpretat de Mathew McConaughey), fost pilot NASA, și tată a doi copii, este nevoit să practice agricultura, contrar aptitudinilor și aspirațiilor sale, întrucât societatea are nevoie de fermieri. În urma unei furtuni de praf, în camera lui Murph, fiica cea mică a lui Cooper, are loc o anomalie gravitațională. De-a lungul timpului în acest loc au mai avut loc fenomene stranii (cauzate de, cum obișnuiește Murph să spună, „fantoma ei”), de pildă cărțile cădeau fără motiv din bibliotecă. De data aceasta praful adus de furtună se așază în linii pe podeaua camerei. Descifrând niște coordonate, Cooper merge din curiozitate în locul indicat de acestea și ajunge la o bază NASA care își continua activitatea în secret, deși fusese desființată oficial din pricina lipsei de fonduri.

În aceste împrejurări Cooper este recrutat, alături de încă trei oameni de știință, pentru o misiune de salvare a omenirii. Aceasta presupune călătoria prin Gargantua, o gaură de vierme, într-un alt sistem solar și vizitarea a trei planete despre care au fost informați de trei astronauți trimiși anterior că sunt locuibile, precum și salvarea lor. Totuși, nu se știe cât va dura expediția, iar Cooper este nevoit să-și abandoneze copiii pentru a salva omenirea. Povestea devine zguduitoare pe măsură ce lucrurile nu merg cum au fost planificate și eroul trebuie să aleagă între supraviețuirea speciei și revederea fiicei sale.

Considerat de mulți cinefili și critici de film drept un etalon al genului SF, O odisee spațială modernă, Interstellar a fost mai ales lăudat pentru acuratețea științifică. Kip Thorne, laureat Nobel pentru Fizică în 2017, a lucrat împreună cu Christopher și Jonathan Nolan la scrierea scenariului. În continuare ne-am propus să vă explicăm câteva aspecte științifice interesante care fac din Interstellar mai mult decât un film SF.

Găurile negre… ce sunt acestea de fapt?

O gaură neagră este un obiect stelar cu o masă foarte mare, de miliarde de ori masa Soarelui nostru. El are un câmp gravitațional atât de intens, încât nici măcar lumina nu atinge viteza necesară pentru a scăpa. De aceea gaura neagră apare ca o sferă întunecată înconjurată de un disc luminos. În această zonă din spațiu materia este condensată într-un spațiu infinit de mic, numit singularitate (termen folosit și în film). Deși aceasta este infinit de mică, există găuri negre cu diametrul de până la 400 de unități astronomice (unitatea astronomică este distanța de la Soare la Pământ, adică aproximativ 150 de milioane de kilometri). Masa acesteia este concentrată într-un punct, dar sfera ei de influență gravitațională (sau orizontul găurii negre) se întinde până la aceste distanțe. Diferența dintre o gaură neagră și cea de vierme este că aceasta din urmă este doar ipotetică și se crede că face legătura cu o altă galaxie, pe când prima chiar există.

În jurul găurii negre se află discul de acreție, format din materie foarte încinsă, ce atinge temperaturi de până la câteva milioane de grade Kelvin. Aceasta se rotește în jurul orizontului găurii negre, puțină materie căzând în interiorul găurii, energia ei fiind adăugată la cea deja deținută de gaura neagră. Noi putem să observăm acest disc întrucât este foarte strălucitor. Singurele poze pe care le avem cu aceste obiecte stelare sunt cu discul de acreție și, în centrul lui, cu o zonă întunecată.

Modul în care o gaură neagră se vede din depărtare în Interstellar a fost inițial considerat nerealist. Însă, după câțiva ani de la lansarea filmului, în urma unor cercetări, s-a dovedit că predicția filmului a fost, de fapt, corectă. La trecerea protagoniștilor prin gaura de vierme, contrar așteptărilor publicului, aceasta nu are o forma circulară, ca un portal, ci apare sub forma unei sfere, ce înglobează și proiectează pe suprafața ei celălalt capăt. La trecerea prin gaura de vierme chiar spațiul și timpul, care sunt baza realității noastre, se curbează în jurul lor și oferă aspectul unui tunel.

Dilatarea temporală

Aceasta a fost descoperită de Albert Einstein în 1915, odată cu teoria generalizată a relativității. El a descoperit că, în funcție de cât de aproape ești de o gaură neagră sau de intensitatea câmpului gravitațional, timpul curge mai încet pentru tine. În film acest fenomen este scos în evidență și are loc pe Planeta lui Miller, cea mai apropiată de Gargantua și prima pe care o vizitează echipa de cercetare. Fiecare oră petrecută pe planetă este echivalentul a șapte ani de pe Pământ. În câteva ore trăite aici de exploratori, la bordul stației spațiale aflate în afara câmpului gravitațional intens anii se succed cu o viteză foarte mare, astfel încât la întoarcerea lui Cooper, care nu îmbătrânise deloc, pe stație trecuseră 23 de ani.

Aceste aspecte științifice și dramatismul lor impresionant pălesc, totuși, în fața experiențelor umane. Nevoia de a fi cu alți oameni, în societate, și dorul de casă intră în contrast cu ambiția de a ști mai mult, de a explora. Iubirea, cel mai puternic sentiment, este singura ce transcende dimensiunile, timpul și spațiul.

Interstellar este un film de acțiune, un film SF, dar este în egală măsură o meditație asupra a ceea ce ne face oameni, asupra emoțiilor noastre. Este sugestiv faptul că atunci când Hans Zimmer a realizat coloana sonoră a filmului nu știa că acesta avea să fie despre călătoria în spațiu. Christopher Nolan l-a rugat, de fapt, să compună ceva pentru un film despre relația dintre un tată și fiica sa.

Sperăm că am reușit să vă convingem să vizionați Interstellar (ne-am străduit să nu dăm spoylere) sau că măcar v-am dezvăluit câte ceva despre măreția acestui film care i-a impresionat timp de zece ani pe iubitorii de cinema și pe oamenii de știință, pe copii și adulți, film care îmbină atât de bine știința cu sentimentul adânc ce ne cuprinde când privim stelele.

Citește și: Margini dizolvate

„Tehnologia este cea mai simplă și sigură metodă de a ajunge la tineri.”

pexels-perfecto-capucine-1329571
Sursă foto: www.popsci.com

Cu siguranță această întrebare apare tot mai des în ultimii ani în spațiul public. Deși cunoaștem cele mai simple metode pentru a realiza acest deziderat, modul în care sunt puse ele în aplicare este ceea ce contează cel mai mult. Culturalizarea tinerilor reprezintă o parte importantă a vieții acestora. Scopul unui asemenea demers este nobil: existența unor generații educate, cu o gândire dezvoltată.

Ne aflăm în epoca tehnologiei, deci tehnologia este cea mai simplă și sigură metodă de a ajunge la sufletul și la cugetul generațiilor tinere. Crearea și promovarea unor jocuri interactive care presupun cunoștințe de istorie, geografie, literatură, de exemplu, ce le permite tinerilor atât să învețe, cât să se și distreze cu prietenii, reprezintă o cale ușoară de a-i ajuta să se culturalizeze. Complexitatea jocurilor este o parte importantă din acest proces, astfel jucătorii nu se vor plictisi prea repede.

În zilele noastre, generația tânără trebuie impulsionată, mai mult sau mai puțin, pentru a lua parte la experiențe noi, de exemplu, participarea la ateliere de creație, activități interactive și de voluntariat, sportive, vizite virtuale la muzee etc. Din păcate, comoditatea și dezinteresul au făcut ca muzeele să aibă din ce în ce mai puțini vizitatori tineri. Acestea sunt centre culturale prin excelență, de unde pot fi preluate cât mai multe informații, punându-i astfel în situația de a face conexiuni între domenii și culturi diferite. Promovarea vizitelor virtuale în cadrul oricărui muzeu de pe glob ar aduce un beneficiu nu doar tinerilor, ci și muzeelor din întreaga lume. Aceasta poate fi realizată mult mai ușor decât pare, prin intermediul rețelelor sociale – modul preferat al tinerilor de a-și petrece timpul.

Lectura cărților n-ar trebui să fie simțită ca o corvoadă, și totuși aceasta este o realitate cu care se confruntă societatea actuală. De ce nu se mai citește? Există o avalanșă de răspunsuri…

Ar trebui ca o carte să fie o distracție pentru după-amiază.

Poate că mulți dintre cititori clasifică cărțile în proaste dacă nu sunt vesele și lesne de citit și bune dacă răspund așteptărilor. Să nu uităm însă că literatura necesită pregătire, finețe și creează emoții complicate. Parcurgerea unei cărți, fie că e tipărită, fie că e în format electronic sau e un audiobook, este un câștig.

Nu mi-am propus să ofer toate răspunsurile posibile la o asemenea întrebare care frământă societatea contemporană, nici n-aș putea s-o fac din varii mo- tive. Pentru mine, revista „Zări…” este o cale de culturalizare a generațiilor de liceeni, fiindcă aceasta este o formă de rezistență împotriva ostilității față de cultură.

Tinerii și cultura. Întâlnire privilegiată

pexels-roman-odintsov-4555321
Sursă foto: www.pexels.com

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, a culturaliza înseamnă „a ridica nivelul din punct de vedere cultural, a instrui”, fapt care implică un progres în ceea ce privește achiziționarea comportamentelor și a cunoștințelor care definesc cultura la un moment dat. Cu diverse accepțiuni din perspective multiple – economică, istorică, artistică, filosofică, socială, cultura însumează o serie de caracteristici distincte ale unei societăți sau ale unui grup social din punct de vedere spiritual, material, intelectual sau emoțional.

Dobândirea cunoștințelor și a comportamentelor culturale se poate face în diverse moduri. Un prim factor de culturalizare este familia, cea care transmite mai ales moștenirea culturală a comunității din care tânărul face parte – gesturile, ritualurile, tradițiile, religia, cei „șapte ani de acasă” despre care vorbește înțelepciunea populară.

Un alt factor cu un rol esențial în culturalizarea tinerilor este școala. Instituție construită prin excelență pe principiul progresului în și prin instruire și educație, aceasta oferă, în varianta sa ideală, posibilitatea de culturalizare în mod organizat, cu ținte precise și profesori pregătiți pentru acest scop. Școala este astfel locul unde se pun bazele culturii generale. De asemenea, instituțiile culturale precum teatrele, bibliotecile, muzeele au un rol deosebit de important în răspândirea culturii către tineri.

În plus, în societatea modernă, marcată de progresul tehnologiei, un rol din ce în ce mai pregnant în culturalizare îl au mijloacele de comunicare în masă – presa scrisă, radio, televiziunea și internetul. Este vorba de o avalanșă din ce în ce mai mare de informații și comportamente, iar tinerii trebuie să învețe să selecteze ceea ce este cu adevărat important. În acest context, în epoca informației la un clic distanță, rolul școlii capătă noi valențe – de la a oferi informații la a-i învăța pe elevi cum să facă diferența între cultură și subcultură, la a le dezvolta capacitatea de analiză, de sinteză și de reflecție, iar atitudinea proactivă a instituțiilor culturale care își deschid porțile tinerilor este mai necesară ca oricând.

Fără doar și poate, culturalizarea tinerilor este într-o continuă dinamică și nu se oprește niciodată pe parcursul vieții. De aceea, conștientizarea necesității acestui proces de la o vârstă fragedă conduce la dezvoltarea comportamentului autodidact, de culturalizare autonomă, benefic în dezvoltarea personalității fiecărui individ și în dezvoltarea societății.

WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner