– articol bazat pe volumul „Bestiar” de prof. univ. dr. Cătălin Vasilescu –
Știind că o mare parte dintre elevii CNMB plănuiesc să-și continue studiile la Facultatea de Medicină, nu cred că termenul de lobotomie este unul nou, dar e posibil ca povestea acestei tragedii medicale să vă surprindă. Cu aproximativ 50.000 de lobotomii efectuate în SUA, niciunul dintre medicii ce au contribuit la dezvoltarea operației nefiind neurochirurg, această procedură populară cândva, în ciuda efectelor sale negative considerabile, a lăsat pentru totdeauna o amprentă negativă asupra progresului neurochirurgiei.
La începutul secolului al XX-lea, metodele de tratare a afecțiunilor psihice erau puține și ineficiente, cele mai des utilizate fiind terapia de somn profund și șocul cu insulină, ce inducea scurte come. Neurochirurgia nu fusese încă dezvoltată suficient pentru a fi luată în considerare ca un tratament viabil.
În anul 1935, Walter Jackson Freeman, un neuropatolog dedicat și implicat în toate congresele și societățile medicale disponibile, participă la al doilea Congres Internațional de Neurologie, la Londra. Acolo avea să ia naștere prima versiune, relativ primitivă, a lobotomiei. Freeman îl cunoaște atunci pe Egas Moniz, un neurolog fascinat de bolile ce includ idei obsesive și de cauza acestora.
Perspectiva lui Moniz asupra problemei era bazată pe teoria neuronală a lui Ramón y Cajal și pe fenomenul de reflexe condiționate demonstrat de Pavlov. El susținea că fibrele nervoase și sinapsele sunt organe fundamentale ale gândirii și că bolile psihice își au rădăcina la nivelul lor din cauza unor modificări fizice și chimice, iar gândurile obsesive sunt determinate de fixarea unor circuite sinaptice anormale, repetitive și hiperactive, ca în modelul lui Pavlov. Neurologul nu vedea neuronii ca fiind capabili de defecțiuni și alterări, ci doar rețeaua dintre ei, dezorganizarea acesteia putând produce gândirea aberantă. Această teorie nu era verificată.
Congresul, având ca teme centrale epilepsia și schizofrenia, trage concluzia generală că intervențiile asupra lobului frontal duc la schimbări considerabile ale personalității și ale comportamentului. Una dintre cele mai remarcabile prezentări din cadrul Congresului este cea a lui Carlyle Jacobsen, asistentul profesorului John Fulton de la universitatea Yale. Acesta expune un studiu experimental făcut pe doi cimpanzei, numiți Becky și Lucy. Memoria și inteligența lor fuseseră testate prin probe ce deveneau progresiv mai dificile, dar Becky reacționa negativ și violent după un anumit nivel. În urma testelor, profesorul efectuează o lobectomie (extirpare a lobului frontal) asupra animalelor, iar rezultatele sunt surprinzătoare: personalitățile lor se inversează complet, Lucy devenind agitată, dar Becky putând accepta eșecurile cu calm și cumpătare. Din păcate, starea acestora se deteriorează rapid, cimpanzeii devenind ulterior incapabili de propria îngrijire. Acest experiment se presupune a fi sursa de inspirație a lui Egas Moniz în cercetările sale.
La 12 noiembrie 1935, Moniz colaborează cu chirurgul Almeida Lima pentru a injecta 0.2 cm3 de alcool în lobul frontal al unei paciente ce suferea de o afecțiune psihică agresivă. Operația remediază problemele acesteia, deși ea rămâne internată pentru o perioadă îndelungată. Neurologul denumește procedura leucotomie, inventând chiar un instrument dedicat aplicării ei: leucotomul, un tub metalic cu o spirală de sârmă retractabilă atașată la un capăt, astfel încât incizia din substanța albă să poată avea un diametru mai larg decât cea din cortex. La extragerea acestuia erau perforate conexiunile nervoase pe o rază de 1 cm. Scopul operației nu era reducerea gândurilor delirante și a halucinațiilor, ci a reacției pacientului la acestea. Moniz pretindea, de asemenea, că metoda sa nu ar avea vreun efect negativ asupra capacității intelectuale, dar acest fapt nu a fost niciodată confirmat.
Pe 6 martie 1936, Egas Moniz prezintă în fața Societății de Neurologie de la Paris primul său lot de 20 de pacienți, afirmând că 35% dintre ei au fost vindecați, 35% ameliorați, iar 30% nu au suferit nicio modificare. Pentru realizarea celui de-al doilea grup de pacienți, neurologul a întâmpinat dificultăți: Jóse de Matos Sobral Cid, directorul azilului Miguel Bombarda și sursa lui Moniz de bolnavi operabili, refuză să îi mai trimită pacienți după ce observă o evoluție postoperatorie negativă a acestora. Cu ajutor din partea altor spitale locale, neurologul reușește să formeze un nou lot de 21 de bolnavi, pe care îi prezintă Societății Medico-Psihologice de la Paris. Dar nu fără critici, deoarece doctorul Cid vine în persoană la conferință pentru a protesta împotriva intervenției și a denunța efectele sale postoperatorii devastante. Cid susține că orice aparentă îmbunătățire a stării pacientului era determinată strict de șocul traumei chirurgicale, iar după diminuarea acestui efect are loc o degradare rapidă a personalității pacienților. Punctul lui de vedere este luat în considerare de Societate, provocând critici și neîncredere la adresa lui Moniz, dar neurologul reușește să depășească dificultățile cu ajutorul rețelei sale de relații sociale și a prestigiului său de inventator al angiografiei cerebrale.
După anul 1945, leucotomia câștigă în popularitate chiar și în Europa, unde găsise deja adepți. De amintit că ea se practica și în România, de pildă la Spitalul de Psihiatrie Socola din Iași, încă din 1933. O îmbunătățire considerabilă a acestei proceduri a fost realizată în Italia, unde, în 1937, Amarro Fiamberti pune bazele leucotomiei transorbitale, perforând doar subțirele perete osos din spatele globului ocular și efectuând astfel operația fără trepanație (deschiderea cutiei craniene).
Procedura lui Moniz și simplificarea acesteia de către Fiamberti îl inspiră pe Freeman care, alături de James Watts, un chirurg care îi poate pune ideile în aplicare, începe să exerseze tehnica pe cadavre, redenumind-o lobotomie. Pe 14 septembrie 1936, cei doi operează pentru prima dată un pacient, pe Alice Hood Hammatt, iar rezultatele sunt surprinzător de bune. Cu toate acestea, cei doi doctori afirmă că procedura poate fi folosită doar în cazuri extreme, când este prioritară ușurința îngrijirii pacientului și nu preferințele acestuia, deoarece operația „distruge fantezia și ruinează capacitatea creativă”.
Lobotomia nu este inițial acceptată de lumea medicală, fiind dur criticată la Southern Medical Society din Baltimore, dar beneficiză de interesul psihiatrului Adolf Meyer, care decide să îi ajute pe Watts și Freeman în răspândirea procedurii. Cu ajutorul influenței lui Meyer, un articol despre lobotomie ajunge în New York Times, de unde popularitatea ei crește văzând cu ochii.
Nou dobândita faimă vine, însă, și cu neînțelegeri între Freeman si Watts: neuropatologul este încântat de popularitatea operației și dorește să o simplifice pe cât posibil, sacrificând unele măsuri de siguranță pentru a trata cât mai mulți pacienți, dar Watts insistă că ea nu ar trebui efectuată asupra cazurilor fără manifestări grave și violente. Fiind inventatorul procedurii, Freeman îi aduce niște modificări, ignorând opinia lui Watts și eliminându-l din plan. Inspirându-se din tehnica lui Amarro Fiamberti, el caută o metodă de efectuare a lobotomiei pe cale transoribitală, dar nu reușește să găsească un stilet suficient de lung și subțire pentru a penetra peretele din spatele globului ocular. În consecință, recurge la o unealtă surprinzătoare: dalta pentru gheață, sau ice pick, un obiect găsit în majoritatea bucătăriilor americane datorită pasiunii acestora pentru băuturi răcoritoare.
Prima pacientă supusă lobotomiei transorbitale efectuate de către Freeman cu dalta pentru gheață a fost Sallie Ellen Ionesco, diagnosticată cu psihoză maniaco-depresivă. Ea a fost anesteziată prin intermediul șocurilor electrice, o metodă preferată de Freeman, și prin injecții cu morfină, evitându-se anestezia generală, pentru a putea comunica cu pacientul în timpul operației. Sallie a avut o recuperare postoperatorie rapidă și cu rezultate imediate pozitive, îmbunătățindu-și cu mult calitatea vieții.
După acest succes imens, Freeman și operația sa ajung să fie lăudați și căutați, doctorul profitând de popularitate și întrerupând complet colaborarea cu Watts, neavând nevoie de ajutor pe drumul său către faima internațională. Fiind aclamat atât de publicul larg, cât și de comunitatea medicală, neuropatologul nu încetează să inoveze, creând alte scurtături în aplicarea procedurii. Deși operarea doamnei Ionesco a fost efectuată în două etape, ea revenind în cabinetul lui Freeman după câteva zile pentru intervenția prin cea de-a doua orbită, doctorul a decis că procedura ar fi fost mai eficientă dacă intervențiile se efectuau simultan. Acest lucru a stârnit interesul multor medici, dar și a publicului larg.
Mândrindu-se cu abilitatea lui de a finaliza o lobotomie în mai puțin de 7 minute, Freeman a început să ignore măsurile caracteristice unei intervenții chirurgicale, realizând operația oriunde, chiar și în casele pacienților, fără mănuși și fără prea multă preocupare pentru igienă. Deși îi considera pe bolnavi niște făpturi repulsive, era foarte dedicat înregistrării progresului postoperatoriu în cazurile cu evoluție pozitivă, atât prin nenumărate jurnale, cât și printr-o serie impresionantă de fotografii de tipul before and after. Cel mai tânăr pacient înregistrat în aceste mărturii avea nouă ani, dar există dovezi că operația a fost efectuată și asupra unor bolnavi cu cinci ani mai mici.
Freeman se afla într-un adevărat turneu al lobotomiilor; călătorind prin America în duba sa poreclită „Lobotomobilul”, în care realiza des operația, și tratând pacienți suferind de orice problemă psihică, de la halucinații și manifestări maniacale și violente până la adolescenți irascibili sau copii ceva mai energici și mai obraznici decât restul, doctorul se bucura de apogeul faimei sale, niciuna dintre opiniile negative publicate în această perioadă neavând puterea să îi încetinească ofensiva. Câștigarea Premiului Nobel pentru leucotomie de către Egas Moniz în anul 1949 nu a făcut decât să îi sporească prestigiul. Din fericire, această manifestare exuberantă nu mai avea să dureze mult.
Odată cu descoperirea clorpromazinei și a altor substanțe care realizau o lobotomie chimică, popularitatea procedurii scade rapid, această descreștere fiind accelerată de vocea criticilor care a reușit, după multă vreme și multă insistență, să se facă auzită, dezvăluind efectele secundare devastante ale operaței: hemoragii cerebrale, abscese intracraniene, meningită, schimbări comportamentale drastice, secarea completă a personalității pacienților și chiar probleme cu funcțiile motorii. De asemenea, câteva cazuri particular de tragice sunt aduse la lumină: Rosemary Kennedy, sora mai mică a președintelui J. F. Kennedy, suferea de o deficiență cerebrală și un intelect limitat, iar în urma lobotomiei realizate în 1941 de Freeman efectele au fost devastatoare: a ajuns pe viață în scaunul cu rotile, fiind lipsită de control asupra aproape tuturor funcțiilor corpului său. O altă pacientă, pe nume Wilma Rogers, a revenit în cabinetul doctorului Freeman la puțin timp după prima sa intervenție din 1954, intervenție care nu avusese niciun efect. Din nefericire, nici a doua operație nu i-a ameliorat problemele, și, fiind refuzată o a treia încercare, femeia s-a sinucis la vârsta de 26 de ani. Una dintre cele mai semnificative opere literare despre această intervenție este autobiografia lui Howard Dully (My Lobotomy), care, deși a fost suficient de norocos încât să nu sufere complicații postoperatorii foarte grave, a avut dificultăți pentru întreaga viață din cauza operației suportate în adolescență, motivată de probleme strict comportamentale.
Deși ultima lobotomie a fost efectuată în 1967, Freeman s-a străduit să își prelungească faima până în 1970, când a cedat, în fine, în fața metodelor moderne și neinvazive de tratament.
Povestea lobotomiei este una macabră. Procedura nu ar fi trebuit să existe vreodată, la baza ei stând un experiment insuficient analizat, cu rezultate preponderent negative. Dar ea nu trebuie uitată, fiind un bun exemplu pentru efectele catastrofale pe care le poate avea încrederea noastră oarbă că tot ce e nou este și bun. Nu trebuie uitate suferințele umane pe care le-au provocat entuziasmul pseudoștiințific și căutarea notorietății de către un grup de medici, considerați printre cei mai de încredere specialiști din lume.