ZăriAlbAstre2012-Nr2 - Revista Zări Alb Astre

ZăriAlbAstre2012: „«Răcnetul Carpaţilor către Mare»“ de Redacția Zări Alb Astre

Posted on 19/03/202319/03/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Redacția Zări Alb Astre, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Revista Răcnetul Carpaţilor către Mare apare foarte rar, şi anume numai cu ocazia săptămânii «Şcoala altfel» (ori cum se va mai numi ea). Este realizată de un grup de juni şi june din C.N.M.B. cu «simţ enorm» şi iscusinţă limbistică, are tirajul redus la cât se poate fotocopia intern (puţin!) şi circulă din mână-n mână. Trage cu ochiul la ce e prin liceu şi râde cu toţi dinţii. Integrează, caragialian, şi năzbâtii de pe NET. Am citit şi am spilcuit:

«Semeţul trandafir (Ştiri mondene)

Şoc şi groază! Juna de numai 18 ani Piţi Manelescu fu prinsă fără cravată ieri de dimineaţă la porţile unui lăcaş de educaţiune. Graţioasa muză a artizanilor locali lipsise mai multă vreme de la studii, după ce se trezi, la un moment, singură şi ambetată. O grozavă depresiune puind stăpânire pe sufletul său delicat, Piţi se refugie în braţele unei ezistenţe nocturne din care eşi prin sfătuirile părintelui Sticsu de la Milostiva. Iat-o acum gata a se-ntoarce la dulcele glas al cărţilor. Dar vai! Ajunsă la porţile venerabilului edificiu, organul abilitat îi cere să prezanteze cravata, micuţa legătură, de gât, cu măreţele ziduri ale şcoalei. Juna, înlăcrămată, se roagă iar şi iar, dar soarta nu se-ndură. Piţi căzu dinou în depresiune. Plecă, spuiind aceste vorbe pătrunzătoare: Din vina mea ţara are un suspin? Atunci orice jertfă este prea puţin! Colegii de faţă fură pătrunşi de emoţiune.

P.S. În urma incidentului cu cravata de gât, la redacţiunea Răcnetului s-a adus, de către un adorator, următoarele stihuri plăsmuite din jurări, nădejdi, uimeală. Citindu-le, toţi confraţii gazetari sbucniră în lacrămi.

Foculŭ

Piţi, pojar al sufletului meu,
Ia-mi trupul înfierbat de neputinţă,
Şi-l stăpâneşte-asemeni unui zeu,
Iar eu mă voi supune cu credinţă!
Azi mânurile-ţi nu mai se aprind
De-a mele mânuri pline de dorinţă…

Fiori, vârteje, tremur mă coprind:
Când înviez, când caz în nefiinţă.

O! Pârjoleşte-mi inima din mine,
Fii simţitoare ca şi în trecut!…
Aidi să-ndreptăm tot răul înspre bine
Şi să păşim voios spre absolut!»“, de Redacția Zări Alb Astre

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „IZEL“ de Amalia Caraş, clasa a XI-a B

Posted on 19/03/202319/03/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Amalia Caraş, clasa a XI-a B, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Din cele 12.000 de blog-uri româneşti active, ne putem mândri şi noi că o parte mică, mică, mică, sunt ale unor mircişti de-ai noştri. Adevărul este… şi este că printre noi există câţiva oameni sătui până peste cap de vorbe-n vânt duse-nspre mare, «oameni care au ceva de spus, oameni care vor să ajungă tot mai sus‖ şi care sau hotărât să ia cuvântul.

Blogul din ediţia aceasta s-a desprins repede din rândul celorlalte. «Haosul liniştit, răvăşeala ordonată şi jocurile de cuvinte» o caracterizează pe autoarea sa, al cărei nume îl şi poartă: Izel (Selimizel. Dacă nu putem zbura, construim trepte către vise?). Blogul prinde viaţă şi devine prima treaptă către visul lui Izel, iar restul e istorie!

Pentru următoarele trepte, blogeriţa noastră s-a hotărât să pornească într-o căutare pentru a găsi «acel ceva» şi e gata să-şi împărtăşeacă aventurile cu cine are ochi să vadă şi curiozitate să citească. Pentru a avea un blog, ai nevoie de pasiune. Trebuie să-ţi placă. Să scrii azi, să scrii mâine. «Hobby-ul meu este să scriu şi atât. Nu pretind că aş deţine vreun talent la asta sau ceva de acest gen. Nu să scriu bine. Doar să scriu. Nu să scriu despre chestii normale. Ci doar despre mine. Îmi place să scriu despre ce simt, după cum puteţi vedea în articolele de la începutul blogului. Eu scriu pentru că nu pot povesti.» declară Izel Selim despre sine.

Ceva care să vă sporească interesul: «Du-te, om slab, şi iubeşte umbrele şi iluzia unei înţelegeri clare a Universului. Da! Spune da. Te încurajez să consimţi legătura asta înnegurată, nu pentru că îţi fac o favoare. Ci pentru că nu eşti supraom, eşti carne şi oase, deziluzii şi speranţe.» (Extras din «Cică-i musai a.k.a. Mi-a zis mama că pot», 27 august 2012).

Efectiv, «blog» înseamnă un jurnal on-line. Şi poate vă întrebaţi de ce şi-ar lăsa cineva gândurile aşa, liber, în văzul lumii (la mila lumii!). Ei bine, nu ştiţi până nu încercaţi.

Şi până data viitoare: Citiţi, citiţi, citiţi! “, de Amalia Caraş, clasa a XI-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „În contra direcţiei de astăzi în incultura română“ de Dan Munteanu, clasa a XII-a A

Posted on 19/03/202319/03/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Dan Munteanu, clasa a XII-a A, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Cocalari, inculţi, inepţi, şi piţipoance, oameni fără motivaţie, fără dorinţă, fără esenţă şi mai ales fără capacităţi intelectuale. Pe străzi, prin parcuri, instituţii publice, localuri de fiţe şi baruri ieftine şi, din păcate, prin şcoli şi licee. Cu burtă sau fără, cu ceafa lată sau părul în spic, cu inele şi brăţări la mâini şi la picioare, dar întotdeauna fără creier. Crescuţi cu bani mulţi sau doar cu impresia lor, îndoctrinaţi cu ideea că sunt atotputernici şi că nu trebuie să facă nimic pentru a-şi consolida statutul social şubred, de semi-vedete, întotdeauna gata de o confruntare fizică, niciodată de o confruntare morală. Întotdeauna împotriva evoluţiei, a ieşirii din mizerie şi a culturii, împotriva celor care o promovează, mereu gata de a arunca o replică usturătoare (oare?) adversarului din cercul opus, aceste fiinţe se găsesc oriunde şi au orice vârstă.

Dar studiul acestor entităţi care, precum fantomele, îţi lasă un aer rece când trec pe lângă tine, ar fi în zadar fără o descriere detaliată în funcţie de pretinsa valoare a şmecheriei, tradusă prin opulenţă şi opoziţie faţă de cultură şi normalitate.

Şmecherul. Un fel de Superman (Vin Diesel?) al prostiei, care întotdeauna iese în faţă ca să îşi apere colegii cu care împărtăşeşte aceleaşi caracteristici, se află la conducerea sau în componenţa turmei (cirezii, stolului?). Gata de atac, priveşte adversarul cu ochi tâmpi, şi îi estimează valoarea după preţul hainelor şi greutatea lanţurilor de la gât. Constată cu stupoare că acesta nu merită atenţie şi trece cu mare fast la următorul. Nu umblă niciodată singur. Însoţit de unul sau mai mulţi, scanează teritoriul, în căutarea unor noi posibilităţi: o piţipoancă cu piciorul gros şi burta revărsată 15-20 cm peste curea sau un posibil recrut nevinovat care să lărgească şi mai mult turma şi aşa prea mare. Pus faţă în faţă cu inteligenţa, priveşte prin ea şi refuză să o înţeleagă. Prin ochii lui orbi se revarsă umila senzaţie a neputinţei, care refuză cu toate puterile să fie recunoscută. Căci, înainte de toate, este un neputincios. Dar cum ar putea să recunoască? Cum ar putea să îşi piardă statutul de Şmecher Alfa şi să fie detronat de unul mai deştept ca el? Pentru că deşteptăciunea pentru el nu există; este doar o plăsmuire a celor inferiori, o altă găselniţă penibilă menită să îl retrogradeze încă o poziţie pe scara evoluţiei.

Depăşiţi numeric, oamenii culţi sau măcar normali se văd nevoiţi să se izoleze în grupuri împrejmuite de Marele Zid. În singurătatea ei, inteligenţa se izolează, şi ea, odată cu purtătorii săi, în spatele Zidului. Separate, două lumi total diferite ce nu interacţionează niciodată mai mult decât un copil de 3 ani şi o adolescentă de 18 ani cu gânduri mari.

Dar direcţia ce o vor urma cei din exteriorul zidului va fi întotdeauna aceeaşi. Situaţi la periferia societăţii, trăind totuşi cu speranţa că se află în centrul ei, necocalarii şi nepiţipoancele vor continua să se izoleze şi mai mult, până când vor dispărea cu totul.

Tu de care parte a zidului eşti?“, de Dan Munteanu, clasa a XII-a A

Sursă foto: pexels.com

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Love, Babylove sau 2 fete de 12 ani“ de Denisa Loredana Boboc, clasa a XI-a D

Posted on 19/03/202319/03/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Denisa Loredana Boboc, clasa a XI-a D, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„M.: Te rog, iubita, nu mai plânge! Totul o să fie bine, o să vezi… Nu te-a meritat şi o să-şi dea seama mult prea târziu!

I.: Nu pot să cred că ne-am despărţit! Şi îl iubeam atât de mult, încât eram dispusă să fac orice pentru el… Dar ajunge. Mi-am promis că de acum o să încerc să-mi trăiesc viaţa, pentru că am suferit prea mult.

A doua zi, pe Facebook, I. îşi actualizează starea: «Uneori chiar nu înţeleg de ce soarta uneşte două suflete care este imposibil să rămână împreună… Am şi eu dreptul la puţină iubire. Am nevoie de un bărbat puternic care să fie lângă mine…». Ca să ce? Să-ţi pieptene păpuşile?

Fetele din ziua de azi şi-au dat upgrade. În loc să înveţe cum să-şi facă unghiile sau să joace jocuri prosteşti în faţa blocului, mai nou, cea mai şmecheră tendinţă este să te joci de-a dragostea, cu iubitul tău, atent selecţionat dintre tipii «hot» din clasa a 6-a . Acesta neapărat trebuie să deţină un valoros Iphone 5 de pe care să-ţi trimită mesaje de «corason», altfel nu eşti în pas cu moda.

Tot la categoria factorii îndrăgostelii, intră «look-ul» prinţeselor de 12 ani. Care, în loc să înveţe să scrie, îşi caută marea iubire, şi cum altfel dacă nu printr-un outfit atrăgător. Şi la cine să apeleze dacă nu la portofelul gros al lui tati. Când merge la shopping, ţinându-l de mână, fetiţa noastră îşi cumpără ba o fustiţă scurtă, ba o rochiţă cu vedere la Paris, ba un toculeţ, pe care jură că le va purta doar la o ocazie specială.

Trei ore mai târziu, pe Facebook: X-uleasca Shmecheritza a fost la X-Café împreună cu iubitul, bineînţeles X-ulescu Barosanu. Lângă aceste cuvinte, şade triumfătoare o poză cu o actriţă p…«reşcolară», împreună cu un mic cocalar în devenire, iar în spatele fetei (şi-au ales strategic poziţiile) se văd clar trei bărbaţi burtoşi cu neveste şi copii acasă, care salivează de zor la mica prinţesă minoră, căreia nu îi dai mai puţin de 25. Bineînţeles, după o vreme, oricât de mulţi bani ar avea prinţul de clasa a 6-a, fata vrea să avanseze mai rapid. Deja începem să ne orientăm către armăsarii virili de prin licee şi doar outfit-ul provocator nu mai e suficient. Aşadar, ne uităm puţin în stânga şi în dreapta, şi puff!!!… ne tencuim faţa cu o găleată de fond de ten, 2 litri de rimel şi un ruj roz de-ţi crapă ochii et voilà! Acum se încadrează perfect în rândul fetelor «bune».

Trecând rapid printre adolescenţii prea copilăroşi pentru fata lui tati, deja iniţiată în tainele piţiponcelii, aceasta caută să se cuibărească în braţele protectoare ale unui bărbat care să ştie să o înţeleagă şi a cărui burtă moale şi pufoasă îi oferă căldura paternă.

Pentru că, din desene, prinţesele au învăţat că fizicul nu contează prea mult atâta timp cât acest fizic stă într-un castel de miliardar. (To be continued…) “, de Denisa Loredana Boboc, clasa a XI-a D

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Balul Bobocilor între cine ştie ce şi nu ştiu cum“ de Andreea Burnaz, clasa a IX-a A

Posted on 19/03/202319/03/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Andreea Burnaz, clasa a IX-a A, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Cu siguranţă, cea mai uimitoare experienţă pentru un proaspăt licean este Balul Bobocilor. Cel de la «Mircea» a avut loc la clubul Ego, pe 3 noiembrie. Am fost.

De cum am intrat, am ştiut că în acea seară mă voi distra, căci muzica, după părerea mea, a fost bine aleasă. S-a trecut de la muzica uşoară din anii ‘80 şi ‘90, la house şi rock. Între, a avut loc reprezentaţia Deliei Matache, unul dintre membrii juriului de la X Factor. Delia a cântat câteva melodii care au susţinut atmosfera. În concluzie, la capitolul «muzică», organizatorii au reuşit să îmbine genurile într-un mod care să satisfacă toate gusturile.

Cât despre spaţiu, nici aici nu mă pot plânge: destul de mare, loc pentru toţi, nu am avut probleme că ne vom călca în picioare.

Alt lucru care m-a binedispus au fost costumaţiile. Băieţii erau, majoritatea, îmbrăcaţi «la cămaşă», iar fetele s-au costumat de-a dreptul fantastic. Pe tocuri impunătoare, pentru ca, oriunde ar fi, să-şi facă simţită prezenţa, purtau rochii de toate modelele şi culorile. Spre plăcerea băieţilor, ele au preferat «scurt şi mulat». Din fericire, nimeni nu a întrecut măsura.

După ce lumea s-a acomodat cu atmosfera şi şi-a găsit colegii de clasă, s-a trecut la «următorul pas»: băutura. Cred că ăsta a fost lucrul esenţial care i-a atras pe unii boboci la bal: acea libertate pe care o pot avea în lipsa părinţilor. Însă tot acest aspect i-a făcut pe alţii să nu vină. Alcoolul îţi oferă posibilitatea de a experimenta, deci de a te dezvolta, dar nu cred că este cel mai recomandat lucru pentru, totuşi, nişte copii. Aşa cum se ştie, libertatea vine cu responsabilităţi, iar unii dintre noi nu şi le pot asuma.

Cel mai aşteptat moment al serii a fost, bineînţeles, concursul de miss şi mister. După defilarea în uniformă şi prezentarea fiecărui candidat, concurenţii au evoluat în haine de zi. Au urmat partea în care fiecare a răspuns la nişte întrebări foarte amuzante, care solicitau imaginaţia şi inventivitatea, apoi ultima defilare, în ţinute de seară. După asta, concursul de dans. La această probă nimeni nu mi s-a părut că a ieşit în evidenţă.

După o pauză în care juriul a avut timp să-i analizeze pe participanţi, s-a dat verdictul: câştigătoarea titlului de miss a ajuns Andreea Paris, iar la mister a triumfat Andrei Vârvorea.

Ca atmosferă generală, pot spune că balul a decurs bine. Lumea a reuşit, în mare parte, să-şi asume acele responsabilităţi de care vorbeam, iar cei care nu au făcut-o şi-au primit probabil morala de rigoare de la părinţi. După cum se spune, un şut în fund este un pas înainte, chiar dacă e făcut pe brânci.

Balul bobocilor poate fi considerat un paradox. Pe de o parte, este un bun prilej de a te destinde şi de a socializa, aşa cum am făcut eu, dar există şi constrângerea raţiunii, căci nimeni nu vrea să audă despre el a doua zi că a făcut cine ştie ce sau că s-a comportat nu ştiu cum.“, de Andreea Burnaz, clasa a IX-a A

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Ghid de supravieţuire în Siberia mircistă“ de Mihuţ Arsene și Sebastian Stamen, clasa a X-a B

Posted on 19/03/202319/03/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Mihuţ Arsene și Sebastian Stamen, clasa a X-a B, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Important! Înainte de toate, ar trebui să ştiţi că scopul acestui ghid nu este acela de a vă învăţa cum să vânaţi animale cu arcul, să vedeţi într-o grămadă de beţe o potenţială casă ori de a vă pune bazele ingerării de târâtoare. Nici vorba de aşa ceva. Ghidul este menit să vă ofere sfaturi despre cum să supravieţuiţi în mediul mircist, un mediu unde nimic nu e ceea ce pare (ei, ba cam da!), unde veţi întâlni pericole la tot pasul, sub forme de nerecunoscut, unde nici temperatura nu se supune cunoscutelor legi ale fizicii, scăzând sub cea de afară! (Statisticile arată că speranţa de viaţă pentru un elev într-un asemenea loc este de numai… patru ani!)

Primii ani în această rezervaţie a vechii glaciaţiuni vor fi cei mai grei. Trecerea de la căldura moleşitoare de acasă la frigul frigiderian din instituţie este un drum extrem de anevoios şi reprezintă prima provocare serioasă pe care o veţi întâmpina. Deşi, în teorie, trebuie să fiţi atenţi şi activi la ore, activitatea de bază va fi tremuratul fără încetare, iar singurul lucru la care sunt şanse să fiţi cu adevărat atenţi este pierderea controlului asupra degetelor pe care încă persistă urmele masacrului cu bulgări din pauza precedentă.

Prima formă de adaptare a elevilor la temperaturile extreme a fost folosirea mănuşilor. O idee ingenioasă la vremea respectivă, dar nu prea utilă în actualitate, în lupta cu abominabila dictare şi, mai ales, cu ecranul Iphone-ului din dotare (care, între noi fie spus, nu vă este indispensabil pentru a supravieţui temperaturii, ci presiunii. Presiunii sociale, desigur, măsurate nu în mm coloană de mercur, ci în… – dar să lăsăm acest aspect, în mediul mircist ea nu are, oricum, măsură). Există mircişti care s-au perfecţionat în a scrie cu saci de dormit pe mâini. Aceştia reprezintă campionii mondiali la scris viteză, în condiţii de profesori cu extrem debit verbal. Performanţa este însă greu de atins, aşa că, probabil, veţi renunţa să mai luaţi notiţe mai repede decât v-aţi fi aşteptat. Unii au venit cu ideea să se ţină orele afară. Idee inteligentă, ce-i drept, având în vedere că sunt şanse mari ca temperatura de afară să o depăşească pe cea a mediului mircist. Ceea ce i-a oprit a fost ninsoarea, care i-ar fi împiedicat să mai facă diferenţa dintre fiinţa umană, profesor, omul de zăpadă şi cei care îşi plâng răniţii din războiul cu bulgări.

O altă tehnică de supravieţuire constă în purtarea unui număr mai mare de straturi de haine decât numărul de ore nedormite din cauza testelor la chimie! În acest caz, sugerăm renunţarea la obişnuita geacă de firmă, în favoarea puloverului tricotat cu multă dragoste şi lână de către bunica din dotare. Ar fi de preferat, de asemenea, să renunţaţi la încălţările acoperite parţial sau în totalitate cu sclipici, cristale, plastic, paiete ori alte metale preţioase, întrucât s-a demonstrat ştiinţific că acestea nu au rol în termoizolare, ci, dimpotrivă, nu fac decât să vă îngreuneze misiunea de a supravieţui – atât vouă cât şi colegilor voştri.

Atenţie! Este posibil ca aceste sfaturi să nu vi se potrivească. În fapt, este chiar foarte probabil, caz în care va trebui să rezistaţi eroic unui şoc hipotermic. Nu vă bucuraţi însă prea mult dacă reuşiţi. Cuptorul verii este FATAL, lucru deloc surprinzător pentru mediul mircist: un spaţiu al extremelor, unde intră cine poate şi iese cine… poate, unde oamenii se luptă să ajungă şi se zbat să rămână, unde minţile luminate ajung departe, iar cele netede îngheaţă…“, Mihuţ Arsene și Sebastian Stamen, clasa a X-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Premianţii Concursului de creaţie literară «Ştefan Brânză» Ediţia 2012“ de Redacția Zări Alb Astre

Posted on 19/03/202319/03/2023 by REDACȚIA

„«Despre numele rămase» de Adina Lateş, C.N.M.B. (Marele premiu)

«iris şi sophi bune prietene
împărţeau
aceleaşi rochii
aceiaşi băieţi
acelaşi inel (îl purtam cu rândul la examene să ne poarte noroc)
eu şi sophi
mergeam dimineaţa
pe plajă şi citeam
„marea marea“
ne rugam
să fim mereu frumoase şi să avem ce povesti
ne puneam mereu cochilii pe ochi
scoici lucioase
şi iris spunea că vede un film

neclar
de prin anii ‘60
lovewarsex/kennedy mort/păr în vânt/
mii de culori psihedelice
„marea marea“ căpătase
şi ea o culoare pe care numai sophi o vedea
când punea scoicile pe ochi
într-o zi am ajuns chiar într-un cimitir
culegeam nume de pe cruci
ca să-i înviem pe toţi
(morţii ar fi trebuit să ne mulţumească)

în acele momente ajungeam cu povestea
undeva pe vârful himalayei
de unde nu se mai zărea
decât „marea marea“
violet
şi pe cer scrise
liste întregi de nume obscure

atunci iris şi sophi se ţineau strâns de mână
şi se rugau
să rămână frumoase
şi să poată să le scrie», de Adina Lateş, C.N.M.B.

«Ancel şi familia sa» de Adina Lateş, C.N.M.B. (Marele premiu)

ai vrut ancel să-ţi vorbesc despre familia ta
o poveste pe care o aveai déjà în tine
şi n-a trebuit decât să secţionezi vioara şi
să scoţi toate cuvintele cu multe vocale
ce semănau a incantaţie
pentru semnele ce deveneau încet
blazonul familiei tale
ai vrut să afli de ce ai părul alb de tânăr
şi pene groase în loc de fire
de ce tremuri şi plângi tremuri şi plângi
când îţi rostesc calm, apăsat poeme cu
îngeri ce devin înfricoşători
şi când închizi ochii îi vezi pierzându-se în valuri
crescând din buzele mele ca o tumoare
în spume albind încăperea
ancel familia ta mai are semnele unei aripi pe spate
o mică cocoaşă vânătă care s-a lipit cândva de cer
despicând întunericul
/oameni au crescut din îngeri/
ai vrut să ştii de ce-ţi muşcai buzele când îţi povesteam despre o cale
un zbor prin care vieţile se trec
voiai să şopteşti în urechile tuturor deodată
că praf erau toate, să descrii cum un suflu se desprindea şi mişca
lumea printr-o legănare
şi cenuşă erau toate fără dumnezeu
familia ta ţi-a lăsat urme pe umeri
povara unui destin ce nu-l mai poţi avea în mâinile albe
cu degete lungi
ci urmezi plăceri ce se întorc împotriva ta
cu suliţe împungând mica ta cocoaşă aproape inobservabilă
ancel privea fix
orb e cerul în seara asta
lasă oameni să crească din îngeri
fără ca ei să poată face ceva» de Adina Lateş, C.N.M.B.

«Noi nu ne-am spus niciodată „Bună“» de Raluca Dermengiu, C.N.M.B (Premiul I la secţiunea Proză)

«Te-am zărit pentru întâia oară probabil într-o după-amiază ciudat de frumoasă pentru o zi de toamnă, pe când mă îndreptam grăbită spre facultate. Eu – studentă în primul an la Politehnică, tu – proaspăt absolvent la Litere, ieşeam în albastru, într-un alt tip de aglomeraţie, strecurându-ne printre dinţii porţilor de fier ale monstruoasei guri de metrou. Nu mă întreba staţia. Astăzi e posibil să iţi spun că am coborât în Unirii, dar mâine voi fi ferm convinsă ca m-am împiedicat în Grozăveşti, aşa cum ieri ţi-am spus, dar nu m-ai crezut, că ne-am încrucişat privirile în Eroilor.

Era expoziţia aia de pictură de stradă, căreia eu nu îi ofeream niciodată atenţie, deşi tu mă credeai artistă. Aveam bretonul în ochi şi încercam să nu îmi sucesc picioarele pe trotuar. Mereu râzi de mine că reuşesc să cad pe loc drept. Tu aveai cămaşa mototolită în pantaloni şi în mână doar un pix şi un caiet plin cu mâzgălituri.

Pe atunci scriai la romanul tău. Ziceai că o să fie ceva unic, ceva ce îi va uimi pe toţi. Am stat cu tine ore în şir, sâmbătă de sâmbătă, ba în Cişmigiu, ba în Izvor, pe câte o geacă sau un pardesiu puse pe iarbă pe post de pătură. Mă plictiseai teribil. Trebuia să stau şi să te privesc cum scrii, să te văd cum rozi creionul la capăt atunci când te gândeşti, sau cum trasezi cine ştie câte liniuţe paralele, oblice, haşurări ciudate, într-un colţ de pagină. Ţineai morţiş să stau cu tine ca să te „inspiri“, ca să îţi zic câte-un nume de personaj ciudat care urma să se îndrăgostească de o Cosânzeană modernă şi să moară în vreo bătălie imaginară cu un asasin intergalactic.

Ciudat e că îmi plăcea să văd cum te chinuiai să creezi ceva din nimic. Fiecare cută de pe fruntea ta îi aducea parcă ceva nou chipului tău cu fiecare încruntare în parte, iar ochii-ţi miopi, ascunşi în spatele ramelor ochelarilor, reuşeau probabil să focalizeze într-un final ceva ce tot încercaseşi să localizezi, dar cu repetate eşuări.

Ce mi-a plăcut la tine cel mai mult în ziua aia a fost faptul că, spre deosebire de mine, nu încercai să ieşi în evidenţă cu nimic. Vorbeai ca şi acum, puţin, dar reuşeai (într-o manieră ciudată, ce îmi este şi în momentul acesta necunoscută) să acidizezi orice conversaţie. Tu nu atragi atenţia; de obicei aparţii decorului, eşti ascuns undeva în fundal şi nu te faci remarcat în mod special, decât dacă există cineva care vrea să vorbească cu tine. Eu nu sunt aşa. Eu vreau să impresionez, vreau să vorbesc, vreau să arăt tuturor ce pot, iar ce nu pot vreau să pară totuşi că îmi reuşeşte, ca nu cumva să par mai prejos decât alţii.

Eu lupt. Nu că tu nu ai lupta, dar tu eşti mai liniştit. Să zicem că, dacă am fi în război, tu ai reuşi să mă păcăleşti prin calmul tău, în timp ce eu te-aş dezorienta cu agitaţia mea.

Mie îmi place să fiu în centrul atenţiei, iar tu te pricepi să asculţi, deşi niciodată nu mi-a păsat prea mult dacă te-ar interesa cu adevărat subiectul. Mai ştii că de fapt mi-ai cerut prietenia într-un mod învechit pentru standardele societăţii moderne? Lucrul ăsta m-a atras şi mai mult la tine. Era după seminarul ăla ciudat la care nu ştiu cum ai ajuns şi tu, când trebuia să scrii un articol despre subiectul XYZ pe care îl studiam eu la momentul respectiv. Nu pricepeai nimic, ce prost am crezut că eşti! Dar m-am luptat cu celelalte mâini ridicate în aer şi mi-am oferit ajutorul, pentru că ştiam că pot cu uşurinţă să te fac să mă placi. Nu ştiam însă că şi tu puteai să mă faci să simt la fel, tot atât de uşor.

Te-am subestimat de multe ori. Îmi place să fac pe şefa şi să văd cum te scufunzi în tăceri şi necunoscuturi, rămânând la suprafaţă doar sclipirile alea negre din privirea ta. Dar de multe ori tu mă săgetezi. Încep să cred că stai în umbră şi aştepţi ca eu să fiu mai slăbită pentru a mă ataca în forţă cu cele mai puternice arme ale tale şlefuite în timpul asediului meu.

Tu n-ai ştiut niciodată ce să ceri de la viaţă, iar viitorul iţi e ambiguu. Ai încercat de la cifre la economii şi acum o încerci cu literatura. Spui că viaţa e prea scurtă ca să o pierzi în ciclul monotoniei şi că totul e interpretabil (de la oameni la gânduri, decizii, acţiuni), mult prea interpretabil pentru ştiinţele studiate de mine.

Ai vrut să fugim în lume, cu două-trei zdrenţe într-o boccea şi-un portofel gol. Ai vrut s-o pornim de la zero, să începem ceva împreună. Mie mi-a fost teamă. Nu am fost şi încă nu sunt în stare să renunţ la tot ce am muncit o viaţă, riscând să pierd totul pentru o distracţie. Iar lipsa garanţiei de a te avea alături oricând, frica de a fi părăsită într-un moment de răspântie mă determină, iar şi iar, la fiecare curs al întrebării, să spun „nu“.

Am fugit totuşi la mare. Mai ştii vacanţa aia la Constanţa? Ne simţeam bine pe atunci. Aveam nisip în păr, iar gâtul tău gust de sare. Uitam de noi printre valuri şi ne trezeam apoi, în culori de asfinţit, singuri în nebunia aia de necunoscut civilizat. Ne trezeam în răcoare de vară, în timp ce marea se zgribulea pe noi. Trupul tău avea acum gust de frig şi părea a cere atingerea buzelor mele pentru un schimb de căldură. Am descoperit pe pielea ta constelaţii. Pe atunci mă învăţai să fiu romantică.

N-ai reuşit. N-ai reuşit să mă faci să iubesc, aşa cum n-ai reuşit să mă faci să îţi înţeleg hobby-urile. N-am iubit niciodată şi nici nu plănuiesc a experimenta asta prea curând. Însă cu tine am simţit emoţie, cu tine am simţit căldură. Cu tine am fugit prin lanul de secară şi cu tine mi-am înălţat euforia spre cer, ca pe un zmeu.

Acum totul e diferit. E ciudat cum acum nu îmi mai pot „îngropa ziua în părul tău“. Nu mai pot, dar nici de-aş mai putea n-aş mai face-o. Nu-ţi mai pot mirosi cărţile şi nici gusta din cerealele de dimineaţă, iar tricoul tău (ce l-am purtat pe dos de fiecare dată) stă acum aruncat printr-un oarecare, dar anume, geamantan roşu pe dulap.

E totul confuz şi parcă nu-mi mai amintesc nimic. Nimic în afară de ziua aia în care te-am cunoscut. Te-am întâlnit atunci, în acea după-amiază ciudat de caldă de toamnă. Dacă nu, nu-mi amintesc. Sau să fi fost iarnă, printre aburi de cuvinte?», de Raluca Dermengiu, C.N.M.B.

«Aici şi acum» de Andra-Lavinia Mihuţ, C.N.M.B. (Premiul I la secţiunea Poezie)

«Daţi-mi un cer senin şi albastru ca o floare de nu-mă-uita
Un suc proaspăt de portocale cu două cuburi de gheaţă
Şi un şezlong alb lângă o mare neagră-albăstruie
Care să aibă vă rog şi nişte salteluţe în linii colorate psihedelic
Şi o umbrelă mare şi simpatică.
Aduceţi-mi o carte care să
îmi oprească percepţia spaţio-temporală
Nu vă îngrijoraţi, nu vreau să îmi faceţi vânt cu două frunze luxuriante
Briza mării este tot ce-mi trebuie.
Acum închideţi umbreluţa, plecaţi şi voi
Lăsaţi-mă să rămân în costumul Evei
Bronzându-mă şi ascultând valurile mării
Eu vreau să pătrund tainele iubirii.» de Andra-Lavinia Mihuţ, C.N.M.B.

«Sunteţi prea mulţi» de Andra-Lavinia Mihuţ, C.N.M.B. (Premiul I la secţiunea Poezie)

«Nu vreau să cred în existenţa timpului
îmi place lumea bidimensională
Sufletul meu ar deveni mult mai uşor
Mintea mea ar deveni mai grea
Sunt înconjurată de atâtea flori uscate şi amare
Şi totuşi aş vrea să le văd colorate şi pline de viaţă.
Vă rog să nu mă mai agasaţi
Sunteţi cu toţii penibili şi maliţioşi
Vreau să mă autoizolez ca Van Gogh
Şi să îmi tai o ureche sau poate pe amândouă
Nu aş vrea să fiu chiar într-o ureche
Apoi o să beau nişte absint verzui
Şi o să întind un galben crud peste tot ce văd
Deci, vă rog, plecaţi, lăsaţi vara să vină
Am nevoie de soare şi de mare
Vreau să alerg pe nisip şi să mă joc cu scoicile
Şi să citesc tot ce-mi vine la îndemână
Nu mă mai presaţi, vă rog, nu am nimic să vă demonstrez
Sunt prea mică şi prea scârbită de ceea ce reprezentaţi voi
Eu nu sunt prietena voastră
Şi nici nu intenţionez a fi.» de Andra-Lavinia Mihuţ, C.N.M.B.

«Metode noi de predare» de Miruna Andreea Mocanu, C.N.M.B. (Premiul al II-lea la secţiunea Proză)

În prima zi de liceu mama mi-a spus că ce va urma nu se va compara cu ce a fost. Mi-a spus că cea mai grea dintre toate va fi matematica şi că va trebui să tratez cu mult respect această
materie. Da‘ de unde!

Speriată de premoniţiile mamei, mă înghesui într-o bancă şi aştept îngrozită ca domnul profesor de matematică să îşi facă simţită prezenţa. Pe hol se aud nişte paşi apăsaţi, de parcă cineva ar avea cărămizi în loc de pantofi. Din bezna holului mai întâi intră în clasă vocea, apoi la două secunde mai târziu un trup mlădios. Acest domn trecut de tinereţe, dar robust, se bălăngăne uşor până la catedră. Ce îmi sare în ochii nu este căciula de oier, nici hanoracul în culorile curcubeului, nici blugii tăiaţi cu talie joasă, nici gura mică şi bolnăvicios de rotundă, ci sprâncenele. Vă gândiţi probabil „cum pot nişte sprâncene să sară în evidenţă, mai ales la un bărbat?“. Ei bine, nu le-aţi văzut pe acestea. Cum stă aşa pe scaun îi văd perfect sprâncenele din profil. Ca nişte cleşti de crab, se încovoaie diabolic spre frunte, umbrind ochii.

Primele luni au fost doar de observare (din partea noastră – el se strofoca predând la pereţi). În decursul acestor luni am avut timp să memorez toate ticurile şi expresiile verbale ale domnului Matei Popa. De exemplu: „Ciocan, prinzi muşte?“ este o expresie menită să-ţi atragă atenţia că nu eşti „pe felie“, sau prin „Ciocan, ai scăpat la sticlele lu‘ taică-tu?“ îţi atrage atenţia că spui aberaţii, sau „ţi-a murit găina?“ reprezintă felul lui de-a te întreba dacă eşti supărată, sau expresia „probă de microfon“ este folosită pentru a verifica răspunsul, sau „mă gâdili la sentiment“ înseamnă că ai lucrat corect şi că e mândru de tine etc.

Cu stilul său de predare m-am acomodat destul de greu. Dânsul nu scoate la tablă după catalog. Nu! El se plimbă pe culoarele dintre bănci şi vânează elevi, pardon – eleve, care să iasă la tablă. După ce ocheşte o nefericită, se apropie tiptil de ea şi zice:

– Simţi aşa o energie care se abate asupra ta?
– Nu.

După două secunde…

– Dar acum, simţi cum o energie se abate asupra ta?
– Mda…
– Ei bine, Aldea, această tensiune îţi spune că trebuie să ieşi la tablă!

Pentru că ştie că materia e multă şi densă, încearcă mereu să inventeze noi moduri de-a ne explica:

– Acum aplicăm principiul şoselei. Cum e pe-o bandă aşa e şi pe cealaltă, deci sunt simetrice. Aţi înţeles?
– Da! spunem toţi în cor.
– Şi eu!

Gluma-i glumă, dar totul până la a face gălăgie. Se mai întâmplă când e bine dispus să pună doar absenţe celor care vorbesc (de cele mai multe ori îi capsează pe cei care nu vorbesc, fiindcă îi confundă cu gălăgioşii), iar când e nervos îţi acordă „permis de coridor“ şi îţi pune şi absenţă. Alt lucru care îl deranjează este să-i spui că s-a sunat de pauză. Când e în toane bune, conversaţia decurge astfel:

– Domn‘ profesor, s-a sunat!
– ‘Te bă şi vezi-ţi de treabă! Deci x este egal cu…

Când e în prost dispus conversaţia e mult mai scurtă:

– Domn‘ profesor, s-a sunat!
– Da?! Şi la teză o să se sune, şi furios iese din clasă – cu catalogul la subsuoară.

Într-o zi, când trebuia să dăm test, domnul profesor întră în clasă radiind de fericire.
– Am găsit o metodă prin care să vă fac să nu mai copiaţi (huiduim). Am asistat la ora unui coleg de-al meu şi am văzut care e tactica: să vă aşez pe 5 rânduri şi aşa nu o să mai puteţi comunica. Hai, la treabă. Tu, de la perete, ia-ţi banca şi treci aici la fereastră. Da‘ parcă nu-i bine unde te-am pus… hmm… treci cu banca două rânduri mai în spate. Grigore, mută-te cu tot cu bancă aici, lângă tablă…

Şi ne-a pus aşa pe toţi să băncile în braţe şi să ne mutăm din loc în loc, pe cei din spate i-a pus să se mute în dreptul uşii, pe alţii i-a pus în dulap, alţii au rămas abandonaţi pe culoarele dintre bănci, ba ne-am aşezat şi câte doi, unul peste altul ca, în final, prin această harababură, să ajungem să stăm (cu tot cu bănci) în locurile noastre de zi cu zi. Mulţumit că a reuşit să „ne amestece“, suspină uşurat:

– Perfect! Să vă văd cum mai copiaţi!

Te întrebi, probabil, cititorule, dacă plec de la ora de mate cu ceva în cap. Şi îţi răspund sincer: Da.»

«Drum» de Victoriţa Tudor, C.N.M.B. (Premiul al II-lea la secţiunea Poezie)

«Făina curge albă prin zorii îmbrăcaţi cu apă,
Dospind în pridvoare de veac lumina unui fluture
Şi nu a unui biet gândac.
Pe ferestre mici, senine, deschise spre-năuntru,
Brodam ca o iarnă fâlfâiri calme, calde
De lebădă şi prindeam ca într-un insectar
Umbra dulce a unui fluture besmetic.
Aşternut pe-o palmă înfloreşte-un zâmbet
Şi roata soarelui mi se învârte pe spinare,
Şi-un zbor de fulgi îmi zvâcneşte cald în vene.
Laptele curge printre maluri spre acea deltă.
Albul migdalelor este mâncat
De negrul minutarelor
Ce-mi zdruncină şi templul de la subsol
Şi-mi mănâncă şi zahărul
Ce curge printre degetele de copil.
Fluture zburând spre-un bec mare,
Admir copacul cel îndrăgostit de-o rază
Învelită-n sârme aurii, cochetă,
Cu deget subţire, cu ochi de cer plin,
Dar cu privire dezvelită de fraza de acum,
De virgula prezentului,
A minutului ce mi se plimbă pe frunte.
Am ajuns aici… Mângâi o frunză

Tivită cu tristeţi de toamnă
Şi-mi hrănesc schiloadele cuvinte
Ce urlă în tăcerea mea.
Îmi ţes ca o pustnică perdele din iluzii
Şi mă îmbrac cu albul leagănului de ape,
Cu verdele dezbrăcat de cercurile de copac.» de Victoriţa Tudor, C.N.M.B.

«Dragul meu prieten» de Victoriţa Tudor, C.N.M.B. (Premiul al II-lea la secţiunea Poezie)

«Păşesc pierdută-n mine cu paşii pe hârtie
Pe-o stradă nocturnă golită de lumea
Ce-mi călătoreşte nestingherită prin zile
Zilele mele îmbrăcate-n rochii de fugară lumină
Cu deşirări de raze în sângeriul apus,
Brodează aripi de înger pe pereţi
Şi mâinile lor albe îţi mângâie portretul
De pe noptiera de mahon
Plutindă în ceaţa mirosurilor stinse
Ale lumânărilor văduvite de flacără.
Amintirea, o petală tremurândă, palidă,
Ce-mi bate rugătoare la fereastră
În nopţi pustiite de tăcere.
Pe strada mea cu trupuri reci de becuri arse
S-au scurs zâmbete din astre,
Curgânde ca nişte fluvii de tăcere
Şi s-au adunat în delta inimii mele.
Am strâns în poala mea secunde molatice
Pierdute pe drumuri antice, pe file ruginii,
În ochi îmbătrâniţi, printre zâmbete de mărăcini,
Prin bruma de tomnatic aspru.
De ceva timp,
M-am îmbrăcat în hârtie şi dulapuri,
Mi-am căptuşit sufletul cu flori tulburi
Şi împing absurdă bolovani
Pe firele păienjenişului bătrân.
Continui jocul de mingi colorate
Pe trotuarul cu desene de cretă.
Urlând că n-am nevoie de tronuri de ceară,
Mie mi-ajunge iubirea închisă într-o petală!» de Victoriţa Tudor, C.N.M.B.“, de Redacția Zări Alb Astre

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Generaţia «@»“ de Andreea Durea, clasa a X-a B

Posted on 19/03/202319/03/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Andreea Durea, clasa a X-a B, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Familiară siluetă cocoţată, cu ochii pironiţi fără expresie înainte. Spatele arcuit în ceea ce poate părea unui ochi necunoscător o poziţie dureroasă. Reflexii stridente în pupilele contractate. Privire fixă printre genele ce trăsar spasmodic. Şi păcănitul constant al tastaturii, atât de bine cunoscut urechii mele că se pierde deja în fundal, printre zgomotele amorţite ale dimineţii.

Nu e greu de observat că cel care conversează acum atât de febril pe «mess» e detaşat complet de realitatea mea. Pun pariu că nimic, dar absolut nimic, de la soneria uşii până la ţipătul mamei, nu i-ar putea măcar distrage atenţia. Degetele alunecă rapid şi cu acurateţea unui exersat pianist ori arcaş. Ştiu, fără să mă uit, ce face. Vorbeşte cu fata cu avatar… interesant. Mă întreb dacă e corect să spun că vorbeşte… Mai degrabă încearcă să obţină cât mai multe formaţiuni «două-puncte-paranteză-paranteză». Cu cât mai multe paranteze după, cu atât comunicarea este mai eficientă, iar el este fericit şi împăcat cu sine.

Faţă în faţă nu a vorbit niciodată cu ea. Dar, poftim, dacă mă uit la profilul lui de Facebook, pe care cu click-uri abil plasate l-a deschis în câteva milisecunde, ştiu imediat cum a început totul. Colegă de liceu, clasă paralelă, ştiinţe sociale. Ce să caute el vorbind cu ea? Şi cum altfel decât printr-un generos număr de «Like»-uri la fotografiile ei şi-ar putea el arăta mai sincer şi mai direct interesul pentru ea şi adânca afecţiune? Se pare că există, în universul reţelelor sociale, parametri informali bine puşi la punct. Dacă îmi permit să îi dau «Like», suntem în termeni amiabili. Dacă sunt «tagged» în fotografii, ştiu sigur că mă place. Cât despre scrisul pe perete, este gestul suprem de dragoste nemărginită care, neîmpărtăşită, sfârşeşte cu un «Remove friend», însoţit de un «What a freak!» şuierat printre dinţi.

În fine, se desprinde de monitor şi se scurge din scaun: şi-a amintit că are teză. Dar, odată ajuns la şcoală, teza trece pe planul doi. Are loc acum un remarcabil ritual de întărire a legăturilor din grup: lovituri uşoare în pumni, umeri, piept, cap, acompaniate de epitete de nereprodus şi de onomatopee, demne de frumuseţea sălbatică a documentarelor de pe Animal Planet. Ierarhizarea în grup poate fi uşor dedusă de către cunoscători din limbajul trupului. Evident că cel ce gesticulează atât de larg şi, pe deasupra, vociferează strident, este în vârful piramidei «cool». Discută ce discută despre cât de «naşpa‖ va fi teza, dar subiectul este repede consumat şi se concluzionează scurt: ţineţi-vă «smartphone»-urile aproape.

Dacă reuşesc să trec de parola de 19 caractere a căsuţei lui de mesaje, ajung la conţinuturi cu adevărat delectabile. Dau peste polemici dintre cele mai aprinse despre răspunsurile corecte la test – purtate, desigur, chiar în timpul desfăşurării acestuia. Dezamăgirea ce reiese din «SMS»-urile trimise nu fetelor drăguţe din rândul din spate, ci unui număr tastat aleatoriu, mă înduioşează. Ajung la dialogurile cu cel mai bun prieten, dar nu citesc mai departe, pentru că tare mi-e teamă că îmi lipseşte pregătirea sufletească pentru un astfel de demers şi, ferească sfântul, îi mai şi scap «smartphone»-ul pe jos.

Teza trece fără prea multe ecouri. Mulţumit că şi-a îndeplinit îndatoririle de silitor licean, pleacă senin acasă. Următoarele două ore le petrece ridicându-şi părul într-o semeaţă creastă pe mijlocul capului cu o meticulozitate care pe unii i-ar putea scoate din sărite. Scopul, ghicesc eu, este să pară impunător acolo unde se pregăteşte să meargă.

Spaţiu în care încercarea de a comunica verbal nu este pentru cei slabi de înger, clubul de noapte este întotdeauna primitor şi cald. Primitor, pentru că, odată intrat, pare imposibil să ieşi fără o maşetă cu care să-ţi faci drum spre aer, şi cald pentru că, ei bine, sunt vreo 40 de grade. Însă e rezonabil să presupun că înghesuiala şi căldura pot fi trecute cu vederea, când ne gândim că o noapte în club se soldează cu pierderea temporară a auzului.

Mă rog, se pare că acest cadru îi prieşte. Cred că se simte bine atunci când dansează spasmodic cu paharul în mână, deşi nu aş paria că nu are, de fapt, un atac cerebral. Sincera mea îngrijorare se risipeşte atunci când se desprinde din marea de trupuri transpirate şi se îndreaptă spre toalete, acolo unde un «bodyguard» îi reaminteşte printre două mârâituri că nu e voie la fete.

Remarc pierderea oricărei capacităţi de coordonare între membre şi ochi atunci când se împrieteneşte cu o domnişoară (împreună cu care mai are câteva atacuri cerebrale). Nu prea au vorbit, în schimb ecranul cu luminozitate puternică al telefonului mobil s-a dovedit a fi perfect pentru filozofat asupra băuturii următoare.

Chicotesc meschin, anticipând ce are să se întâmple. Ca în multe alte dăţi, îi ia numărul de telefon ca să-i trimită un mesaj (pentru că fata arată destul de bine) peste trei zile. Peste trei zile, nu-şi mai aminteşte de ea (prefăcătorie sau doar consecinţa consumului de etanol?!).

A încetat de mult să îmi pară rău pentru el. Şi-a pierdut capacitatea de a relaţiona cu cei din jur altfel decât prin tehnologie. Nu mai ştie cum să comunice, nu mai cunoaşte conversaţiile lungi, uneori aprinse, când îţi expui credinţele, iar ceilalţi ţi le împărtăşesc pe ale lor, în actul intim şi curat al unei discuţii între fiinţe raţionale. Mi se pare dramatic şi hilar totodată că nu poate să cunoască îndeaproape pe nimeni şi că el însuşi şi-a pierdut eul unic, transfigurat pentru totdeauna într-un stereotip de duzină. Mi se pare când grav, când amuzant că, pierzându-şi calitatea de interlocutor, îşi pierde treptat bucuria de a fi om.

Mi se pare amuzant, aşa că râd necontrolat.

Râd de el în timp ce deschid laptopul, în timp ce mă loghez. Râd de el şi îmi «update»-ez «status-ul» la Messenger şi intru pe «Twitter» şi dau «check-in‖ pe Facebook şi îmi verific «Mail»-ul şi mă pregătesc să joc «League of Legends» şi…“, de Andreea Durea, clasa a X-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Motive“ de Cristina Cucoaniş, clasa a IX-a E

Posted on 19/03/202319/03/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Cristina Cucoaniş, clasa a IX-a E, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Când cineva vine şi îţi cere bani spunându-ţi că se strâng donaţii pentru copiii orfani, nu te gândeşti decât la cum banii aceia nu vor ajunge, de fapt, acolo. Ani la rând am fost cea căreia nimeni nu-i inspira încredere în materie de donaţii, până când am ajuns în locul colectorilor. Mă aflu aici, în faţa unei clase pline de elevi, gata-gata să mă pierd în clişee.

După clipe de tăcere, conştientă că discursul meu trebuia să fi început deja, scot pe gură primele cuvinte: «Ştiu la ce vă gândiţi». Momentul în care m-am demascat a fost cel în care i-am convins să facă un lucru de care nici măcar eu nu eram sigură în trecutul apropiat. M-am simţit bine vorbind în faţa lor despre copiii orfani pe care aveau să îi ajute donând sume neînsemnate, sensibilizându-i, sensibilizându-mă. Discursul meu devenea din ce în ce mai emoţionant, mai sincer.

După strângerea de fonduri, ni s-a oferit şansa – o numesc şansă fiindcă, pentru o clipă, am reuşit să devenim adulţi şi să-i ajutăm pe copii – să mergem să cumpărăm alimentele necesare pentru pachetele de Crăciun. Acţiunea necesita multă atenţie, calcule interminabile şi efort, pentru ca totul să iasă la fix – 50 de pacheţele cu câte 50 de produse care să se încadreze în suma pusă la dispoziţie.

Ca răsplată pentru munca noastră, am fost chemaţi la Centru să le înmânăm copiilor cadourile, ca de la suflet de copil la suflet de copil. Am păşit, unii dintre noi pentru prima oară, în locul ce găzduieşte câteva zeci de suflete – o mare familie. Ne aşteptau cu căldură şi ne priveau cu prietenie şi recunoştinţă. Sunt copii deschişi, pe care viaţa grea nu i-a înrăit, ba, din contră, i-a sensibilizat, i-a apropiat de oameni, făcându-i conştienţi că se au unii pe alţii şi atât. Recunosc, am fost foarte emoţionată, aproape mi-am trădat slăbiciunea. Copiii orfani sunt un exemplu de putere: puterea de a fi buni unii cu alţii, puterea de a zâmbi şi de a iubi oamenii.

Am luat cadourile şi le-am împărţit copiilor de toate vârstele ce ne priveau cu admiraţie.

Am fost plăcut surprinşi când fetiţele ne-au invitat în camerele lor, semn că le-am câştigat încrederea. Micuţa Larisa a fost ghidul nostru. Pentru câteva minute am rămas singură cu ea, am aflat că are opt ani şi este în clasa a doua. I-am zâmbit. S-a apropiat de mine şi mi-a mărturisit că rămâne repetentă anul acesta. Am îngheţat. Am început să îi pun întrebări despre şcoală, m-am oferit să o ajut, când… am descoperit modul ei, al lor, de a gândi. Aceşti copii pornesc de la ideea că nu au un viitor, că nu au ce face mai departe. Sunt copiii prezentului, cu un trecut necunoscut, cu un viitor nesigur. Câteva lacrimi mi-au pătat faţa, am încercat să mă ascund, însă era prea târziu. «Sper că nu plângi din cauza mea, nu?». Văzând-o îngrijorată, i-am spus că nu, dar că vreau ca ea să înveţe mai departe, să nu se lase, să fie puternică. Tot ce am primit ca răspuns a fost un «Aha» dezinteresat… Am uitat că îi vorbeam unui copil de opt anişori.

Stând în pragul uşii, sunt cuprinsă de la spate de o altă fetiţă. După ce m-a îmbrăţişat, m-a asaltat cu întrebări despre mine, la care i-am răspuns, desigur, pentru a-i satisface curiozitatea.

La sfârşitul vizitei, toate fetiţele au venit cu foi de hârtie şi pixuri, cerându-ne «autografe». Nevrând să transpară cumva sentimentul de superioritate, le-am scris pe foi urări de Crăciun, semnându-ne dedesubt. Între timp, micuţa Larisa cobora pe scări cu două foicele în mână, destinate mie şi prietenei mele, Maria, în care a declarat că ne iubeşte pe amândouă. Mie mi-a promis că o să înveţe. Despărţirea a fost cea mai grea, se rupea o parte din mine care s-a legat inconştient de sufletul lor.

Sentimentul nepreţuit al unei prietenii spontane naşte acum în mine dorinţa revederii. Noi le-am dat motive să meargă înainte, ei ne-au dat motive să apreciem ce avem.“, Cristina Cucoaniş, clasa a IX-a E

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Portnoy and Co vs. Linkin Park vs. Lady Gaga vs. Red Hot Chilli Pepers în doar 5 runde“ de Karla Georgescu, clasa a XII-a B

Posted on 19/03/202319/03/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Karla Georgescu, clasa a XII-a B, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Am luat patru eşantioane la analizat, zic eu reprezentative, pentru a ne face o idee despre cum sunt apreciaţi muzicienii, raportând carisma, pregătirea lor muzicală, genul abordat, promovarea, potenţialul lor de a face show, experienţa lor din industria muzicală şi publicitatea (fie ea pozitivă sau negativă) care li se face.

Ce au în comun cei «4 fantastici»?

Prestaţia recentă în faţa României în 2012.

1. Diva pop care a demonstrat că alimentele pot fi fashion

Lady Gaga este o apariţie şocantă, excentrică, controversată (promovată excesiv prin media în anumite țări şi interzisă cu desăvârşire în altele). Este printre cele mai recunoscute personalităţi la nivel global, iar cele 25 de milioane de followeri pe Twitter şi cei peste 51 de milioane de fani pe Facebook aprobă asta cu tweet-uri şi like-uri. Gaga a câştigat până în momentul de faţă 6 premii Grammy, a vândut 50 de milioane de albume şi 100 de milioane de discuri în toată lumea, în doar 5 ani de la lansare.

Are într-adevăr o voce spectaculoasă şi un talent deosebit, dar mulţi sunt de părere că nu acestea au ajutat-o să ajungă în fruntea topurilor din întreaga lume. Ştim că Lady Gaga avea un potenţial extraordinar la pian, dar la vârsta de 11 ani, când ar fi trebuit să înceapă să studieze la renumitul Juilliard, a fost mutată la o şcoală romano-catolică privată, «Convent of the Sacred Heart». De ce? Însăşi artista declară că nu a avut dedicaţia şi delicateţea necesară, nu a fost silitoare şi nici disciplinată pe cât s-ar fi cerut.

Concertul ei de pe 16 august 2012 a fost susţinut în Piaţa Constituţiei, pe cea mai mare scenă folosită de un artist internaţional într-un turneu (cu o suprafaţă de aproximativ 3.000 de metri pătraţi, o deschidere de 150 de metri şi 26 de metri înălţime). Elementele scenei au fost aduse la Bucureşti cu 20 de tiruri, iar echipamentul de sunet şi lumini a fost transportat cu alte 22 de tiruri. La montarea acesteia s-a lucrat timp de patru zile şi au fost folosite 10 utilaje – două macarale de 60 de tone, şapte stivuitoare şi un cherrypicker.

Despre atenţia pe care i-au acordat-o românii, ce să mai vorbim? Lăsând la o parte informaţiile cu adevărat folositoare, în toată săptămâna concertului fiecare post de televiziune şi ziar au fost împânzite cu ştiri «importante», de genul «Încă un fan pus la pământ de gărzile lui Lady Gaga».

2. Rock sau hip-hop – nici ei nu ştiu ce cânta

Linkin Park este o trupă hibrid, care îmbină mai multe genuri muzicale şi care, în decursul celor 16 ani de la lansare, uimeşte lumea prin originalitate, capacitatea ei de a transmite emoţie, piesele pline de ingeniozitate şi inventivitate, dar nu foarte complexe din punct de vedere instrumental. Linkin Park dau dovadă de maleabilitate şi potenţial, combinând rock-ul agresiv cu cel alternativ, cu hip-hop-ul, cu electronicul (şi multe altele), într-un mod unic şi original, creându-şi astfel un sound propriu. Trupa este recunoscută pe plan internaţional, fiind câştigătoarea a două premii Grammy şi a numeroase premii din partea MTV. Au vândut 50 de milioane de copii după albume în întreaga lume.

Pe 6 iunie 2012, au cântat în România la Romexpo, unde pregătirile au constat în: 16 camioane ce aduc scena (de 400 m pătraţi şi o înălţime de 14 m); backline-ul şi un sistem de sonorizare ultraperformant (cu care România nu s-a mai întâlnit) au fost aduse direct din Cehia, unde nu mai puţin de 500 de oameni au participat la amenajarea scenei, a tribunelor, a platformei şi la configurarea backstage-ului.

3. Categoria celor care s-au născut cu instrumentele în braţe

Portnoy şi Compania (proiectul încă nu poartă un nume oficial), a fost fondat de Mike Portnoy, cu intenţia de a participa la National Association of Music (cel mai mare târg al industriei muzicale), iar după prima lor apariţie a urmat o cerere din partea producătorilor de a continua proiectul sub forma unui turneu mondial, unde ingredientele speciale sunt pasiunea pură pentru muzică şi prietenia strânsă (cei patru muzicieni, în decursul carierei lor, s-au intersectat în nenumărate proiecte de-a lungul ultimilor 20 de ani).

În alcătuirea trupei intră unii dintre cei mai talentaţi şi virtuoşi instrumentişti din lume, cu studii superioare şi doctorate în muzică. Mike Portnoy este unul dintre cei mai mari baterişti ai lumii şi, ca dovadă, a primit numeroase premii pentru cariera sa artistică («Best Progressive Rock Drummer», «Drummer of the Year Award», «Metal Drummer Award»), fiind considerat încă cel mai bun toboşar din prossive-metal. Cântă la tobe de 35 de ani (de la vârsta de 11 ani). Mike a cântat cu formaţii de mare greutate, precum Dream Theater (cofondator), Avenged Sevenfold, Transatlantic, Liquid Tension Experiment. Tony MacAlpine este unul dintre cei mai uimitori chitarişti ai rock-ului internaţional, cunoscut atât pentru realizările sale solo, cât şi pentru colaborările cu Steve Vai, Planet X. Clăparul excepţional, Derek Sherinian, este unul dintre fondatorii formaţiei Planet X, a cântat cu Dream Theater, KISS, Alice Cooper, Billy Idol, în prezent făcând parte din renumita trupă Black Country Communion. Billy Sheehan este un magician al basului, schimbând în totalitate concepţia despre acest instrument prin stilul său de a cânta. Este basistul formaţie Mr. Big şi a cântat cu Steve Vai, Niacin, Talas, David Lee Roth.

Pe data de 20 octombrie 2012, Portnoy and Co au evoluat la Bucureşti într-un show considerat «concertul rock- progresiv al anului» în România. Cei patru titani au concertat pe scena modestă din Juke Box (de aproximativ 10 metri lăţime, unde toboşarul nici măcar nu a avut loc să-şi monteze tot setul de tobe, renunţând la un sfert dintre elemente), dar cu o capacitate destul de mare pentru un pub din România (pană la 1000 de persoane). Sala a fost arhiplină – un succes inimaginabil pentru o trupă care abordează un subgen al rock-ului atât de complex şi greu de înţeles (rock-ul progresiv este clasat ca fiind «muzică pentru muzicieni»), aproape deloc promovat în ţara noastră. Nimeni nu a plecat dezamăgit, iar lucrul cel mai curios a fost că, la concertul respectiv, alături de ei nu au avut un solist vocal! (dar nici nu a fost nevoie de unul). Se pare că muzica instrumentală a fost mai mult decât suficientă pentru a atrage atenţia publicului şi pentru a-l antrena.

4. Import cu ardei iuţi din America

Red Hot Chili Peppers este o formaţie rock americană cu o experienţă de 29 de ani (din 1983). Deosebit despre ei este că deţin recordul pentru cele mai multe single-uri (11) în Billboard Modern Rock Chart şi un record pentru 81 de săptămâni de staţionare pe locul 1 într-un top. Au vândut mai mult de 70 de milioane de discuri, inclusiv 5 LP-uri premiate de mai multe ori cu discul de platină, şi au câştigat şapte premii Grammy. (Se pare că în cazul de faţă experienţa bate concurenţa – diva pop are cu 10 milioane de discuri vândute şi un Grammy în minus; dar, dacă introducem în raport şi anii, se cam schimbă ecuaţia).

Pe data de 31 augut 2012, Red Hot au concertat în Bucureşti, concert ce la noi în ţară a apărut cu titlul «Cel mai mare concert al anului». Diferenţa dintre el şi concertul lui Lady Gaga este de aproximativ 10.000 de bilete vândute (în plus pentru RHCP). Astfel au intrat în Top 3 «Cel mai mare numar de spectatori la un concert – România», ocupând locul II, cu 45.000 bilete, locul I fiind ocupat de AC/DC cu peste 60.000 de oameni strânşi în Piaţa Constituţiei (2010), iar locul III de Scorpions, cu aproximativ 40.000 bilete vândute la concertul din octombrie 2011, pe «Cluj Arena». Scena de la «Arena Naţională» pe care au performat artiştii a fost de 60 de metri lăţime şi 18 metri înălţime.

5. Concluzia

Diferenţa dintre ei să fie oare de producţie şi promovare sau ţine de anvergură? Scena este cu atât mai mare cu cât trupa/ artistul sunt mai cunoscuţi şi stilul lor e mai pe înţelesul publicului? Cert este că mass-media şi fanii sunt cu atât mai interesaţi cu cât artistul este suţinut mai bine de casa de producţie, dar nu este imperios necesar ca cei care evoluează pe scenă să fie pregatiţi mai bine din punct de vedere muzical. Şi mai ştim că zicala «cine nu dovedeşte că e bun în muzică, moare la fel de repede pe cât s-a lansat» este falsă. De-ar fi fost adevărată, atunci Justin Beiber n-ar mai fi fost acum în topuri.

Reteţa ideală pentru o carieră de succes n-o putem şti sigur. Aşa că vă lăsăm pe fiecare în parte să ajungeţi la concluzia voastră, cu speranţa că, dacă o descoperiţi, ne-o spuneţi şi nouă.“ de Karla Georgescu, clasa a XII-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZĂRI ALB ASTRE

Categorie: ZăriAlbAstre2012-Nr2

ZăriAlbAstre2012: „«Răcnetul Carpaţilor către Mare»“ de Redacția Zări Alb Astre

ZăriAlbAstre2012: „IZEL“ de Amalia Caraş, clasa a XI-a B

ZăriAlbAstre2012: „În contra direcţiei de astăzi în incultura română“ de Dan Munteanu, clasa a XII-a A

ZăriAlbAstre2012: „Love, Babylove sau 2 fete de 12 ani“ de Denisa Loredana Boboc, clasa a XI-a D

ZăriAlbAstre2012: „Balul Bobocilor între cine ştie ce şi nu ştiu cum“ de Andreea Burnaz, clasa a IX-a A

ZăriAlbAstre2012: „Ghid de supravieţuire în Siberia mircistă“ de Mihuţ Arsene și Sebastian Stamen, clasa a X-a B

ZăriAlbAstre2012: „Premianţii Concursului de creaţie literară «Ştefan Brânză» Ediţia 2012“ de Redacția Zări Alb Astre

ZăriAlbAstre2012: „Generaţia «@»“ de Andreea Durea, clasa a X-a B

ZăriAlbAstre2012: „Motive“ de Cristina Cucoaniş, clasa a IX-a E

ZăriAlbAstre2012: „Portnoy and Co vs. Linkin Park vs. Lady Gaga vs. Red Hot Chilli Pepers în doar 5 runde“ de Karla Georgescu, clasa a XII-a B

Zări Alb Astre

Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“

2023 © Zări Alb Astre. Website creat de Virtono