«Aici şi acum» de Andra-Lavinia Mihuţ, C.N.M.B. (Premiul I la secţiunea Poezie)
«Daţi-mi un cer senin şi albastru ca o floare de nu-mă-uita
Un suc proaspăt de portocale cu două cuburi de gheaţă
Şi un şezlong alb lângă o mare neagră-albăstruie
Care să aibă vă rog şi nişte salteluţe în linii colorate psihedelic
Şi o umbrelă mare şi simpatică.
Aduceţi-mi o carte care să
îmi oprească percepţia spaţio-temporală
Nu vă îngrijoraţi, nu vreau să îmi faceţi vânt cu două frunze luxuriante
Briza mării este tot ce-mi trebuie.
Acum închideţi umbreluţa, plecaţi şi voi
Lăsaţi-mă să rămân în costumul Evei
Bronzându-mă şi ascultând valurile mării
Eu vreau să pătrund tainele iubirii.» de Andra-Lavinia Mihuţ, C.N.M.B.
«Sunteţi prea mulţi» de Andra-Lavinia Mihuţ, C.N.M.B. (Premiul I la secţiunea Poezie)
«Nu vreau să cred în existenţa timpului
îmi place lumea bidimensională
Sufletul meu ar deveni mult mai uşor
Mintea mea ar deveni mai grea
Sunt înconjurată de atâtea flori uscate şi amare
Şi totuşi aş vrea să le văd colorate şi pline de viaţă.
Vă rog să nu mă mai agasaţi
Sunteţi cu toţii penibili şi maliţioşi
Vreau să mă autoizolez ca Van Gogh
Şi să îmi tai o ureche sau poate pe amândouă
Nu aş vrea să fiu chiar într-o ureche
Apoi o să beau nişte absint verzui
Şi o să întind un galben crud peste tot ce văd
Deci, vă rog, plecaţi, lăsaţi vara să vină
Am nevoie de soare şi de mare
Vreau să alerg pe nisip şi să mă joc cu scoicile
Şi să citesc tot ce-mi vine la îndemână
Nu mă mai presaţi, vă rog, nu am nimic să vă demonstrez
Sunt prea mică şi prea scârbită de ceea ce reprezentaţi voi
Eu nu sunt prietena voastră
Şi nici nu intenţionez a fi.» de Andra-Lavinia Mihuţ, C.N.M.B.
«Metode noi de predare» de Miruna Andreea Mocanu, C.N.M.B. (Premiul al II-lea la secţiunea Proză)
În prima zi de liceu mama mi-a spus că ce va urma nu se va compara cu ce a fost. Mi-a spus că cea mai grea dintre toate va fi matematica şi că va trebui să tratez cu mult respect această
materie. Da‘ de unde!
Speriată de premoniţiile mamei, mă înghesui într-o bancă şi aştept îngrozită ca domnul profesor de matematică să îşi facă simţită prezenţa. Pe hol se aud nişte paşi apăsaţi, de parcă cineva ar avea cărămizi în loc de pantofi. Din bezna holului mai întâi intră în clasă vocea, apoi la două secunde mai târziu un trup mlădios. Acest domn trecut de tinereţe, dar robust, se bălăngăne uşor până la catedră. Ce îmi sare în ochii nu este căciula de oier, nici hanoracul în culorile curcubeului, nici blugii tăiaţi cu talie joasă, nici gura mică şi bolnăvicios de rotundă, ci sprâncenele. Vă gândiţi probabil „cum pot nişte sprâncene să sară în evidenţă, mai ales la un bărbat?“. Ei bine, nu le-aţi văzut pe acestea. Cum stă aşa pe scaun îi văd perfect sprâncenele din profil. Ca nişte cleşti de crab, se încovoaie diabolic spre frunte, umbrind ochii.
Primele luni au fost doar de observare (din partea noastră – el se strofoca predând la pereţi). În decursul acestor luni am avut timp să memorez toate ticurile şi expresiile verbale ale domnului Matei Popa. De exemplu: „Ciocan, prinzi muşte?“ este o expresie menită să-ţi atragă atenţia că nu eşti „pe felie“, sau prin „Ciocan, ai scăpat la sticlele lu‘ taică-tu?“ îţi atrage atenţia că spui aberaţii, sau „ţi-a murit găina?“ reprezintă felul lui de-a te întreba dacă eşti supărată, sau expresia „probă de microfon“ este folosită pentru a verifica răspunsul, sau „mă gâdili la sentiment“ înseamnă că ai lucrat corect şi că e mândru de tine etc.
Cu stilul său de predare m-am acomodat destul de greu. Dânsul nu scoate la tablă după catalog. Nu! El se plimbă pe culoarele dintre bănci şi vânează elevi, pardon – eleve, care să iasă la tablă. După ce ocheşte o nefericită, se apropie tiptil de ea şi zice:
– Simţi aşa o energie care se abate asupra ta?
– Nu.
După două secunde…
– Dar acum, simţi cum o energie se abate asupra ta?
– Mda…
– Ei bine, Aldea, această tensiune îţi spune că trebuie să ieşi la tablă!
Pentru că ştie că materia e multă şi densă, încearcă mereu să inventeze noi moduri de-a ne explica:
– Acum aplicăm principiul şoselei. Cum e pe-o bandă aşa e şi pe cealaltă, deci sunt simetrice. Aţi înţeles?
– Da! spunem toţi în cor.
– Şi eu!
Gluma-i glumă, dar totul până la a face gălăgie. Se mai întâmplă când e bine dispus să pună doar absenţe celor care vorbesc (de cele mai multe ori îi capsează pe cei care nu vorbesc, fiindcă îi confundă cu gălăgioşii), iar când e nervos îţi acordă „permis de coridor“ şi îţi pune şi absenţă. Alt lucru care îl deranjează este să-i spui că s-a sunat de pauză. Când e în toane bune, conversaţia decurge astfel:
– Domn‘ profesor, s-a sunat!
– ‘Te bă şi vezi-ţi de treabă! Deci x este egal cu…
Când e în prost dispus conversaţia e mult mai scurtă:
– Domn‘ profesor, s-a sunat!
– Da?! Şi la teză o să se sune, şi furios iese din clasă – cu catalogul la subsuoară.
Într-o zi, când trebuia să dăm test, domnul profesor întră în clasă radiind de fericire.
– Am găsit o metodă prin care să vă fac să nu mai copiaţi (huiduim). Am asistat la ora unui coleg de-al meu şi am văzut care e tactica: să vă aşez pe 5 rânduri şi aşa nu o să mai puteţi comunica. Hai, la treabă. Tu, de la perete, ia-ţi banca şi treci aici la fereastră. Da‘ parcă nu-i bine unde te-am pus… hmm… treci cu banca două rânduri mai în spate. Grigore, mută-te cu tot cu bancă aici, lângă tablă…
Şi ne-a pus aşa pe toţi să băncile în braţe şi să ne mutăm din loc în loc, pe cei din spate i-a pus să se mute în dreptul uşii, pe alţii i-a pus în dulap, alţii au rămas abandonaţi pe culoarele dintre bănci, ba ne-am aşezat şi câte doi, unul peste altul ca, în final, prin această harababură, să ajungem să stăm (cu tot cu bănci) în locurile noastre de zi cu zi. Mulţumit că a reuşit să „ne amestece“, suspină uşurat:
– Perfect! Să vă văd cum mai copiaţi!
Te întrebi, probabil, cititorule, dacă plec de la ora de mate cu ceva în cap. Şi îţi răspund sincer: Da.»
«Drum» de Victoriţa Tudor, C.N.M.B. (Premiul al II-lea la secţiunea Poezie)
«Făina curge albă prin zorii îmbrăcaţi cu apă,
Dospind în pridvoare de veac lumina unui fluture
Şi nu a unui biet gândac.
Pe ferestre mici, senine, deschise spre-năuntru,
Brodam ca o iarnă fâlfâiri calme, calde
De lebădă şi prindeam ca într-un insectar
Umbra dulce a unui fluture besmetic.
Aşternut pe-o palmă înfloreşte-un zâmbet
Şi roata soarelui mi se învârte pe spinare,
Şi-un zbor de fulgi îmi zvâcneşte cald în vene.
Laptele curge printre maluri spre acea deltă.
Albul migdalelor este mâncat
De negrul minutarelor
Ce-mi zdruncină şi templul de la subsol
Şi-mi mănâncă şi zahărul
Ce curge printre degetele de copil.
Fluture zburând spre-un bec mare,
Admir copacul cel îndrăgostit de-o rază
Învelită-n sârme aurii, cochetă,
Cu deget subţire, cu ochi de cer plin,
Dar cu privire dezvelită de fraza de acum,
De virgula prezentului,
A minutului ce mi se plimbă pe frunte.
Am ajuns aici… Mângâi o frunză
Tivită cu tristeţi de toamnă
Şi-mi hrănesc schiloadele cuvinte
Ce urlă în tăcerea mea.
Îmi ţes ca o pustnică perdele din iluzii
Şi mă îmbrac cu albul leagănului de ape,
Cu verdele dezbrăcat de cercurile de copac.» de Victoriţa Tudor, C.N.M.B.