Vlad Andrei Catrina, elev în clasa a XII-a la ColegiulNaţional «Fraţii Buzeşti» din Craiova (Premiul I la Proză), pare să aibă tot ce-i trebuie unui viitor prozator aflat în nuce: stil alert, atenţie la detalii, diverse posibilităţi de priză la cititor, ochi de văzut lumea în care trăieşte… Pot fi semne bune că se pregăteşte pentru proză lungă? Nu ştim. Deocamdată salutăm un debut şi aşteptăm cu interes evoluţia sa.
~ Ştefania Mincu
Lumină orbitoare – fragmente, de Vlad Andrei Catrina
La şcoală, materia de anul acesta nu devenise încă o povară, deşi examenele îi aşteptau peste linia orizontului. Toate la timpul lor! Acum, simţeau încă un straniu confort când umblau pe trotuarul liceului, flancat pe de-o parte de plopi, pe cealaltă, de gardul înalt de fier, ocolind intrarea profesorilor («sanctuarul») şi îndreptându-se spre cea a elevilor. Incinta şcolii era un microcosmos în sine; de pildă, aci pe trotuar era considerabil mai frig decât în împrejurimi. Aerul era altfel, atmosfera era parcă mai liniştită decât în restul oraşului. Oficialii liceului se mândreau că este printre cele mai bune din ţară; exagerau, însă liceul era totuşi printre cele mai fandosite. Rezultatul era că elevii de-aci aveau un comportament mai ales, nu întâlneai bătăuşi, nici găşti (preferau termenul de «clici»).
− Să ştiţi, anunţă dirigintele, că astăzi a sosit în vizită la noi în şcoală un mare savant şi cercetător, care a absolvit liceul nostru! Buzescu îl cheamă, a învăţat aici la noi şi acum lucrează la un institut de cercetare din Elveţia. Care vreţi să-l cunoaşteţi sau care mai aveţi vreo tangenţă cu fizica, puteţi să mergeţi în sala de festivităţi şi să-l ascultaţi. Chiar acum trebuie să înceapă… Haide! Mergeţi, nu vă pun absenţă.
Pomescu şi Riveanu se gândiră să meargă, mai bine decât să-l asculte iar pe ăsta, să mai suporte o lecţie infernală explicată de vocea enervantă a dirigintelui, cu exagerări de intonaţie. Sala de festivităţi nu era tocmai plină; scaune goale pe ici, pe colo… Buzescu, un ins tinerel, de vreo treizeci de ani, începu o disertaţie pe înţelesul tuturor, despre microparticule, quarks, bosonul Higgs… Vorbi despre experimentele tovarăşilor lui din Elveţia, care aveau ca scop să confirme existenţa bosonului Higgs. Pomescu se strădui să urmărească expunerea, dar se pierdu pe parcurs; pleoapele lui atârnau greu, parcă erau de plumb. Şi, pe deasupra, ştia că nu va pricepe esenţa a ce spune Buzescu ăsta, nu pricepea de ce trebuie să vorbească pe înţelesul prostimii, oricum prostimea nu va putea înţelege cu adevărat această ramură nouă şi misterioasă a fizicii.
După vreo jumătate de ceas, lumea din sală începu să plece, sub diverse pretexte, ceea ce îl mâhni pe Buzescu. «Plecăm şi noi?» îl întrebă Pomescu pe Riveanu. «Nu, mai stăm, nu-i frumos, se supără băiatul ăsta. Lasă, că-i interesant!» Până la urmă rămaseră doar ei doi, nişte profesori şi olimpicii de seamă ai şcolii – vreo douăzeci de inşi în total.
La un moment dat, când Buzescu vorbea despre dimensiunile microparticulelor, un bătrânel din primele rânduri, cu părul totalmente alb şi vâlvoi, îl apostrofă familiar:
− Mă, lămureşte-i pe copiii ăştia ce înseamnă de-adevăratelea dimensiunile de care vorbeşti dumneata… Nu-i destul să spui un metru, un centimetru, un milimetru, nu te-alegi decât cu nişte termeni abstracţi şi nu vizualizezi concret ce înseamnă ei în viaţa dumitale de zi cu zi. Ca să pricepeţi (şi se întoarse spre ceilalţi) cât de mică e o sferă cu raza de un angstrom, adică 10-10 m, gândiţi-vă că pot să o măresc de zece ori, şi tot nu se vede, iar de zece ori, iar şi iar, şi tot nu e vizibilă cu ochiul liber! Abia pe la 10-5 m devine vizibilă, la 10-4 ai raza unui fir de păr din capul dumitale, la 10-3 mă apropii de dimensiunile unei urechi de ac, şi tot aşa! Trebuie să asociaţi cantităţile astea cu obiecte palpabile din viaţa dumneavoastră. Buzescule, nu ştii să explici! (Şi chicoti cu un aer superior.)
Pomescu se întreba de ce zâmbeşte plăpând savantul în loc să îl dea afară pe moş, apoi îşi dădu seama că era, după toate aparenţele, vechiul profesor de fizică al lui Buzescu.
− Da, confirmă Riveanu, a fost profesor aci, îl cheamă Brânzaru. Nu e rudă cu ăla din liceul C. Brânzaru simţise, pesemne, că discuţia despre bosonul Higgs nu mai avea potenţial şi rosti cu nostalgie:
− Ehei! mare elev a fost Buzescu ăsta! (Nu se sinchisea că numitul era la doi paşi de el şi surâdea jenat.) Dac-aţi fi voi măcar jumătate din ce-a fost el, tot ar fi bine. A avut şi noroc, nu-i vorbă, că a nimerit un profesor ca mine, eu am ştiut să-l pregătesc ca un antrenor de tenis… La fizică nu trebuie să lucrezi probleme multe, ci să le alegi pe cele mai relevante, să ştii să judeci şi să-ţi pui rotiţele imaginaţiei în mişcare. Ţin minte că Buzescu, aici de faţă, s-a luptat cu o problemă câteva săptămâni până i-a dat de cap, dar numai aşa te alegi cu roadele muncii tale! Iată că Buzescu e acum printre oamenii de ştiinţă cei mai valoroşi ai Pământului.
Apoi Brânzaru fu copleşit de amintiri duioase.
− Mai ţii minte, măi, i se adresă el fostului elev, despre ce am vorbit noi la întâia noastră oră împreună?
− Păi, da, cred că am făcut atunci prima lecţie din programă, începeam optica, proprietăţile razei luminoase? încercă el.
− Prostii! Nimic de felul ăsta. Am făcut o lecţie rutieră! V-am învăţat cum se trece strada!
Spectatorii se amuzară puţin, iar Brânzaru aşteptă să crească suspansul.
− Nu eram dirigintele vostru, slavă Domnului, deşi v-am iubit pe toţi ca un unchiaş. Totuşi am simţit nevoia să vă fac teorie despre cum se traversează regulamentar strada. Chiar în dimineaţa aceea a vuit în cancelarie ştirea că s-a produs un accident aci (şi arătă cu mâna spre fereastră) pe uliţă, în faţa şcolii. Întâmplător, treceam şi eu pe acolo când o fătucă s-a grăbit să alerge peste şosea fără să se asigure – nu mai spun că era departe de trecerea de pietoni – şi o maşină a intrat fix în ea! Noroc că mergea încet şi a frânat la timp, astfel că duduia nu s-a ales decât cu o zdravănă sperietură! Iar eu am zis că-i mai bine să înveţi din greşelile altora, ca-n fizică!, şi v-am repetat şi vouă să vă asiguraţi mereu când traversaţi strada.
Ascultătorii râseră cu afecţiune pentru bătrânul profesor, care continuă:
− Iertaţi-mă că bat câmpii, dar trebuie să vă mărturisesc că nimic nu se compară cu deliciul de a vizita iarăşi şcoala asta magică, cu zidurile ei de piatră – nu degeaba îi zic «Bastilia»! Îl înţeleg bine pe Buzescu, să nu cumva să credeţi că a venit ca să vorbească despre bosonul Higgs, nu, ăsta a fost un pretext! Şi pe mine mă interesează subiectul şi îmi doresc din toată inima ca Peter Higgs să se bucure în ultimii ani ai vieţii de confirmarea ipotezei sale, iar lui Buzescu îi urez numai succes! Dar nu, în niciun caz nu a fost ăsta scopul… Îşi dorea şi el, ca toţi cei care s-au perindat prin sălile noastre, să revadă aceste locuri dragi, să retrăiască un pic din amintirile fermecate ale anilor de adolescenţă. Eu, când am ajuns profesor aci, m-am simţit din nou adolescent! Cum mă simt, de altfel, şi acum. Să vedeţi ce-o să fie la anul, când o să împlinească liceul nostru o sută de ani de activitate. O să fie cea mai mare sărbătoare de la sfârşitul celui de-al Doilea Război încoace!
Singurul regret al lui Pomescu fu că nu-l aplaudă nimeni pe Brânzaru, pentru că i se păru teribil de simpatic şi rămase toată ziua cu gustul plăcut al acelei reuniuni dintre tânărul savant şi mentorul său.
− Noi de ce n-avem un asemenea profesor carismatic? i se plânse el amicului.
− Nu cred că ţi-ar fi plăcut prea tare, ripostă Riveanu. Îl cunoaşte tata, mi se pare că i-a fost elev chiar. Cică era foarte dur, foarte exigent…
− Ei, ce contează?…
Şi Pomescu îşi amintea întâia oră la liceu. Dirigintele, pe care elevii îl vedeau drept întruchiparea plictiselii şi monotoniei, avusese strălucita idee de a comenta fiecare nume din catalog, căutând etimologii şi sensuri ascunse – idee din care unul mai priceput ar fi putut obţine ceva umor.
− Pomescu Ion Daniel, strigase el cu o dicţie clarisimă. Interesant nume, prima oară citii «Popescu»… Hă-hă! Oare de unde provine acest nume?
Iar el răspunsese cu un amestec de ironie şi romantism:
− Păi, bunicii mei, ca, de altfel, ai majorităţii românilor, sunt ţărani. Bunicul dinspre tată s-a născut într-un sătuc de prin sudul Doljului, prin regiunea în care curge Dunărea de la est la vest. Acolo clima e mai aridă, mai ales de când s-au defrişat pădurile străvechi, prin care zburdau vechii daci. Strămoşii mei trăiau în bordeiaşe amărâte ca să nu-i vadă turcii de peste Dunăre, să vină să-i prade… Oricum n-ar fi avut ce prăda. Când s-a modernizat România, străbunii mei s-au mutat din bordeie în căsuţe. Şi astăzi se poate vedea, în apropierea casei unde a copilărit bunicu-meu, un falnic pom, un stejar. Îmi imaginez că înaintaşii mei se hrăneau cu ghinde, ca porcii… Şi de-acolo ni se trage numele! Bine că nu mă cheamă Copăcescu, e un nume mult mai insipid.
În ziua următoare Pomescu ajunse la şcoală moţăind, mai cocoşat şi mai morocănos ca de obicei.
− Auzişi? îl întâmpină Riveanu.
− Ce s-aud?
− S-a împuşcat Roşu! Cum, n-auzişi!?
− N-auzii, n-avusei când s-aud, taică-meu e plecat în delegaţie de serviciu, maică-mea dormea… Abia reuşii să mă trezesc. Păi, se împuşcă… mortal?
− Nu, nu mortal, acum e la spital. Ştii că s-a pronunţat ieri sentinţa, doi ani de închisoare… Cică avea termen de douăzeci şi patru de ore să se predea. Dar poliţaii, ce dracu s-or fi gândit?, au venit la el aseară să-l bage în arest. «Bine, vin, staţi doar să-mi iau câteva cărţi,» a spus Roşu (Pomescu izbucni în râs), apoi şi-a scos pistolul pe care-l avea ascuns undeva în bibliotecă, şi poliţaiul a bănuit ceva suspect, a sărit şi l-a oprit, dar Roşu tot a reuşit să tragă un foc; glonţul l-a nimerit cumva în muşchiul gâtului. Acum cred că îl operează de urgenţă.
− Aoleu, să vezi ce-o să mai latre ăia… Şi ăştia din presă îşi freacă palmele, au şi ei un subiect de Doamne-ajută.
Dar surâsul ironic nu stărui pe figura lui Pomescu, nu era stilul lui. Evenimentul acesta, care nu-l surprinse prea tare, deşteptă în el o ciudată simpatie pentru politicianul Roşu, condamnat la închisoare pentru un dosar de corupţie. Nu părea românesc gestul lui, amintea mai degrabă de ritualul japonez seppuku; era mult prea onorabil, chiar nepotrivit, deplasat. «O naibă de om, Roşu ăsta», cugetă el. Mai târziu s-au aflat amănuntele stupefiante, kafkiene ale acestei unice întâmplări. Cică poliţaiul era (normal!) obligat să-l însoţească pe Roşu din acel moment, şi mersese cu el de mână până în bibliotecă. Acolo Roşu îi şoptise «îmi pare rău că trebuie să asişti la aşa ceva», apoi a apucat revolverul (nu tocmai rapid sau poliţaiul a avut un fatal reflex, aşa încât a putut să-l oprească, dar cu greutate, pe solidul Roşu); s-au tras încă două focuri. Iar apoi, când Roşu zăcea sângerând pe podea, poliţaiul zbiera din toţi rărunchii «Să-ţi fie ruşine, să-ţi fie ruşine!»
− Nu ştiu mă, spuse Pomescu într-o recreaţie. Nu mi se pare normal că l-a oprit ăla. Nu era mai bine dacă-şi spăla ruşinea printr-o astfel de moarte?
− În primul rând, era obligat profesional să-l oprească, cum era să-l lase? punctă Riveanu cu o neobişnuită determinare.
− Lasă că era obligat, eu vorbesc principial… Un om trebuie să aibă dreptul la moarte. Mai ales că Roşu a greşit, ştii, e orgolios, nu poate suporta umilinţa…
− Asta e treaba lui! N-are dreptul la moarte, cu atât mai puţin acum că era în arest. Cum de avea el acces la un pistol, el, un viitor puşcăriaş? Dacă l-ar fi trăsnit ideea de a-l împuşca pe poliţai mai întâi?
− Nu vorbesc de asta… Mi se pare inuman… El îşi pregătise o ieşire din scenă onorabilă, iar ăla i-a frânt brutal destinul!
− Ce e onorabil în a-ţi împlânta un glonţ în cap? Roşu are o condamnare de înfăptuit, trebuie să stea la închisoare. N-a fost condamnat la moarte!
− Nu, acum a fost condamnat la viaţă! O viaţă de câine, plouat şi umilit!
− Auzirăţi, bă? Se împuşcă Roşu! îi informă cu blândeţe Cozma, un coleg de-ai lor, pe care-l considerau, pe bună dreptate, mai slab de înger. Mereu avea bunătatea de a anunţa veşti cunoscute de toată lumea. Mai obişnuia şi să le adreseze complimente nesocotite fetelor, dar şi băieţilor. Cei doi îl ignorară şi merseră în tăcere, mai departe.
− Gândeşte-te, zise Pomescu ezitant, că dac-ar fi murit, n-ar mai fi fost nevoie să plătim noi, poporul, o celulă de lux pentru un om pe care, oricum, îl urăşte multă lume.
− Asta n-are importanţă. Cât anume plăteşte un cetăţean pentru celula lui Roşu? De ordinul microleilor. Costurile se împart la un numitor foarte mare… Ca vina! adaose Riveanu, intuind prilejul de a împărtăşi o cugetare recentă a lui. Mereu m-am întrebat de ce lumea îl consideră pe Hitler vinovat că a ucis milioane de oameni, dar nu-l aminteşte nimeni pe Truman care a poruncit lansarea bombei atomice. Apoi m-am dumirit că Truman n-avea personal responsabilitatea de a fi ucis sutele de mii de japonezi de la Hiroşima şi Nagasaki – el era liderul unei democraţii care îşi dorea cu vârf şi îndesat să se răzbune pe gălbejiţii dracului… Aşa că vina s-a împărţit la milioane de americani, iar rezultatul a devenit neglijabil! Nimeni nu-i de vină, nu poate fi acuzat! Aşa că nu vreau să-mi închipui ce-ar face poporul tău dacă ar fi lăsat să-şi reverse ura asupra lui Roşu, dacă ar fi lăsat să-l linşeze…
− Nu ştiu dacă ai spus ceva foarte profund sau foarte tâmpit, încheie sec Pomescu.
Poate că s-ar fi putut îndrăgosti vreo fată de ochii gri ai lui Pomescu sau de felul lui de-a fi nătâng şi cuminte. Domnişoarele care-ar fi simţit o astfel de pornire se loveau, însă, de o barieră – misoginia lui Pomescu. Deşi nu propăvăduia în mod oficial vreo inferioritate naturală a sexului slab, le desconsidera pe toate la nivel individual. Avea o zicere de-ale lui pe care o rostea ori de câte ori o fată începea o frază cu «nu ştiu” sau «nu pot» – le lămurea el: «fiindcă eşti fată!», stârnind râsul ascuţit al lui Riveanu.
Uneori domnişoarele îi spuneau cu reproş lui Riveanu, care se bucura de o popularitate mult mai mare: «Amicul tău e un misogin!» Iar acesta, iritat oarecum de grosolana remarcă, le răspundea: «N-ar fi misogin dacă nu v-ar vedea pe toate drept nişte opere de artă ale naturii, dacă nu v-ar idealiza peste măsură şi n-ar fi apoi dezamăgit de ceea de vede…». Era felul lui de a spune că amicul său era un idealist; nu un ţărănoi care dispreţuia acum femeile şi mai târziu urma să le bată sau să le înşele, ci un filosof tandru pe care deşteptarea la realităţile vieţii cotidiene îl zăpăcea şi-l silea să fie ursuz şi răutăcios, îi slăbea organismul, ca trecerea de la căldură la frig.
[…] În apropierea sărbătorilor de iarnă, şcolarii din clasa lor începură să se răsfire, fiecare clică cu treaba ei; de fapt, nici clicile nu mai erau aşa unite ca altădată, pesemne egoismul şi răutatea acestor indivizi fuseseră mai tari decât instinctul lor social. Astfel de cugetări se incubau în mintea lui Pomescu şi nu se sfia să i le confeseze amicului său; care amic râdea tot piţigăiat, şi, dacă avea chef, îi răspundea în sistemul lui unde primau logica şi raţiunea, dacă nu, nu…
În alţi ani, Pomescu ar fi cântat colinde pentru a-l enerva pe Riveanu. Anul ăsta, însă, nu mai simţea vreo bucurie puerilă nici în frustrarea celuilalt, nici în melodiile de Crăciun în sine. Se lamenta că marile corporaţii au distrus spiritul Crăciunului şi l-au transformat într-o sărbătoare care slăveşte spiritul comercial, l-au dezbrăcat de frumuseţea tradiţională, l-au murdărit cu lăcomia lor.
[…] Riveanu se trezi în dimineaţa aceea vesel, curăţat parcă de către frigul iernii. Strânse gluga pe cap… Imediat i se învineţeau urechile când se expunea gerului. Dar acum nu era tocmai ger, era mai cald, mai plăcut, aerul nu-l înţepa aşa brutal, mai degrabă îl mângâia cu gentileţe. Îl cuprinse o curioasă poftă de viaţă în timp ce auzea cum trosnea zăpada sub ghetele lui. Poate n-or fi aşa rele clătitele lui Pomescu…
Ajunse la blocul amicului său. Aci nu mirosea a mâncare, doar aerul proaspăt al iernii îi umplea nările. Sună la interfon.
− Primiţi colindul?
Pomescu nu răspunse, dar îi deschise poarta. Intră. Când ajunse în apartamentul acestuia, începu să cânte fals, cu vocea lui nazală, în speranţa că-l va molipsi pe celălalt cu veselia sa: «Sculaţi gazde, nu durmiţi,/ Vremea e să vă treziţi…»
Apartamentul lui Pomescu era cufundat în linişte deplină şi în semiîntuneric; toate storurile erau trase, televizorul stins, doar o lumină pâlpâia din dormitor… Riveanu trase un semnal de alarmă când văzu, pe măsuţa din hol, o carte groasă. Se apropie… Era Biblia! Se trase îndărăt, ca un drac ars de sfinţenia acestei cărţi. Cum, prietenul său citea Biblia? Sigur, ca să aibă o justificare mai solidă pentru a discredita religia creştină…
Se apropie pâş-pâş de uşa dormitorului, înspăimântat de răceala cu care îl primea Pomescu. Împinse timid uşa. Aci se confruntă cu o imagine formidabilă: Pomescu stătea pe pat, în capul oaselor, cu braţele încrucişate la piept, încruntat, ca un copil răsfăţat căruia nu vor părinţii să-i satisfacă vreun moft. Lui Riveanu îi scăpă un râset scurt, îngrijorat cum era.
− Ce dracu ai, mă? (şi subit deveni serios) Eşti bolnav, te doare ceva? Nu mă bagi în seamă?
− Scuză-mă, şopti Pomescu. Sunt un pic distrat.
− Distrat? Îţi baţi joc de mine?
Pomescu se dădu jos din pat, acţiune care îi luă aproape un minut întreg, atât de lent îşi clintea trupul cel lung. Luă câteva foi de hârtie şi un caiet de pe biroul de alături, apoi se aşeză iar pe pat, sprijinindu-se în cot, şi-şi privi tovarăşul cu o expresie tristă în mod comic, ca a unui beţivan năpădit de melancolie, deşi Pomescu în mod evident nu băuse nimic, nici măcar apă chioară, şi probabil nici nu mâncase.
− Mai ţii minte, începu el, când îţi povesteam ce deştept eram eu când eram mic?
− Da, mai ştiu. Erai mai deştept ca acum…
− Ştii la ce vârstă am învăţat să citesc?
− Da! se exasperă Riveanu. Mi-ai povestit că te-a dus bunică-ta la o librărie şi n-ai vrut să pleci până nu ţi-a cumpărat un abecedar. Aveai trei ani.
− Bun! Eu credeam că am învăţat doar să citesc atunci, dar se pare că am învăţat şi să scriu.
− Cursiv?
− Nu, nu cursiv… Scriam cu litere mari, de tipar.
− Eh, tot e ceva. Eu am învăţat să citesc în clasa întâi, după cum ştii. Eu ieşeam afară să bat mingea, nu stăteam în casă să citesc…
− Îmi aduc aminte, spuse Pomescu, în timp ce-i mijea un surâs pe buze, că trebuia să citesc cu voce tare ca să pricep ceva, nu puteam nici în ruptul capului să citesc în gând. Şi mă obosea teribil. Dar aveam ambiţie. Recent, a găsit maică-mea nişte notiţe de-ale mele.
Şi îi arătă o foaie cu nişte desene groteşti de copil, lângă care scrisese oarece comentarii sau titluri: «Albină», «tractor», «înfloresc pomii»…
− Eram un copil mediocru, totuşi, recunoscu Pomescu, însă mama se mândrea cu mine şi se lăuda peste tot. «Tu ştii – mă întreabă ea – ce vocabular aveai la vârsta de un an? Mi-a spus Lili – prietena ei doctoriţă – că un bebeluş trebuie să ştie la un an nu ştiu câte cuvinte, dacă e inteligent de la natură, şi eu îmi făcusem un jurnal cu toate cuvintele tale. Le poceai teribil, dar se înţelegeau! Mi-e ciudă că nu mai găsesc caietul ăla, să ţi-l arăt.» Şi acum mai citează din vorbele mele de bebeluş: «ibot» în loc de «izvor», «nenanie» în loc de «gânganie»… Şi uite că zilele astea, când a făcut curăţenie, ce să vezi? A găsit tocmai jurnalul ăla! Imediat a venit la mine, mi l-a înmânat şi-a spus: «Ţine, mă, şi citeşte, să vezi ce copil minunat am avut şi ce pierde-vară am acuma!».
Pomescu luă numitul caiet şi-l răsfoi niţel, până găsi ceea ce căuta. Cutremurat de emoţie, se uită ostentativ în altă parte, şi i-l dădu lui Riveanu.
− Citeşte!
Riveanu n-avu încotro şi începu să citească încurcat, cu voce tare:
«Astăzi, Daniel mă uimi iarăşi. Vorbeam cu el şi-i spuneam că l-am adus pe lume cu mare greutate. El îmi răspunse, foarte entuziasmat, că îşi aminteşte ziua în care s-a născut. Îmi povesti evenimentul, cu gesturi largi şi expresive, cu o bogăţie mai mare a amănuntelor decât îmi pot aminti eu însămi, din pricina sedativelor. Îmi descrise ce-a simţit când a fost împins afară din pântece, din apa în care era atât de confortabil; culorile negru şi roşu pe care le-a văzut, iar apoi, lumina orbitoare care l-a obligat să ţină ochii închişi în prima oră de viaţă. O sunai şi pe Lili, care fu la fel de mirată şi zise că n-a mai pomenit aşa ceva!…»
− Lumina orbitoare! repetă Riveanu, impresionat. Vasăzică de-asta ai tu ochii întredeschişi mereu… Pomescu tăcu o clipă, apoi vorbi cu glas pătimaş:
− Tu-nţelegi ce înseamnă asta? Eram conştient când m-am născut! Eram cu totul treaz, lucid, şi am memorat cu lux de amănunte miracolul venirii pe lume, când am văzut eu lumina zilei… Uite că clişeul ăsta nu e tocmai o tâmpenie, «a văzut lumina zilei»… Vedem şi auzim zi de zi despre femei care nasc, despre bebeluşi care ies din pântecele mamei orăcăind ca nişte animale şi ne-ntrebăm cum de li se par unora drăguţi aceşti monştri plângăcioşi care seamănă cu nişte maimuţe. Aflu, abia acum mă lămuresc pe deplin, că şi eu am fost odată aşa, şi nu un animal, ci o fiinţă umană conştientă, sensibilă… Oi fi orăcăit şi eu atunci, m-oi fi smucit ca mulţi alţii, însă eram totodată fascinat de minunea la care asistam, minunea vieţii!
− E oare o minune? îl combătu Riveanu. Sute de copii se nasc chiar în momentul ăsta. E ceva comun!
− … Şi unii mai au cruzimea de a apăra avortul, de a susţine că mama are dreptul să-şi ucidă pruncul care e în întregime un om, tot ca ea!
− Nu! strigă celălalt. Nu-mi vine să cred, acum eşti oponentul avortului? Spune, te rog, că ai glumit… Sper că îţi dai şi tu seama că ăsta nu-i un argument, dacă e bebeluşul conştient după nouă luni, asta nu înseamnă că e la fel de uman ca şi mama în primele luni, când au loc avorturile…
− Toată viaţa am aşteptat să văd un miracol, să am cu adevărat un motiv să cred în Dumnezeu. Întotdeauna am fost sceptic, am dispreţuit religia şi pe oamenii credincioşi, spunând că nu există probe pentru convingerile lor infantile… Şi iată că în tot timpul ăsta miracolul a fost chiar sub nasul meu! Acum ştiu, acum pot fi credincios, fiindcă am văzut cu ochii mei acea magică lumină orbitoare… Să-i ia dracu pe ăia care încearcă să explice religia pe cale raţională, sunt nişte imbecili! Nu pricep esenţialul.
Riveanu se apropie de fereastră; privi prin stor fulgii care dănţuiau prin văzduh. Era frumos, nespus de frumos să vadă oraşul acoperit de nea; era însă un miracol să trăiască şi să se bucure de sublimul acestei lumi? Îl văzu pe homeless-ul din scară ceva mai departe, mărşăluind prin nămeţi; ăsta luă un pumn de zăpadă şi-l mâncă să-şi potolească setea, ca pe frişcă. Nu putu să nu râdă…
− Numai un bolnav terminal se poate bucura cu adevărat de viaţă, în esenţa ei, se trezi Riveanu spunând. Viaţa nu-i o minune decât dacă eşti sigur că o vei pierde în scurt timp sau dacă ţi-a sfârâit glonţul pe lângă ureche. Nu poţi iubi ceea ce nu poţi pierde! Normal, poate să te calce maşina de fiecare dată când traversezi strada şi să te lase strivit de asfalt, dar eşti tu conştient de asta? Mai degrabă va frâna şi te va cruţa, cum s-a întâmplat cu fata aia de care povestea Brânzaru. Poţi să zici că trăim în fiecare zi o minune, când ne trezim dimineaţa odihniţi şi veseli, sănătoşi… Noi doi suntem prieteni, iar eu ştiu că-ţi va trece faza asta… Nu te mai căina şi revino la starea ta obişnuită!
− Crezi că Roşu e fericit acum că-i viu? întrebă Pomescu.
− Poate! Dar tu nu eşti Roşu. Tu eşti mult mai isteţ…
Râseră amândoi. Riveanu trase brusc sfoara jaluzelei, iar razele dimineţii inundară odaia. Pomescu închise ochii din reflex. Să fi fost asta totuna cu lumina orbitoare din clipa naşterii? Acum nu mai semăna cu un miracol. Se pripise…“, de Andreea Durea, clasa a XI-a B
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“
Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“
