Redăm în cele ce urmează articolul scris de Daria Ancuța, publicat în numărul 1 din anul IX al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„CAPUL este mereu pe scenă. Este observat mereu de FEMEIE și de FIU. MAMA îl observă doar atunci când sunt singuri, iar BĂRBATUL nu îl observă niciodată.
FEMEIA – mai tânără decât MAMA
BĂRBATUL/ ANCHETATORUL
MAMA
FIUL poartă o bandană
Scena I – Apatie
În colțul din stânga-spate al scenei, o cutie cubică, neagră, cu roți. Pe ea stă CAPUL. Pe cutie este scris cu cretă albă «Laboratorul Conștiinței Colective». În stânga și în dreapta cutiei se află rafturi cu eprubete, substanțe colorate în sticluțe etichetate, pahare Berzelius, borcane, și pipete. La intrarea spectatorilor în sală, CAPUL va fi singur pe scenă. FEMEIA
intră și merge spre CAP.
CAPUL: Vai, dar ce matinală suntem astăzi! Ne pregătim pentru o schimbare?
FEMEIA (se uită la sticluțele de pe rafturi, căutând ceva.)
CAPUL: Știu exact de ce ai nevoie. Al doilea raft de sus, a cincea sticluță din stânga. Așa.
FEMEIA: (o ia și citește cu voce tare) Me… Me-la… Melatonină.
CAPUL (lungind vocalele): Întocmai! Astăzi ai nevoie de multă. Multă de tot. Chiar prea multă, ar zice unii…experți… (face semn către public)
CAPUL: Vezi că paharele sunt acolo (face semn către raftul din stânga sa). (FEMEIA ia un pahar din raftul indicat de CAP și începe să toarne din sticluța pe care o are în mână.)
CAPUL (lungind vocalele): Așa! Toarnă! Toarnă cu încredere! Foarte bine! Acum ia pipeta aia. O să iei câteva picături din bolurile roșii. Mult mai puțin decât de obicei, te rog. (FEMEIA se apleacă și citește etichetele de pe boluri în timp ce picură substanțele în pahar.)
FEMEIA: Adrenalină. Și… Norepi-…
CAPUL: Norepinefrină.
FEMEIA: Așa. Norepinefrină. De unde le scoți?
CAPUL: Nu eu, draga mea. Tu! Chiar tu! Lasă întrebările și hai! Dă-o pe gât! Cu curaj!
(FEMEIA bea amestecul din pahar dintr-o înghițitură.)
CAPUL (entuziasmat): Vreau să bei asta în fiecare zi pentru câteva luni și – voilà! Apatie! Heblu.
(În față, în partea dreaptă, o masă lungă. La capetele acesteia stau FEMEIA și BĂRBATUL.În timpul dialogului, doar FEMEIA și CAPUL sunt luminați, BĂRBATUL vorbind din întuneric. Pe tot parcursul dialogului FEMEIA va vorbi plat, dezinteresat, absent, mai puțin atunci când este menționat altfel. Starea BĂRBATULUI va fi în dezacord cu a ei. El se
enervează, țipă și se entuziasmează când vorbește despre propria persoană.)
FEMEIA (către public): Nimeni nu îți spune ce trebuie să simți când afli că ești însărcinată. Mă uit la chestia asta (scoate din buzunar un test de sarcină) și nimic. Ochii mei nu se
luminează. Nu simt nimic. Fruntea mea nu se încruntă. E ca și cum orice am simțit până acum e pus pe pauză. Dinții nu-mi mușcă buzele. Mă blochez. Gol. Gol în inimă. Inima care nu îmi
bate nici mai tare nici mai încet decât până acum. Gol în cap. Capul care îmi dictează, de obicei, ce simt. Gol. Mușchii mâinilor și picioarelor nu mi se încordează. Pur și simplu, nimic
din toate miliardele de lucruri pe care le-au simțit miliarde de femei înaintea mea nu mi se întâmplă.
CAPUL (entuziasmat): Azi dăm vești importante!
FEMEIA (către BĂRBAT): Sunt însărcinată.
BĂRBATUL: Cu ce? (Pauză) Însărcinată. Însărcinată cu ce?
FEMEIA: Tu glumești, nu?
BĂRBATUL: Păi dacă-mi zici că ești însărcinată și nu-mi zici cu ce. Ce tre’ să faci?
FEMEIA își sprijină capul în mâini și se uită în gol.
BĂRBATUL: De exemplu, poți să fii însărcinată să duci gunoiu’. Sau să speli vasele. Sau să gătești și să faci curat. Cu toate astea te-a însărcinat maică-ta când te-a născut fată și nu băiat.
Sau poți să fii însărcinat să-ți aperi țara de imbecili. Ca mine!
CAPUL (râzând): Bine-ai face dacă-ai apăra țara asta de imbecili ca tine!
BĂRBATUL: Vezi… Trebuie să îmi spui ce sarcina ai primit și cine ți-a dat-o ca să înțeleg…
(FEMEIA își izbește capul de masă.)
BĂRBATUL: Hei! Ușor! Credeam că spunem glume.
FEMEIA (cu capul pe masă): Nu glumeam.
BĂRBATUL: Ba da.
FEMEIA: Ba nu. (Pauză)
BĂRBATUL: Ești sigură?
(FEMEIA îi aruncă pe masă testul de sarcina. BĂRBATUL izbește masa cu pumnul și aruncă testul pe jos, fără a se uita la el. Acesta cade pe jos, aproape de spațiul spectatorilor. Rămâne acolo până în Scena II.)
BĂRBATUL: De când știi?
FEMEIA: Contează?
BĂRBATUL (lovind masa, țipând): Contează. Pentru că dacă știi de puțină vreme putem să mai facem ceva. În schimb, dacă știi de câteva luni și nu mi-ai spus.
FEMEIA: Am aflat de dimineață.
BĂRBATUL: Și când…
FEMEIA: Ar trebui să știi când… (BĂRBATUL bate cu palma în masă.)
FEMEIA: Erai beat d-aia nu știi.
BĂRBATUL: Taci dracului!
FEMEIA (vorbind repede, batjocoritor): Erai beat și habar n-ai ce-ai făcut. Erai beat și eu te așteptam să vii de la «reuniunea ta săptămânală» cu imbecilii ăia de la Academie. Beți și beți
și beți. Atât. Beți. Iar eu te așteptam ca proasta acasă, voiam să mă asigur că ești bine. Oare de faptul că m-ai împins și m-ai dat cu încheietura mâinii de masă îți aduci aminte? Sau nu te
deranjează că de ceva vreme încoace îți gătesc și îți spăl și îți duc gunoiul doar cu o mână. Îți aduci aminte că pielea ta duhnea a băutură și a țigări? Duhneai. Duhneai și m-ai făcut și pe mine să duhnesc. Asta nu pot să suport. Mirosul ăla. Îmi duhnea carnea. Miroseam a tine.
BĂRBATUL: Și asta când a fost? Săptămâna trecută? Acum două-
FEMEIA: Asta a fost acum șapte săptămâni.
BĂRBATUL: Acum șapte săptămâni. Ok. E încă devreme. Se poate rezolva.
FEMEIA: Nu e nimic de rezolvat.
BĂRBATUL: Ești nebună? O să rezolvăm cu… copilul ăsta.
FEMEIA: Să rezolvăm cu copilul? Sau să rezolv eu cu copilul? Ce treabă ai tu? Oricum e ca și cum l-am făcut singură.
BĂRBATUL: Femeie, tu înțelegi că eu n-am bani să cresc niciun copil? Mai am un an, termin Academia. Ben mi-a spus că voi fi un criminalist excelent. N-am nevoie de piedici.
FEMEIA: Să-nțeleg că vrei să-ți începi excelenta carieră de anchetator cu un omor? Cred că Ben nu ți-a zis niciodată ce om excelent ești!
BĂRBATUL: Nu am nevoie de piedici.
FEMEIA: Nici eu.
BĂRBATUL: Vorbesc eu cu Ben. Sigur știe un doctor bun. Și rezolvăm.
CAPUL: Cred că n-a înțeles că nu copilul e piedica. El e piedica.
Heblu. Sfârșitul scenei
Scena II – Nostalgie
MAMA intră și se duce spre cutia unde stă CAPUL.
CAPUL: Cred că nu ar strica să facem o mică recapitulare astăzi, ce zici?
MAMA: Amintiri?
CAPUL: Exact! Și mai precis, o amintire care mie îmi place foarte mult! Vezi fiola aceea pe care scrie Serotonină? Vreau să o amesteci bine de tot și să te servești. Ai nevoie de multă.
(MAMA sparge fiola și o toarnă într-un pahar.)
CAPUL: Și vei avea nevoie și de ceva endorfine astăzi. Haide, repejor, nu avem timp de pierdut.
(MAMA amestecă substanțele indicate într-un pahar. Se apleacă și ia testul de sarcina de la marginea scenei, apoi se așază pe scaunul în care a stat FEMEIA. Pe tot parcursul
monologului, MAMA va bea din pahar.)
MAMA: Nimeni nu îți spune ce înseamnă să vrei să faci un copil și să nu poți. Tu vrei, dar corpul tău nu. Ai senzația că ești stăpânul propriului corp până ce el decide că nu e de acord
cu asta. Și devine stăpânul tău. Nimeni nu îți spune ce înseamnă să adopți un copil. Sau cum se uită femeile de la orfelinat când le spui că vei fi o mamă singură. Sau cum se completează un formular de adopție. Sau cum arată un formular de adopție.
CAPUL: Sex. Vârstă. Rasă. Etnie. Limba vorbită. Probleme motorii. Probleme dentare. Pot include carii, dinți lipsă, malocluzie dentară, probleme ale maxilarului. Tendință de
respingere a figurilor paterne. Istoric naștere-naștere prematură și/sau dismaturitate. Poate suferi de sindromul alcoolismului fetal. Retard mintal-stadiu ușor, moderat, sever. Autism.
Sindromul Asperger. Schizofrenie sau altă tulburare psihotică. Copil-victima a traficului de persoane. Copil rezultat în urma unui abuz sexual.
MAMA: În dreptul fiecărui criteriu sunt două căsuțe.
CAPUL: Am în vedere…
MAMA: Și…
CAPUL: Nu am în vedere.
MAMA: Îți dau un pix. Iei pixul în mâna. Și de fiecare dată când vârful pixului ăluia desenează o bifă în căsuța-
MAMA, CAPUL: Nu am în vedere…
MAMA: Respingi, de fapt, viața unui copil. În orfelinatul ăla există un copil care se potrivește fiecărui criteriu de acolo, iar tu alegi. Te joci de-a Dumnezeu cu viețile unor copii care au fost respinși o dată. Iar tu îi respingi a două oară. Pentru că ești laș sau poate pentru că nu poți să adopți trei sute douăzeci și patru de copii deodată. Sau poate îți e frică. Îmi era frică. Nenorocitul ăla de pix îmi tremura în mână de fiecare dată când bifam căsuța «Nu am în vedere». Când eram egoistă. Îmi era frică. (Pauză) Dar am auzit pe cineva vorbind în spatele meu. Vorbea despre un bebeluș pe care îl găsiseră pe treptele orfelinatului, chiar în dimineața aceea. Eu venisem îmbrăcată cu o geacă groasă, aveam mănușile cu mine și fular în jurul gâtului. El fusese învelit doar într-o pătură brodată.
Heblu. Sfârșitul scenei.
Scena III – A zbura prea aproape de Soare
(FEMEIA ține copilul mic în brațe și îi citește. Atunci când va rosti cuvintele lui Dedal, CAPUL se va întoarce către stânga, iar atunci când va rosti cuvintele lui Icar, CAPUL se va întoarce către dreapta. Replicile BĂRBATULUI vor fi rostite din spatele scenei.)
FEMEIA: Nu. N-am să te ucid, căci mintea ta isteață și harul tău de artist îmi sunt de trebuință. Dar am să te închid, în schimb, în labirint, cu fiul tău Icar. Să nu-ți treacă prin
minte, cumva, să-ncerci să fugi, i-a spus regele Minos lui Dedal, arhitectul Labirintului Minotaurului. Tatăl și-a luat feciorul în brațe și-a grăit.
CAPUL (întors către stânga): Dacă regele Cretei ne-a închis drumul pe ape și drumurile pe pământ, a mai rămas văzduhul…
CAPUL (întors către dreapta): Cum, tată, să zburăm?… Dar ce suntem noi, păsări?
CAPUL (întors către stânga): Da, dragul meu copil! Astăzi a sosit vremea ca să-i învăț pe oameni să zboare prin văzduh.
FEMEIA: Și-ndat-a luat bătrânul, ajutat de fecior, pene, oase de pasăre rămase-n labirint din timpul cât trăise preahâdul Minotaur, și le-a legat cu fire din haina lui desprinse și le-a lipit
cu ceară făcând patru aripi. Două și le-a pus sieși, prinzându-le-n curele făcute din veșminte, și celelalte două i le-a pus lui Icar. S-a urcat pe ziduri – chemându-l pe Icar aproape, lângă sine, l-a învățat să zboare.
CAPUL (întors către stânga): Privește cum se-nalță vulturul prin văzduhuri! Vâslește, dar din aripi. Nu sta nici prea aproape de valurile mării, ca apa să nu-ți ude aripile ușoare, dar, în
aceeași vreme, nu te-nălța prea tare și fără chibzuială. Nu te-apropia de soare. Aripile acestea nu am avut mijloace, aici în labirint, să le alcătuiesc așa cum aș fi vrut, și ceara se topește.
Aripa se desprinde și-ai să te prăbușești. Să te iei după mine. Bagă de seamă…Și-acuma să zburăm spre dulcea libertate!
CAPUL (întors către dreapta): Hai să zburăm, hai, tată!
FEMEIA: A glăsuit Icar, cuprins în inimă de-o aprigă dorință de-a spinteca văzduhul și-a se-nălța spre cer. Și-au vâslit din aripi. S-au ridicat spre boltă și au pornit în lume. Creta era în urmă, abia se mai vedea. De pe țărmuri păstorii, pescarii și alți oameni se uitau, cu mirare, cum niște pământeni puteau zbura ca zeii. Nu le venea să creadă. Fiul lui Dedal, îmbătat de
vârtejul acelui zbor înalt, bate din aripi tare. Se ridică mai sus.
CAPUL (întors către stânga): Icar, nu uita ce ți-am spus și fii prevăzător!
FEMEIA: Numai că el n-ascultă. Simte că se înalță ca vulturul în slavă. Îi vine să și cânte, să chiuie, să strige. Și zboară, se ridică, mai sus, mai sus, mai sus… Parcă ar vrea să se smulgă
din trup, ușor ca gândul și slobod să plutească până-n nemărginiri. Dar Helios, din ceruri, gelos pe pământenii care zburau ca zeii, a început să ardă, să dogorească tare. Era către
amiază. Helios trimitea valuri, valuri de flăcări.
CAPUL (către stânga): Icar, oprește-te!
FEMEIA: Simțind căldura, Dedal se apropia de ape, ca să se răcorească. Însă Icar, în zboru-i, nici nu-l mai auzea. El se-nălța într-una, înconjurat de flăcări de aur, ca un nimb. Avântul lui
spre ceruri nu-l mai putea opri cu strigătu-i Dedal. Se-apropia sfârșitul urzit de Helios. Ceara care lipea aripile ușoare a prins să se topească, să curgă cu încetinel. Penele s-au desprins.
Degeaba da din brațe feciorul lui Dedal, nu-l mai ținea nimica sub cerul arzător. De la acea-nălțime, c-un țipăt disperat, Icar s-a prăbușit în valurile mării. Apa l-a înghițit pe loc. L-a dus la fund. Dedal, auzind glasul, s-a-ntors îngrijorat și și-a strigat feciorul-
CAPUL (întors către stânga): Icar!
BĂRBATUL (din spatele scenei, țipând): Pe unde ești? Unde ești? Unde ești?
FEMEIA (înșoaptă): Tu, copilul meu, să nu…
BĂRBATUL: Ești gata? (FEMEIA se ridică, ia copilul în brațe și se pregătește să iasă.)
FEMEIA (întorcându-se, către sine): Era să uit. (Învelește copilul într-o pătură brodată cu cuvântul «Ash», îl sărută pe frunte și iese.)
Heblu. Sfârșitul scenei
Scena IV – Cu capul în jos
MAMA: Eram în parc. Nu obișnuiam să mergem prea des în parc pentru că lui nu-i plăceau ceilalți copii. Nu s-a înțeles niciodată bine cu copiii de vârsta lui. Spunea că îl plictisesc. Nu
înțelegea de ce fetele se joacă cu păpuși și băieții cu mașini. Sau de ce fetele erau îmbrăcate în roz și băieții în albastru. Prefera să stea și să-i privească — se uita la ei ore în șir, fără să zică nimic.
CAPUL: Dragă, nu crezi că ai uitat ceva?
MAMA: Iarăși? Dar ți-am spus că nu-mi place ce gust are! E așa amară și-mi rămâne pe limbă.
CAPUL (ironic): Scuze, cele cu aromă de căpșuni s-au terminat ieri.
MAMA: Nu vreau!
CAPUL: Haide! Am pregătit-o special pentru tine! O să se ducă înainte să-ți dai seama.
(MAMA se îndreaptă către CAP și ia un pahar de pe cutia acestuia. Îl bea repede și se strâmbă când termină.)
CAPUL: Vezi! N-a fost chiar atât de rău. Acum, înapoi la ce spuneai.
MAMA: I-am promis că nu vom mai lua înghețată de la bărbatul care îl întreba mereu cum îl cheamă și câți ani are. Nu înțelegea de ce nu putea, pur și simplu, să țină minte. I-am promis că nu ne vom opri să vorbim cu nimeni. Ura bătrânele care strigau după el-
CAPUL: Ce băiat mare e! Cred că seamănă cu tatăl lui!
MAMA: Ce bătrâne nesuferite!
FIUL: Și, într-o zi, în timp ce mama s-a aplecat să bea apă de la una dintre cișmelele din parc, am fugit. Am fugit cât de repede am putut. Am fugit de parcă rotația Pământului în jurul
Soarelui depindea de mine.
MAMA: M-am întors și el nu mai era acolo. Ce proastă eram! De ce l-am lăsat să nu mă țină de mână. Ce proastă am putut să fiu! Am început să alerg și să îl strig cât de tare puteam. Dar
știam că și dacă m-ar fi auzit, nu s-ar fi întors.
FIUL: O auzeam cum mă striga, dar picioarele nu mă ascultau și nu se opreau. Voiam să mă opresc, dar picioarele nu, așa că alergam în continuare.
MAMA: Au început să se strângă oameni în jurul meu. Mă întrebau ce s-a întâmplat, de ce urlu ca o descreierată.
CAPUL: Nu avea cum să fugă prea departe! Sigur se întoarce el! Cred că se joacă cu alți copii!
MAMA: Nu aveam timp să le explic că nu, nu se joacă cu alți copii. Și că nu e chiar atât de simplu să «se întoarcă el». Și că ba da, avea cum să fugă prea departe. Pentru că nu ar fi știut
că e «prea departe». Pentru el, prea departe se întindea de la ușa camerei lui și până la Polul Nord. Simțeam cum mă ia amețeala de la forfota care se crease în jurul meu. Îmi era greață. Îmi era greață că am putut să fiu atât de neglijentă când știam că…
FIUL: M-am oprit din alergat când ea s-a oprit din strigat. M-am oprit și am văzut că, în stânga mea, lângă gardul înalt și roșu al parcului, era o bară ruginită.
MAMA: Simțeam că pământul îmi fuge de sub picioare când am auzit vocea unei mame care alerga spre mine, târându-și copilul în urmă.
CAPUL (întors către stânga): Cred că l-am văzut! E cel cu șapcă verde, nu? E mai încolo, lângă gardul acela. Băiatul meu l-a văzut când alerga și a fugit după el. Voia să se joace cu el.
(Se întoarce către dreapta) Mami, mami, el m-a lovit primul!
FIUL: Când i-am văzut pe toți oamenii ăia venind, știam că n-o să treacă pe lângă mine fără să mă bage în seamă, așa cum sperasem. S-au oprit și se uitau la mine. Și pământul era unde
era cerul de obicei. Iar ei erau întorși cu susul în jos. Îmi plăcea să văd cum arată oamenii cu
capul în nori.
MAMA: L-am găsit agățat cu picioarele de o bară, cu capul în jos. Stătea și se uita la noi. Zâmbea. Nu-l mai văzusem zâmbind de mult. Aș fi vrut să îngheț momentul ăla și să-l trăiesc pentru totdeauna. Era un zâmbet întors cu susul în jos, dar totuși zâmbea.
CAPUL: Mami, mami el m-a lovit!
FIUL: Nu-i adevărat!
FEMEIA: A început să plângă. Plângea acolo, cu capul în jos. Trebuia să știu că asta urma să
se întâmple. Ce proastă eram! Îmi imaginasem că ceva se poate schimba așa, brusc. Colțurile gurii i se arcuiau în jos. Buzele păreau decupate și lipite prost pe un chip prea tânăr pentru a le suporta tristețea.
CAPUL: Tristețea unui zâmbet întors.
FIUL: În loc să-mi curgă pe obraji, lacrimile îmi curgeau înapoi, în ochi. Și, pentru câteva momente, nu puteam să îi mai văd. Și îmi plăcea. Nu mai vedeam acea mulțime înmărmurită
de oameni, holbându-se la mine că la un animal de la zoo. Nu mai vedeam chipurile încruntate uitându-se dezaprobator la maică-mea și gândindu-se la ce ciudățenie de copil putea să aibă.
FIUL: Mi-aș fi dorit să rămân pe bara aceea/ Cu capul în jos/ Pentru totdeauna/ Cu lacrimile curgându-mi înapoi de unde au venit/ Pentru totdeauna/ Mi-ar fi plăcut să văd/ Soarele/
Răsărind în jos/ Și apunând în sus./ Oamenii cu capul în nori/ Și cu chipurile neclare./ În schimb,/ Mă simțeam/ Ca un spectator/ La un truc de magie prost/ În care toată lumea vede/
Trapa/ În afară de mine./
Heblu. Sfârșitul scenei
Scena V – Vopseaua galbenă
(MAMA și FIUL stau așezați pe masă, cu picioarele atârnând pe lângă marginea acesteia. Replicile vor fi rostite legat. În timp ce MAMA vorbește, ea nu pare că îl aude pe FIU.)
MAMA: Știi, nu pot să te încurajez să faci artă.
FIUL: Fără pasiune.
MAMA: Ar trebui să mai ieși pe afară.
FIUL: Și să creez artă.
MAMA: Să-ți găsești o slujbă serioasă.
FIUL: Făcând ceea ce iubesc.
MAMA: Și să-ți câștigi pâinea.
FIUL: Fiind eu însumi.
MAMA: Nu poți să lași.
FIUL: Alți oameni să te definească.
MAMA: Tot restul vieții tale.
FIUL: Vor spune că.
MAMA: Ai devenit o glumă, un eșec.
FIUL: Am făcut ceea ce mi-a dictat inima.
MAMA: Vei fi.
55
FIUL: Fericit și liber
MAMA: Un artist muritor de foame.
FIUL: Îmi iubesc arta.
MAMA: Ar trebui să contribui la bunăstarea societății.
FIUL: Inspirând oameni.
MAMA: În loc să pierzi vremea.
FIUL: Lăsându-i pe alții să-mi spună.
MAMA: Ești un nimic.
FIUL: Pot schimba lumea.
CAPUL (sobru): Îl iubește mult. Înainte să îl aibă nu știa că poate iubi o altă ființă atât de mult. Dar pe cât de mult îl iubește, pe atât de puțin îl înțelege. Pentru că da, surprinzător, poți să iubești pe cineva fără să îl înțelegi. A iubi pe cineva poate însemna salvare pentru amândoi. A nu-l înțelege pe cel pe care-l iubești înseamnă condamnare. Pentru amândoi.
(Către FIU, entuziasmat) Fii bun și servește-o pe mama ta cu asta. Nu-ți face griji, am și pentru tine o porție. În seară asta va delectați cu un cocktail de furie, tristețe și stres. Să vă
citesc și eticheta? Adrenalină și noradrenalină cu caru’, ceva prolactină și o linguriță rasă de dopamină. Îmi place să o numesc «rețeta pentru dezastru».
FIUL se apropie de CAP și ia de pe masă acestuia două pahare, iar pe unul dintre ele i-l dă MAMEI. Ciocnesc și le beau pe nerăsuflate.
MAMA: Știi că se spune că Van Gogh obișnuia să mănânce vopsea galbenă pentru că avea senzația că i-ar trezi fericirea interioară sau ceva de genu’?
FIUL (către public): Toată lumea avea senzația că era prost și nebun pentru că vopseaua e toxică și, în plus, nu avea cum să existe vreo legătură între culoarea galbenă și fericirea lui.
Toți credeau că e dus cu pluta. Mie nu mi se pare că era chiar așa de scrântit cum spun unii. Adică, dacă ești într-adevăr atât de nefericit încât chiar și cele mai nebunești idei îți par
rezolvări firești, dacă ajungi să crezi că a-ți vopsi pereții organelor interne cu galben te poate face fericit, atunci o vei face. Oamenii fac exact același lucru când se îndrăgostesc sau când se droghează. O fac în fiecare zi pentru că mereu există șansa ca asta să facă lucrurile mai
bune. În zilele noastre, e mai probabil să iei o supradoză sau să ai inima frântă, dar…
CAPUL, FIUL: Toată lumea are vopseaua lui galbenă. (FIUL scoate din buzunar un tub de vopsea galbenă, deschide gura și apasă pe tub, vopseaua galbenă curgându-i pe limbă de
fiecare dată când spune «așa». Înghite zgomotos și scoate un sunet de satisfacție.)
FIUL (către MAMĂ): Așa? Chiar așa? Mai zi-mi că nu știam? Așa? Îți place? Și eu pictez ca ăla și asta mă face automat nebun, nu-i așa? Cred că e singurul pictor de care ai auzit
vreodată și brusc te interesează că mânca vopsea când îl apuca depresia! Uite! Pot și eu! Mmm, ce bună e! Vezi! Pot și eu! Ce n-aș da să mă ducă și pe mine nebunia pe pereții de la
National Gallery! Și sminteala mea să fie pe buzele tuturor cunoscătorilor de artă ca tine!
MAMA: Ei, haide! Maturizează-te! Comportă-te și tu măcar o dată în viață de parcă n-ai avea cinci ani! (Pauză. FIUL se întoarce cu spatele la ea și se uită în jos.)
MAMA: Știi că nu am vrut să o spun așa-
FIUL: Dar ai spus-o.
MAMA: Nu am vrut.
FIUL: Dar ai spus-o.
MAMA: Îmi pare rău.
FIUL: Ce naiba înseamnă «maturizează-te»? Că trebuie să mă port ca toți idioții de vârsta mea? De ce ar trebui să-mi pese de câți ani am? Marea e bătrână ca dracu’ și totuși te-ar trage
la fund cu o putere căreia nu i-ai putea rezista nici măcar cincizeci de secunde!
MAMA: Nu am vrut.
FIUL: Nici eu nu am vrut. Să mă nasc. Dar ghici ce! Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau sau nu. Tu doar ai presupus că eu am vrut. Ei bine, află că nu! Te-ai înșelat. Și știi ce nu mai
vreau? Nu vreau să se mai uite lumea la mine așa.
CAPUL: Și nu vreau să se mai uite lumea la tine așa.
FIUL: Nu vreau să te mai văd căutând psihologi sau terapeuți sau medicamente revoluționare care o să-mi scoată frica din mine și o să mă facă să vreau să mă ridic din pat dimineața.
CAPUL: Nu vreau să nu pot să ies afară, fără să îmi vină în cap cel puțin douăzeci și șapte de moduri în care pot muri pe drum spre școală.
FIUL: Nu vreau să mă mai opresc în mijlocul străzii și să am senzația că toată lumea se învârte o dată cu mine.
CAPUL: Nu vreau să stau lângă alți oameni și să cred că mă sufoc.
FIUL: Nu vreau să nu am prieteni.
CAPUL: Nu vreau să mai deschid gura și să nu iasă nici măcar o silabă.
FIUL: Nu vreau decât ca vocile astea din cap să tacă măcar o secundă! Nu vreau să fac altceva decât să pictez. Și să mor de foame pentru că pictez! Și pentru că mor de foame să mă
scrântesc și să ajung la spitalul de nebuni! Nu vreau să-mi spui că totul va trece cu timpul. Nu vreau să te mai văd că suferi pentru mine. Nu vreau să mai crezi că eu sunt vopseaua ta
galbenă.
Heblu. Sfârșitul scenei
Scena VI – Am uitat să respir
CAPUL: Știi că femurul e mai puternic decât betonul? Sau cel puțin așa mi-a spus un băiat odată, în timp ce fuma o țigară, sinucigându-se încet. E amuzant că noi n-am fost construiți să
ne spargem. Corpurile noastre sunt așa de puternice încât e nevoie de camioane ca să ne dărâme. Ne-am construit corpurile suficient de puternice încât să supraviețuim, dar am uitat să ne creăm suflete pe măsură. Uneori, oamenii îmi vorbesc despre cum spiritul uman este invincibil și cred că toate vorbele lor sună foarte bine, dar nu rezolvă nimic. Tinerii își iau viețile de pe rafturi de parcă-ar fi hoți într-o bibliotecă. Se spune că spiritul uman poate îndura aproape orice, dar cum se face că cei mai mulți dintre noi ne urâm atât de tare încât nu
ne putem privi nici măcar în vitrinele magazinelor pe lângă care trecem? O fată mi-a spus odată că tot ceea ce își dorește este să mă facă să uit totul în afară de bucuria pe care degetele
ei o puteau scoate din corpul meu, dar nu poți să faci dragoste cu mintea cuiva. Femurul este mai puternic decât betonul, dar noi alegem să ne sinucidem continuu. E o diferență mare între
a trăi și a fi viu. (Pauză) Ce ți-au făcut de-ai ajuns așa?
FIUL: Ție ce ți-au făcut de-ai ajuns așa?
CAPUL: Oamenii sunt răi. Răi cu alții, dar mai ales răi cu ei înșiși și știi bine asta. Iar tu ai
avut marele ghinion să te naști într-o…familie de barbari.
FIUL: Familie?
CAPUL: E complicat.
FIUL: Știu.
CAPUL: Atunci știi și că nu trebuie să pui întrebări. Cel puțin nu acum. Dar, știi cine sunt,
nu?
FIUL: Normal.
CAPUL: Haide! Știi că nu mă-ncred în vorbe. Demonstrează-mi! (FIUL scoate o bucată de cretă din buzunar. Se apropie de cutia neagră pe care stă CAPUL și scrie cuvântul «Mele» după cuvântul «Conștiinței». După ce termină, pe cutie va fi scris «Laboratorul Conștiinței Mele Colective».)
CAPUL: Cineva și-a-nvățat lecția pentru ziua de azi! Foarte bine!
FIUL: Ei ți-au făcut asta? Familia mea?
CAPUL: Ei și mulți alții dinaintea lor. Dar suficient despre mine. Problema ești tu. Am auzit că dacă păstrezi florile după ce se ofilesc o să ai ghinion. Păcat că nimeni nu îți spune ce să
faci când îți putrezește inima în piept. FIUL scoate o foaie din buzunar și începe să citească.
FIUL: E imposibil să-ți imaginezi o culoare pe care nu ai văzut-o niciodată. Nu pot să ies din bloc pentru că liftul mă face să mă panichez. Când spun că plâng, ceea ce vreau să spun, de fapt, este că vreau să plâng, dar nu pot. În loc să moară, meduza doar se oprește din a se mișca. Sticla se mișcă la fel ca orice alt lichid, doar că mai încet. Sexul este doar o altă formă de a comunica cu propriul corp, la fel ca autoagresiunea și limbajul semnelor. Fac cinci rebusuri pe zi pentru că doar așa scap de panică. Nu plâng niciodată pentru lucruri din afara
capului meu pentru că toate par atât de departe. Părul uman are în compoziție cianură. Napalmul e doar benzină și plastic. Eu sunt doar carbon și o sincronizare proastă. Dacă aș fi altcineva, cred că tot mi-ar fi frică. E imposibil să îți imaginezi o culoare pe care nu ai văzut-o niciodată.
CAPUL (înșoaptă): Sau o familie pe care n-ai cunoscut-o niciodată.
FIUL: Ce?
CAPUL: Nimic, nimic. Ziceai ceva de…sincronizare proastă?
FIUL: Da.
CAPUL: Ieri?
FIUL: Da.
CAPUL: Pe stâncă?
FIUL: Da.
CAPUL: Ce-ai făcut?
FIUL: Am uitat să respir.
CAPUL: Toți aveți motive diferite pentru care uitați să respirați. Mă întreb dacă Beethoven și-a ținut respirația prima dată când degetele lui au atins clapele. La fel cum un soldat își ține respirația când degetele lui apasă pe trăgaci pentru prima dată. Toți aveți motive diferite pentru care uitați să respirați. (Către public) Se duce de la doișpe’ ani pe stânca aia. Se zice că
fiecare dintre noi are un loc numai al lui pe pământul ăsta. Stânca aia e locul lui. Își ia uleiurile, pânza, șevaletul și pensulele și urcă acolo în fiecare zi. Urcă și pictează mara,
pentru că…
FIUL/CAPUL: Tot ceea ce înțeleg/ Tot ceea ce înțelege
FIUL, CAPUL: Este marea.
FIUL: Pentru că mare este ceea ce am în mine -/ Îi înțeleg tremorul/ Pentru că și în mine/ Se sparg valuri de maluri./ Îi înțeleg murmurul/ Pentru că și vocile din capul meu/ Vorbesc
mereu prea tare/ Sau prea încet/Pentru a putea să le aud.
CAPUL: Urcă și pictează cerul, pentru că cerul nu trebuie să fie înțeles pentru a fi pictat.
Cerul trebuie să fie doar privit. Cu sufletul. Sau cu ochii.
FIUL/ CAPUL: Tot ceea ce nu înțeleg./ Tot ceea ce nu înțelege.
FIUL, CAPUL: Este cerul/ Pentru că cerul e mereu acolo/ Și niciodată present/ În același prezent cu noi/ El se schimbă mereu -/ Imperceptibil,/ Ireversibil,/ Insuportabil,/ Mereu.
CAPUL: A pictat apa și cerul din toate unghiurile posibile. În toate momentele posibile. Ziua.Noaptea. Vara. Iarna. Dimineața. Seara. La prânz. Când era trist. Când era feri- Aproape fericit. A pictat apa pentru că apa este tot ceea ce înțelege. A pictat cerul pentru că cerul este tot ceea ce nu înțelege. Vrea să surprindă haosul spumei și liniștea norilor în uleiuri și acrilice. Dar, într-o duminică, în timp ce-și potrivește brațele șevaletului pentru a susține pânza pe care a ales-o în acea zi, se împiedică. Se împiedică și cade.
FIUL: Era prima dată în viață când nu mi-era frică/ Pentru că știam că acolo/ E mai bine decât aici/ Sau poate nu mai bine/ Dar mai puțin rău./ Și în timp ce mă pregătesc/ Să mă izbesc de valuri/ Precum Icar în zborul său,/ Tragic/ Și eliberator/ Deopotrivă,/ Îmi aduc aminte/ De un moment -/ Eram mic/ Și atârnam cu capul în jos/ De o bară ruginită./ Și acum/ Ca și atunci/ Lacrimile îmi curg înapoi în ochi./ Mă gândesc la mama/ Și la ce o să spună când o să citească/ Scrisoarea mea.
FIUL, CAPUL: E imposibil să îți imaginezi o culoare pe care nu ai văzut-o niciodată…
FIUL: Cad./ Cad,/ Dar aud/ O voce/ Răsunând din adâncuri,/ Murmurând.
CAPUL: O, nu! Nu putem distruge ceva ce ne-a iubit atâta amar de vreme…
FIUL: Valurile mi-au șters lacrimile calde,/ Iar apa rece mi-a spălat fața./ Salvare/ Sau doar/ O altă condamnare/ Eșuasem/ Pentru a câta oară în viață oare?/ Eșuasem/ Și tot ce am putut
să fac -/ Am șoptit încet/ Prea încet.
CAPUL, FIUL: Voi nu înțelegeți! Nu am căzut! Nu am căzut! Am sărit!
Heblu. Sfârșitul scenei
Scena VII – Monștri
(ANCHETATORUL se ridică de pe unul dintre scaunele din spațiul spectatorilor. El este BĂRBATUL din Scena I și Scena III. MAMA se află în lateralul scenei și dactilografiază
interogatoriul.)
BĂRBATUL: Ok, cred că încep să înțeleg.
FIUL: Foarte bine, pentru că eu nu. Nu înțeleg ce mai caut aici.
CAPUL: Porți o conversație cu cineva.
FIUL (către public): Fiecare vorbește/ Niciunul nu ascultă/ Ce vorbește celălalt/ De parcă am fi/ Separați printr-un zid/ Invizibil/ Cu căști pe urechi,/ Cu măști pe față/ Sau pe suflet.
CAPUL: Porți o conversație cu cineva…
FIUL (către public): Și în timp ce cineva-ul vorbește despre el,/
Eu mă gândesc la ce voi spune despre mine/ Și brusc, nu mai port o conversație/ Decât cu mine/ Despre mine/ În mine./ Mă complac/ În egoismul auto-suficienței/ Și mă simt important/ Ca un actor/ Care-și spune/ Monologul final/ Dintr-o piesă proastă./ Îmi curge prin vene/ Tragismul strămoșilor mei./ Îmi răsună în urechi/ Ecourile unor voci/ Care vorbesc/ Doar cu ele/ Despre ele/ În mine./ Se joacă cu mine/ Ca niște păpușari iscusiți/ Trebuie să-mi tai sforile -/ Subțiri,/ Invizibile/ Chiar și pentru cei care stau/ În primul rând./ Aveți o foarfecă?/ Are cineva o foarfecă?/ Nu vreau să mai fiu o păpușă/ Pe ațele istoriei,/ Pe ațele altora,/ Pe ațele sângelui/ Care nu se face apă,/ Dar care nici sânge nu rămâne prea mult./
CAPUL: Sunt un cap.
FIUL: Pe doi umeri/ Din care ies două mâini/ Legate de un paralelipiped/ Cu margini neregulate/ Care nu îmi plac/ Atunci când se reflect/ Din greșeală,/ În oglindă./ Sunt două picioare -/ Prea lungi când vreau să fiu invizibil/ Într-o mulțime vizibilă,/ Prea scurte când vreau să fiu vizibil/ Într-o mulțime invizibilă./ Sunt materie dispusă/ Prost,/ Diform,/ Urât./ Sunt o bucată de carne -/ E amuzant dacă te gândești la asta,/ Dacă reușești să îți conștientizezi corpul./ Și, pentru câteva secunde,/ Îți vei simți capul pe umeri -/ E acolo! Îți vei simți mâinile și picioarele -/ Sunt acolo!
CAPUL: Vreau să ne jucăm!/ Vreau să îți conștientizezi propria respirație -/ Cum inspiri,/ Cum expiri./ Și pentru câteva secunde/ Nu vei putea să respire/ Fără să fii conștient de asta./ Cu plăcere!/ Vreau să ne jucăm!/ Vreau să îți conștientizezi ochii/ Și cum pleoapele clipesc/ Fără voia ta -/ Prea repede,/ Prea încet,/ Pentru a te opri/ Din ceea ce faci./ Clipește!/ Mai clipește o dată!/ Cu plăcere!/ E bine/ Să fii conștient de tine -/ Uneori e bine/ Să știi că tu/ Respiri,/ Clipești,/ Ai capul pe
umeri/ La propriu, nu la figurat./ Deși,/ Uneori e bine/ Să ai capul pe umeri/ Și nu pe masă.
BĂRBATUL: Trebuie să va mai adresez câteva întrebări pentru a întocmi un raport complet. E spre binele dumneavoastră.
FIUL: Și rândul meu când vine? (cu inocența unui copil) Domnule anchetator, îmi permiteți să va rog și eu ceva, tot așa…spre binele meu? (FIUL îi dă o bucată de cretă BĂRBATULUI.)
FIUL: Desenați-mi un monstru.
BĂRBATUL: Poftim?
FIUL: Desenați-mi un monstru.
BĂRBATUL: Vreți să vă…
FIUL: Da. (BĂRBATUL râde, ia creta și măzgălește ceva pe o tablă neagră.)
FIUL: De ce e ăla un monstru?
BĂRBATUL: Păi cum de ce? Nu m-ați rugat să va desenez un monstru? V-am desenat.
FIUL: Da, dar de ce este un monstru? Ce îl face să fie un monstru?
BĂRBATUL: Păi, lipsa mea de talent artistic îl face să fie un monstru…
FIUL: Adică e urât. E monstru pentru că e urât. Și eu-
BĂRBATUL: Nu neapărat…
FIUL: Și atunci? Haideți, dumneavoastră l-ați desenat. (Pauză) V-a mâncat pisica limba? Sau ați uitat cum se răspunde după atâția ani în care doar ați pus întrebări?
CAPUL: În fiecare seară când mergem la culcare, mamele noastre ne spun că nu va ieși niciun monstru din dulap sau de sub pat. E păcat că nu ne avertizează niciodată că monștrii
vin deseori deghizați sub forma oamenilor care pretind că ne vor binele.
BĂRBATUL: Nu văd cum asta ar putea să vă ajute în vreun fel…
FIUL: Permiteți-mi să va explic atunci. Ideea e că, orice monstru pe care l-am întâlnit vreodată sau pe care îl voi întâlni de acum încolo, a fost la un moment dat o ființă umană, cu
sufletul fundamental bun. Pentru că eu cred că nimeni nu se naște fundamental rău. Cu toate acestea, cineva i-a furat bunătatea și l-a transformat în ceea ce este: un monstru. L-a modelat încet, ca pe o bucată de lut căzută în mâinile greșite. Lut care se întărește cu minciuni și idei bolnave. Lut care, mai apoi, e pictat cu sângele celor care îi ies în cale. Așa că atunci când văd un monstru, îmi aduc mereu aminte de asta. Îmi aduc aminte că nu ar trebui să îmi fie frică de creatura din fața mea. Ar trebui să îmi fie frică de chestia care a creat-o.
BĂRBATUL (ironic): Să-nțeleg că vă e frică de mine pentru că am desenat (arată înspre desen) aia?
FIUL: E spre binele dumneavoastră… (râde) Nu asta e ideea? Dacă îmi e frică de dumneavoastră vă spun mai repede ceea ce vreți să auziți. Că am omorât-o și că sunt vinovat.
BĂRBATUL: Vreau să îmi spuneți adevărul.
FIUL: Adevărul. V-am spus adevărul. (se uită la ceas) O oră și un sfert de adevăr gol-goluț.
BĂRBATUL: Mi-ați povestit câteva evenimente din copilăria dumneavoastră. Și din anii de adolescență. Am nevoie de date despre modul în care relația dumneavoastră se desfășura în
ultimul timp.
FIUL: Păi, în ultimul timp nu se mai desfășura nicio relație pentru că ea dormea practic toată ziua. Nu mai vorbea deloc și nu se putea ridica din pat fără ajutor. O asistentă venea de două ori pe zi să o verifice, să vadă cum se simțea.
BĂRBATUL: Am nevoie să îmi răspundeți cu da sau nu la următoarele întrebări. A existat vreo altercație între voi înainte de…
FIUL: Nu.
BĂRBATUL: Ați vorbit vreodată despre testament înain…
FIUL: Nu.
BĂRBATUL: În ziua aceea, v-a spus unde pleacă?
FIUL: Da.
BĂRBATUL: Se ducea la magazin?
FIUL: Da.
BĂRBATUL: Să vă cumpere (se uită în jos, spre un raport) un nou set de vopseluri și câteva pânze?
FIUL: Și niște șuruburi pentru șevalet…cele vechi se stricaseră.
BĂRBATUL: Vă rog să îmi răspundeți cu da sau nu.
FIUL: Da.
BĂRBATUL (citind raportul): În acea zi, vă aflați în imposibilitatea de a merge să vi le achiziționezi singur?
FIUL: Da.
BĂRBATUL: Scrie aici că suferiți de…
FIUL: Da.
BĂRBATUL: Și că de aceea vă aflați în imposibilitatea de a ieși.
FIUL: Da.
BĂRBATUL: Ați fost informat de accidentul pe care mama dumneavoastră l-a suferit de către unul dintre angajații spitalului. Cât timp a petrecut în spital?
FIUL: Nu cred că va pot răspunde la această întrebare cu da sau nu. (Pauză) Cinci săptămâni.
Și după aceea au externat-o. Și totul a fost ok, până în ziua în care a murit. Cred că auziți asta
des, nu?
BĂRBATUL: Insuficiență pulmonară.
FIUL: Perfect. Deci înseamnă că nu am omorât-o eu.
BĂRBATUL: În afară de obiectele pe care le-ați moștenit legal și care sunt menționate în
testament, v-a mai lăsat ceva.
FIUL: Da.
BĂRBATUL: Ce?
FIUL: O scrisoare.
BĂRBATUL: Îmi puteți relata conținutul acestei scrisori?
FIUL: Da. (Pauză)
BĂRBATUL: Ei? (MAMA se ridică de la biroul ei și ia foaia pe care a scris până atunci din mașina de scris. O citește.)
MAMA: Dragă Ashton, am aranjat ca această scrisoare să îți fie trimisă doar în cazul în care voi suferi vreodată un accident care mă va lasă în imposibilitatea de a-ți comunica următoarele la timp. Dacă citești această scrisoare, să știi că îmi pare rău că nu am apucat să-ți vorbesc în timp ce puteam să o fac. Vreau să știi că totul a fost spre binele tău… (În timp ce citește, MAMA merge spre patul din lateralul scenei și se așază în el. Închide ochii și stă nemișcată. În timp ce îi ascultă monologul, BĂRBATUL se ridică de pe scaun și se întoarce cu spatele la FIU. Înainte să-și înceapă monologul, FIUL se ridică, își dă bandana jos și leagă CAPUL la ochi cu ea. În timp ce-și spune monologul, FIUL se va apropia de pat, și o va sufoca pe MAMĂ cu o pernă.)
FIUL: Scria că sunt adoptat. Scria că m-a adoptat când aveam patru luni. Scria că părinții mei biologici mă lăsaseră pe treptele orfelinatului din intersecția străzilor Moorgate și Noble, învelit într-o pătură pe care era brodat cu roșu cuvântul «Ash». Scria că, din respect pentru ei, m-a strigat toată viața Ashton. Din respect pentru niște monștri. Căci asta cred eu că înseamnă să fii un monstru. Nenorociții ăia nici măcar nu s-au străduit să-mi scrie tot numele acolo. Chiar le-a fost atât de greu să scrie șase litere? A-S-H-T-O-N. Cred că de abia așteptau să scape de mine! Dar ea m-a luat și m-a iubit. M-a iubit mereu. M-a iubit chiar și după ce nu m-am mai iubit eu. Am simțit mereu că nu am făcut suficient de multe pentru ea, dar acum am realizat că tot ceea ce reușisem să fac era să îi provoc suferință. Femeia asta și-a sacrificat întreagă viață pentru mine, iar eu nu am răsplătit-o niciodată. Am fost atât de egoist… Și în momentul ăla am vrut să o ajut. Să fac într-o secundă tot ceea ce nu am făcut în douăzeci și trei de ani. Am vrut să o ajut. Am vrut doar să o ajut… (FIUL stă aplecat asupra MAMEI.)
CAPUL: Și așa atârnă Pământul deasupra Lunii. Ca un lucru muribund deasupra unui lucru mort.
(FIUL se ridică și se îndreaptă către BĂRBAT, care se întoarce spre el.)
FIUL: Dar văd că viața continuă să-și bată joc de mine, chiar și acum. Nu-i așa, domnule (se apleacă spre ecusonul acestuia) Ash?
BĂRBATUL (către public, vorbește repede): E imposibil! Nu. N-are cum. E prea mare ca să- (se uită în raport) Douăzeci și trei de ani, ochi verzi, păr blond. Douăzeci și trei de ani.
Patruzeci și doi minus douăzeci și trei. Nouăsprezece. Aveam nouăsprezece ani. Mai aveam un an până să termin Academia! Ochi verzi. Ca maică-sa. Ash… Ash… E imposibil! Orfelinatul de la intersecția străzii Moorgate cu strada Noble. N-are cum. Pătura brodată cu roșu. Nenorocita aia de pătură pe care a croșetat-o maică-sa. El e! El e! Imposibil! N-are cum! El e acum aici! E în fața mea! El! Și-l cheamă Asthton. Ash… (cu capul în mâini) Nu a înțeles! Ash nu era diminutivul de la Ashton. Nu era- El e! E fiul meu! E fiul meu și habar nu are că eu sunt…
FIUL: E totul în regulă? Sper că sunteți mulțumit. Asta scria în scrisoare. Dacă doriți să verificați cred că puteți să obțineți foarte ușor un mandat de percheziție. Deși nu veți afla
nimic în afară de ceea ce v-am spus deja.
BĂRBATUL: E-este suficient! Vă mulțumesc pentru cooperare. Atât pentru azi. Dacă vom avea nevoie de informații suplimentare vă vom telefona… (FIUL se ridică și iese.)
BĂRBATUL: Trebuia să-l mai țin puțin! Să mă mai uit la el o dată! E înalt. Și seamănă cu… Mi s-a părut că… are, buzele mele. Și ochii ei… Pe fața lui suntem încă împreună…
Heblu. Sfârșitul scenei
Scena VIII – Ash
(FIUL și CAPUL sunt singuri pe scenă. FIUL stă în genunchi, aplecat deasupra unei urne.)
CAPUL: Copile, de ce nu te-a învățat nimeni că nu poți transforma oamenii în case? Oamenii sunt ca râurile, mereu schimbătoare, mereu curgând… Vor dispărea într-o zi și vor lua cu ei tot ce ai pus înăuntrul lor. De ce…
FIUL (vorbește repede): Nu! Nu! Te rog, trebuie să mă lași să îndrept lucrurile. Trebuie să o fac, trebuie. Am vrut doar să ajut. Nu puteam să o mai văd cum suferea. Trebuie… A suferit
prea mult pentru mine. Am vrut doar să ajut și nu puteam să o ajut altfel. Am ajutat-o. Uite, o să o eliberez. Pot să o eliberez. Vezi? Acum – da, chiar acum! Ea va fi liberă. Va fi nemuritoare. Și nu va mai suferi niciodată. (FIUL aduce o pânză albă și o pune pe jos. Se așază lângă ea și varsă cenușa din urnă pe pânză. Scoate un tub de vopsea galbenă și pictează. În timp ce CAPUL își va spune monologul, FIUL va picta și va repeta în șoaptă „Te eliberez, te eliberez.”)
CAPUL: A citit odată că nimeni nu moare/ Decât atunci când numele lui/ Este spus pentru ultima data -/ Asta înseamnă/ Că tragediile antice/ Nu sunt tocmai tragice/ Pentru că Icar și
Ahile -/ Ei n-au murit/ Numele lor sunt strigate și astăzi/ După trei mii de ani./ Ea va fi nemuritoare/ Sau cel puțin așa crede/ El/ Cade,/ Cade,/ Cade./ Nimeni nu-și va aminti/ De el/ Sau poate…/ FIUL agață tabloul pe perete. Luminile se sting încet, doar tabloul rămâne luminat./ Toată lumea își va aminti/ De nebunul/ Care mânca vopsea galbenă/Și picta cu cenușă.
Heblu. Sfârșitul scenei
Cortina
Sursă foto: pexels.com
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul IX, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“
Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“
